Imaginile vechi de aproape șase decenii, surprinse pe șantierul hidrocentralei Vidraru, revin astăzi în atenție odată cu lucrările ample desfășurate în zonă – lucrări care au cerut golirea lacului și au reaprins, inevitabil, o serie de teorii și speculații. Dar dincolo de prezent, Vidraru rămâne unul dintre cele mai impresionante proiecte inginerești ale României comuniste, o construcție încărcată de ambiție politică, propagandă și efort uman uriaș.

Un proiect care trebuia să schimbe fața sudului țării

În anii ’60, planurile pentru barajul și hidrocentrala Vidraru erau gândite ca parte a unui program de modernizare radicală a României. Proiectanții promiteau nu doar energie – până la 400 de milioane kWh anual – ci și transformarea întregului bazin al Argeșului.

Apa lacului urma să alimenteze irigații pentru 100.000 de hectare de teren agricol, o resursă considerată vitală pentru producția agricolă a țării. Tot de aici trebuia să vină și o parte consistentă din apa potabilă și industrială destinată Bucureștiului, necesară până în 1975. În paralel, noul lac de acumulare – spectaculos prin poziția sa la poalele Făgărașilor – era văzut ca o viitoare atracție turistică majoră, un spațiu de agrement destinat „oamenilor muncii”.

Citește si

Ce s-ar întâmpla dacă barajul Vidraru ar ceda ?
Ai fost pe Transfăgărăşan sau la Vidraru? Iată trista poveste a «drumului spre cer»
Cum a fost ridicat barajul de la Vidraru și povestea satului de pe fundul lacului

Studiile economice ale epocii, consultate în arhive, conturau un proiect ieșit din comun prin rentabilitate: costuri reduse pe kilowatt instalat și un raport favorabil între investiție și productivitate. Iar dacă aceeași energie ar fi fost produsă într-o termocentrală pe cărbune, România ar fi consumat anual aproximativ 680.000 de tone de lignit – un efort logistic imens, depășind chiar volumul total de excavații realizate la Vidraru.

De la barajul „Gheorghe Gheorghiu-Dej” la „Hidrocentrala de pe Argeș”

Construcția a început în 1960, în epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar lucrările au progresat într-un ritm alert. În acei ani, presa și documentele oficiale se refereau la proiect ca la o operă dedicată liderului comunist.

Moartea lui Dej, pe 19 martie 1965, a schimbat însă destinul simbolic al construcției. Numele i-a fost modificat mai întâi în „16 februarie”, o trimitere la greva de la Grivița din 1933, un eveniment pe care propaganda îl considera un moment fondator al mișcării muncitorești.

După venirea la putere, Nicolae Ceaușescu a preluat scena și a tăiat panglica la 9 decembrie 1966. De atunci, simplificând lucrurile, obiectivul a rămas cunoscut sub denumirea neutră de „Hidrocentrala de pe Argeș”.

Un proiect cu miză energetică, hidrologică și strategică

Pentru autoritățile comuniste, Vidraru era mai mult decât o uzină electrică. Proiectul venea după marile inundații din vara anului 1941, care distruseseră comune întregi – precum Corbeni – și lăsaseră în urmă victime și pagube de circa 100 milioane lei. Prin regularizarea debitelor Argeșului, barajul urma să protejeze aproximativ 10.000 de hectare de teren agricol de riscul revărsărilor catastrofale.

Totodată, complexul hidrotehnic era gândit ca un magnet pentru dezvoltarea industrială a zonei, profitând de apropierea de Capitală și de infrastructura proiectată în cadrul lucrărilor.

Colosul de beton: cifrele impresionante ale barajului Vidraru

Barajul propriu-zis, o construcție în arc, avea dimensiuni impresionante pentru Europa vremii:

  • 165 m înălțime,
  • 307 m lungime la coronament,
  • o grosime între 6 m la partea superioară și 25 m la bază.

Lacul de acumulare, întins pe 900 de hectare, măsoară 14 km lungime și are un volum total de 465 milioane m³, din care 320 milioane m³ pot fi utilizați. La momentul finalizării, Vidraru era al cincilea baraj în arc din Europa și al nouălea la nivel mondial.

O centrală subterană de proporții titanice

Poate cea mai spectaculoasă parte a complexului este centrala subterană, sculptată direct în masivul muntelui. Coborâtă la 104 m sub nivelul solului și întinsă pe 180 m, aceasta adăpostește:

  • o sală a mașinilor de 75 × 16 × 34 m,
  • o cavernă a transformatoarelor de 35 m lungime și 19 m înălțime,
  • patru turbine Francis de 56,5 MW fiecare,
  • șapte transformatoare monofazice de 40 MVA.

Accesul se face printr-un puț vertical de 7 m diametru și o galerie orizontală. De aici, energia este evacuată prin cabluri de 220 kV așezate în galerii speciale.

Tuneluri, galerii, captări secundare: o rețea subterană care brăzdează muntele

Sistemul de aducțiune este o operă în sine:

  • 2130 m lungime,
  • 5,15 m diametru,
  • presiuni de 12–14 atmosfere.

Acesta este completat de un puț forțat de 183 m și de un castel de echilibru de 140 m, element esențial pentru gestionarea presiunilor.

Apa evacuată este condusă printr-o galerie de fugă de 11,2 km, cu o pantă de 2%.

Proiectul a inclus și 9 captări secundare, conectate prin 28 km de tunele. Dintre ele, galeria Doamnei – Valea cu Pești (18,9 km) și galeria Topolog – Cumpăna (7,6 km) sunt adevărate recorduri inginerești.

Șantierul: un oraș al constructorilor

Volumul total al lucrărilor ilustrează dimensiunea epopeică a proiectului:

  • 580.000 m³ excavați la suprafață,
  • 820.000 m³ excavați în subteran,
  • 1.040.000 m³ de beton turnat (jumătate în subteran),
  • 6.300 tone de echipamente montate,
  • rețele de 40 km de drumuri și
  • linii electrice întinse pe peste 150 km.

Peste 8.000 de muncitori au trăit în coloniile ridicate pentru șantier, iar mecanizarea intensă – perforatoare, încărcătoare pneumatice, vagonete – a permis avansuri de 2–3 metri pe zi în tuneluri.

Instalațiile automatizate produceau până la 2000 m³ de beton pe zi, răcit și injectat în rosturi după tehnologiile cele mai moderne ale anilor ’60.