Calamităţile nu au fost străine Bucureştilor, cum nu au fost niciodată străine vreunui oraş din lume. Incendii, inundaţii, epidemii de ciumă sau cutremure, toate au făcut parte din peisajul istoric al Bucureştiului încă din cele mai vechi timpuri. Toate au adus mari stricăciuni oraşului şi toate au adus mari greutăţi oamenilor. Incendiul din 1847, când au ars în jur de 2000 de case, 10 hanuri, iar daunele au fost estimate la vreo 30.000 de pungi cu aur[1], este poate cea mai mare nenorocire care s-a abătut vreodată asupra Capitalei ţării. La fel, ciuma din anii 1813-1814, care a ucis o mare parte din populaţia oraşului. Epidemia a primit numele de „ciuma lui Caragea” deoarece a coincis cu începutul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Într-o scrisoare din acele vremuri către Vasile Alecsandri, Ion Ghica consemnează spusele unui cioclu[2]către superiorul său:Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde.[3]
Autor: Marius Ionescu
Aici însă vom vorbi despre cutremurul din 1802, denumit de contemporani „Marele Cutremur”. În memria colectivă aşa i-a rămas numele multă vreme, poate până la 1838 când a venit un alt cutremur aproape la fel de violent, sau poate până la 1940, când teritoriul României este din nou zguduit de un cutremur devastator. Oricum, aşa se refereau oamenii de rând la el. Cei mai învăţaţi, însă, au păstrat amintirea cutremurului în diferite cărţi şi în diferite manuscrise care au rămas posterităţii. Desigur, la fel ca mai toate calamităţile din acea vremea, şi aceasta era pusă pe seama lui Dumnezeu, care dorea pedepsirea păcătoşiilor pentru greşelile lor.
Bucureştenii aveau deja experienţa seismelor, cel mai distrugător fiind la 1738, în vremea celei de-a treia domnii a lui Constantin Mavrocordat, când s-au crăpat zidurile de la Curtea Veche, o seamă de biserici s-au dărâmat, iar la marginea Bucureştiului pământul s-a despicat formând o groapă imensă, o prăpastie.[4]Totuşi, cel din 1802 a fost cu adevărat violent.
Se întâmpla în ziua de 14/26 octombrie, într-o marţi, de Sfânta Parascheva[5]. Acestă zi era, de altfel, şi începutul unei noi domnii a lui Constantin Ipsilante. Când acesta ajungea în Bucureşti, pe la 13:30, capitala era zguduită de „cutremurul cel mare”[6], distrugând şi demolând multe vestigii şi edificii ale oraşului de până atunci. Martorii oculari spun că ar fi durat zece minute[7]– lucru icredibil dacă stăm să ne gândim.
Ionnescu-Gion spune în monumentala sa operă, Istoria Bucurescilor, că „cocoşii, câinii, caii, boii dau de mai nainte semne de o groază nepricepută şi când au început sguduielile, ceva asurzitor şi ne mai auzit, nesce strigăte, sbierete, mugete, urlete s’au ridicat către ceruri, amestecându-se cu sgomotul duduiturilor cari se rotocoliau pe sub pământ, ca n faimosul tum cardine tellus subsedit, al lui Lucaniu. Fiă-care se aştepta ca pământul să-i crape sub picioare şi să-l înghită în adâncurile sale”.[8]
O altă mărturie contemporană, de data aceasta a lui Dionisie Eclesiarhul, spune:S-au cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele bisericilor din Bucureşti şi clopotniţa cea vestită– adică Turnul Colţei – care era podoaba oraşului, cu ceasornic, au căzut şi s-au sfărâmat, şi era atunci mare frică.[9]
În realitate însă, cutremurul nu a ţinut decât două minute şi jumătate – oricum suficient pentru a crea spaimă şi a produce pagube însemnate. Atunci, Turnul Colţei, care era cea mai înaltă clădire de până atunci, s-a rupt de la jumătate[10][11][12]. Se pare că Turnul Colţei, aşa cum era el în 1888, când primarul Pake Protopopescu l-a dărâmat spre a lărgi strada, care era prea îngustă pentru circulaţie, era doar jumătate din Turnul Colţei de dinainte de cutremurul din 1802.
O altă mărturie, de data aceasta a unui cronicar grec, Dionisie Fotino, ne spune că tocmai când Constantin Ipsilante se mută în Curtea Domnească, zidurile acesteia crapă, iar domnitorul, de frică să nu se dărâme zidurile pe el, se mută cu toată familia în Mănăstirea Văcăreştilor.[13]Printre bisericile şi mănăstirile care au avut de suferit de pe urma cutremurului merită menţionate:Colţea, Stavropoleos, Sărindar, Sf. Apostoli, Sf. Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Sf. Atanasie-Bucur, mănăstirea Cotroceni şi mănăstirea Văcăreşti.[14]S-a dărâmat şi hanul Şerban Vodă[15], adică hanul în locul căruia se află astăzi Banca Naţională. Toate pare că au culminat cu deschiderea pământului, din pământ ieşind apă şi pe alocuri…catran[16].
Cutremurul a adus mari pagube oraşului, consolidarea clădirilor făcându-se anevoios şi prost. Pe scara Richter, magnitudinea se pare să fi fost de 7, 7, cu epicentrul în Vrancea. Deoarece, oraşul arăta desfigurat, iar multe dintre biserici şi clădiri arătau foarte urât, domnitorul Constantin Ypsilante a căutat repede să refacă oraşul, dar majoritatea meseriaşilor, mai ales zidarii şi lemnarii, cereau preţuri foarte mari, profitând de situaţia în care se aflau oamenii. Astfel, domnitorul a fost nevoit să pună preţuri maximale şi să ceară pedepse dintre cele mai grele pentru ce-i ce vor încălca legea. Tocmai pentru acest lucru, a reorganizat şi breasla zidarilor şi lemnarilor.[17]Oraşul s-a refăcut relativ repede, în câţiva ani, însă unele contrucţii şi edificii nu au mai căpătat niciodată forma lor de dinainte de cutemur – a se vedea Turnul Colţei. Oamenii puneau, după cum am spus, această calamitate pe seama lui Dumnezeu, care îi pedepsea pentru păcatele lor, iar această credinţă este foarte bine reflectată de spusele domnitorului Ypsilante, care intră în biserica satului Radovan (în drumul său spre Bucureşti), în timp ce oraşul era în agonie:Doamne! Doamne! Nu pierde pe poporul tău pentru păcatele mele, ci pe mine numai![18]
Oraşul Bucureşti va mai avea de suferit din cauza cutremurelor şi în anii ce vor urma, mai ales de pe urma celor din 1838, 1940 şi 1977, dar parcă niciunul nu a fost mai distrugător ca cel de la 1802, rămas în memoria colectivă sub numele de „Cutremurul cel mare” sau „Marele cutremur”. A fost una dintre calamităţile ce au schimbat pentru totdeauna faţa oraşului şi au transformat configuraţia sa. Într-un oraş precum Bucureştiul începutului de secol XIX, în care edificiile modeste, din punct de vedere al construcţiei lor, încă dominau peisajul, se poate înţelege cu uşurinţă de ce seismul de la 1802 a provocat atâtea pagube şi stricăciuni.
Bibliografie
1. Potra, George, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1981
2. Ghica, Ion, Scrisori din vremea lui Caragea – către Vasile Alecsandri, Editura Aldo Press, Bucureşti, 2004
3. Ionnescu-Gion, Gheorge, Istoria Bucurescilor, Bucureşti, 1899
4. Muzeul Naţional al Pompierilor:50 de ani, 1963-2013. Album aniversar, Bucureşti, 2013
5. Giurescu, Constantin C., Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1966
[1]Muzeul Naţional al Pompierilor:50 de ani, 1963-2013. Album aniversar, Bucureşti, 2013, p. 12
[2]În vremea aceea au apărut „ciocli” adică persoanele care erau însărcinate cu trasportul celor decedaţi din cauza ciumei. În general, aceştia erau aleşi dintre foştii bolnavi care se vindecaseră şi despre care se credea că nu se vor mai îmbolnăvi din nou.
[3]Ion Ghica, Scrisori din vremea lui Caragea – către Vasile Alecsandri, Editura Aldo Press, Bucureşti, 2004
[4]George Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, 1981, p. 188
[5]Gheorghe Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucureşti, 1899, p. 350.
[6]Ibidem, p.350
[7]Ibidem, p. 351
[8]Ibidem, p. 351
[9]George Potra, op.cit., p. 190
[10]George Potra, op.cit.
[11]Ionnescu-Gion, op.cit
[12]C.C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1966, Bucureşti
[13]George Potra, op.cit, p. 190
[14]Ibidem, p. 190
[15]Ionnescu-Gion, op.cit, p. 351
[16]Ibidem, p. 351
[17]George Potra, op.cit, p.190
[18]Ionnescu-Gion, op.cit., p.351