Muzeul municipal, prima instituţie oficială dedicată Bucureştilor, a fost înfiinţat în perioada interbelică, în 1931, din iniţiativa unor particulari entuziaşti. El a fiinţat în “Casa cu lanţuri”, de pe Calea Victoriei, care aparţinea boierului Moruzi. Astăzi, clădirea nu mai există, iar Muzeul Municipiului Bucureşti îşi desfăşoară activitatea, din 1959, în Palatul Suţu, de la Universitate.
Radu D. Rosetti, în “Vechituri”, ne-a lăsat o mărturie emoţionantă despre primul muzeu al Capitalei.
“Dacă mai era nevoie de arătat ce se poate realiza când pui suflet într-o muncă cinstită, înfăptuirea Muzeului Municipal, deschis publicului săptămâna trecută, este un exemplu mai mult. Comitetul, compus din d-nii dr. G. Severeanu, C. Orghidan, I . Pincas, Dinu Rosetti şi G. Florescu nu s-a mărginit să aducă la îndeplinire aşezarea în ordine cronologică a obiectelor adunate sub primariatul d-lor Anibal Teodorescy şi Dem. Dobrescu, pentru a fi expuse în vechea curte boerească a lui Moruzi, din Calea Victoriei, ci toţi membrii lui (…) au adus de acasă vremelnic sau au dăruit colecţiile particulare, solicitând şi altora să-i imite, reuşind astfel, în câteva luni, să ne dea o imagine a civilizaţiilor trecute de pe meleagurile Bucureştilor, neaşteptată. De cum intri, îţi iei adio de la legenda lui Bucur, în mod definitiv.
Dinu Rosetti citind mai demult în Odobescu că «în epoca preistorică malurile şi bălţile Dâmboviţei erau locuite» şi mai apoi, în Cronica Numismatică şi Arheologică, lucrarea d-lui C.S. Nicolaescu – Plopşor, (Urme de noui aşezări preistorice în preajma Bucureştilor), s-a apucat să caute de unu singur prim cărămidăriile şi gropile Capitalei dinspre Bellu, din Dealu Spirii, sau din vecinătatea Cişmegiului, că de sub temeliile zidurilor în preajma cărora locuieşti, s-au scos obiecte străvechi sau oseminte de oameni cari au locuit aici cu sute de ani înainte de Cristos! Săpături (…) continuate cu râvnă la Bordei, la Ciurel, la Bucureştii Noi sau la lacul Tei, au scos la iveală, rând pe rând idoli, unelte casnice, monede şi vase din epoca de piatră, de bronz sau de fer, statui, chiar şi podoabe artistice de aur, unele mai de preţ decât altele. Frumos orânduite, după îndrumările dlui Ion Andrieşescu, directorul muzeului naţional de antichităţi, toate aceste vestigii ale trecutului constituie din punct de vedere ştiinţific, partea cea mai interesantă a muzeului. O impresie cu care rămâi este puterea tradiţiei şi instinctul rasei: «motivele» pe cari le vezi pe chenarele vaselor lucrate naiv cu mii de ani în urmă, sunt aceleaşi de pe iile, cămăşile sau fotele ţărăncilor noastre de azi!
Dacă tata Bucur şi-a pierdut prestigiul, Traian şi-l menţine intact. Revedem mândri efigia imperatorului în câteva sute de medalii. E drept că trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dar să nu uităm nici pe d-rul Severeanu, care, în colaborare cu d-nii Nuber şi Orghidan, ne prezintă o colecţie numismatică cum nu sunt multe pe glob. Comoara se completează cu vitrina dindărătul căreia se-nşiră toate monedele Muntene şi Moldovene băute în ţară între 1364 şi 1799.
Fiindcă ne ocupăm de metale, să nu părăsim camera până nu vom arunca o privire şi asupra Secţiei cu Măsuri şi greutăţi. Iată balanţa romană, de folosinţa cărea nu vor să se lase oltenii noştri, în ruptul capului, iată dramurile, talerul, ocaua şi cotul, chiar şi kilogramul de porţelan din timpul ocupaţiei din 1917, când oţelul şi bronzul erau bune numai pentru tunuri. Dar care colţ al muzeului poţi să-l ocoleşti? Unică colecţie de manuscrise ale voevozilor noştri; a hărţilor din secolele trecute, relative la ţara noastră, une se-ntinde şi primul plan al Bucureştilor, a lui Barotin, de la 1865; a chivotelor, a potirelor, icoanelor şi candelelor dela bisericile Brâncoveneşti; a fotografiilor reprezentănd Dâmboviţa înainte de canalizare, Poşta lui Wilner, Curtea Veche, azi Piaţa sf. Anton etc. etc… printre ele, zâmbitoare poza lui «Moş Răţoi, dela biserica Slobozia din Bucureşti, care pe la 1865 vindeca mâini şi picioare fracturate».”
Scriitorul, entuziasmat, aminteşte şi secţia Stampelor, Manuscriselor vechi şi documentelor. Apoi “O piesă de senzaţie e manuscrisul muzical al Steluţei, apărută la Viena, în editura Lewy la 1872. Autorul romanţei sentimentale care a făcut să lăcrămeze pe bunicii noştri şi ne înduioşează şi pe noi, e şi el alătuiri, cu favoritele respective: Dumitru Florescu. Sunt puţini care-i ştiu meritele, şi aceia cred că e vorba de un lăutar oarecare. Se cuvine să-l scoatem din modestia în care a stat ascuns pănă azi, aducând la cunoştinţa tutulor că a fost un boer sadea, magistrat, prefect şi sensator, tatăl distinsului consilier de la Curtea de casaţie, D. Florescu, şi, detaliu mişcător, bunicul secretarului Muzeului Municipal ale cărui comori le înşir. Şi e de datoria noastră să-i venerăm numele, nu numai fiindcă e autorul inspirat al Steluşei, ci fiindcă a fost iniţiatorul fundării Conservatorului de muzică din Bucureşti, prin raportul adresat domnitorului Barbu Ştirbei la 1859, la care a adăugat o Metodă muzicală proprie (ce se poate vedea şi ea în vitrină) urmare a intervenţiei făcută mai înainte de L. Wiest la 1851.
Pentru cei cari cred că Institutul nostru naţional de muzică a luat naştere la 1864, datele interesează. Tot în această vitrină, descifrând Hora lui Cuza Vodă, de acelaşi Dumitru Florescu, constatăm că bucata aceasta muzicală a servbit de canava lui Hubisch, la compunerea imnului Trăiască Regele, şi mai contemplăm, surprinşi, un alt imn naţional, al lui Gackstater, care se cânta la 1860. (…)”
Cu un umor fin, Radu D. Rosetti nu se abţine să ne facă să zâmbim. “Partea comică nu putea să lipsească; e plin de savoare un afiş atârnat în cui, şi păzit sub sticlă, bineînţeles, prin care o sportsmenă chiamă s-o vadă spectatorii la 1850: «Cu învoirea ocârmuirii Duminică, în 13 Noiembrie după poftire are VESOSIPETA KAROLINA PAUKERT în cea de pe urmă cinste a se arăta iarăşi într-o Fugă mare cu Prinsoare de la strada Podului Mogoşoaiei până în strada Târgului de Afară, pă marginea oraşului; adică de şase ori; trei în ducătoare şi trei pri n viitoare; cura se va sfărşi în 33 de minute. De câte ori va ajunge la semn, se va slobozi câte o puşcă, spre încredinţare. Forma îmbrăcăminţii: tirol. Dacă din privitori va pofti să se prinză ca să se întreacă cu Madam, să poftească la Hanu lui Manuc No. 56. Privitorii au să plătească câte un sfanţ; Nobleţea după voinţă. Începutul va fi la 10 ceasuri turceşti după prânz».”
“Un document de nimic s-ar părea, dar care e important nu pentru că aflăm că era poftit «cine vrea să se întreacă cu Madam», ci pentru că într-un minut ne instruim cât de mare era odinioară oraşul, că exista un han Manuc, că nobleţea plătea după voinţă, şi că ziua se socotea după ora turcească – după cum învăţăm dintr-un raport către domnitor al prefectului poliţiei Capitalei, colonel adjutant Bibescu, că la 19 aprilie 1862, s-au vândut 37.991 de pâini şi s-au tăiat 24 de vite, iar în arestul poliţiei se aflau 12 indivizi.
Iată ce au înţeles diferiţii donatori, cari s-au grăbit să imite gestul membrilor din comitet, dându-şi obolul lor – printre alţii, d-rul Skupiewsky, care expune un foc al Bucureştilor din 1874 şi familia Butculescu, care a adus vederi şi acte din timpul primei noastre expoziţii – şi iată ce-ar trebui să priceapă toţi cei ce posed obiecte, tablouri, fotografii sau documente vechi, relative la istoria Bucureştilor.
În definitiv, toate aceste bogăţii constituiesc un patrimoniu al naţiunii, puse în valoare mai bine decât ori unde în cadrul Muzeului Municipal.”
Şi Rosetti încheie în acelaşi stil umoristic: “Iar cei ce se tânguiau mai zilele trecute că Hala Vechiturilor din calea Văcăreşti a fost dărâmată, să se consoleze că de-acum Bucureştii vor avea o altă sală cu «vechituri», aceasta în Calea Victoriei, desigur mai interesantă.”
Fragment din volumul “Vechituri”, apărut în anii ’30.
Într-o carte apărută în perioda comunistă, referitor la istoria muzeului Bucureştilor, se spunea: “Muzeul municipal al oraşului Bucureşti a funcţionat în casa Moruzi până în toamna anului 1940, când clădirea, fiind grav avariată de cutremur, colecţiile sale su fost mutate, în parte, în imobilele din str. Ştirbei Vodă nr. 34 şi 47. Deoarece vechea casă Moruzi nu a mai putut fi restaurată şi a fost supusă demolării, în anul 1942, primăria oraşului Bucureşti a cumpărat imobilul din Calea Victoriei nr. 151 (fosta casă Cesianu) unde s-au adunat toate colecţiile muzeului Municipal, dispersate în diferite localuri. În timpul bombardamentelor aeriene la care a fost supusă Capitala în 1944, cele mai preţioase materiale ale muzeului au fost evacuate în com. Rasnic (Dolj). Până în anul 1948 muzeul a fost închis. Povestea a continuat… în stil comunist.