Elena Ceaușescu avea un vis. Să dea consistență titlului său de doctor în chimie și să transforme România într-o putere în acest domeniu. Din acest motiv au apărut numeroase combinate petro-chimice. Unele dintre ele fără pic de logică economică, dar făcute după normele de: productivitate mare, calitate îndoielnică, poluarea mediului – excesivă și inutilă.
Între aceste combinate se remarcă și cel de la Giurgiu – măreţului combinat „de clorosodice”, unde se producea epiclorhidrină. Construcția începe prin 1976 și la sfârşitul anilor 80, în Giurgiu, pe malul Dunării, a fost inaugurată una dintre marile uzine chimice din România, însă funcţionarea ei a fost considerată un adevărat dezastru pentru toți locuitorii de pe ambele maluri ale fluviului.
Cu timpul, nori albi, lăptoşi şi extrem de nocivi au acoperit din ce în ce mai des oraşul, au făcut aerul irespirabil. În 1982 erau înregistrate 28 de cazuri în care concentrația de clor din atmosferă era de 20 de ori mai mare decât limita maximă.
Vântul şi curenţii de aer făceau ca fumul toxic de clor produs de combinatul Verachim să cuprindă și oraşul Ruse, legat de România printr-un „pod al prieteniei” construit în anii 50. Mirosul de trandafir din Bulgaria a început să dispară, pe măsură ce plantele ce acopereau dealurile de la sud de Dunăre erau tot mai afectate de poluarea produsă la Giurgiu.
În toamna anului 1987, în timpul unei ceremonii a pionierilor, organizată în piaţa centrală din Ruse, o mulţime de copii care urmau să să primească această decorație au leşinat din cauza gazelor otrăvitoare care au cuprins oraşul, provenite de la combinatul de peste Dunăre.
În piaţa învăluită de ceaţă, ceremonia a continuat, în timp ce restul copiilor şi-au folosit eşarfele roşii pe post de măşti.
A fost picătura care a umplut paharul, iar relațiile tensionate dintre cele două țări au dus la medierea forurilor înalte ale CAER, care au cerut României să oprească producția de la Giurgiu.
Deja mulţi dintre localnicii din Ruse expuşi constant la poluare şi confruntaţi cu un incidenţa tot mai mare a bolilor respiratorii au ales să plece din oraș. Iar alții diverse manifestări publice pentru a protesta împotriva poluării provenite din Giurgiu şi, indirect, a autorităţilor comuniste care au permis acest lucru.
Rezultatul a fost că, în 1988, platforma 1 a combinatului a fost închisă, cele 20-30 ha pe care se întindeau construcţiile au rămas de izbelişte. Toretic în conservare și retehnologizare până în decembrie 1989, apoi Verachim, cum a fost denumit, a intrat în administrarea specială a APAPS din luna mai 2002. În septembrie 2003 a fost anunțată lichidarea societății, datorită acumulărilor de datorii.
Azi este un morman de ruine contaminate, unde nimeni nu ar mai putea ridica nimic fără investiții uriașe de curățare a acestei zone și asta doar grație unui vis megalomanic al unei … semi-analfabete.
Nu a fost hotararea Lenutei,nu are legatura cu maniile ei,este o justificare aberanta.De la o vreme Historia a devenit publicatie tip “shock-shock!Gaina care face puii vii!”
Nu era un combinat „de clorosodice” și nici unul „petrochimic”, domnule jurnalist. Documentați-vă înainte de a scrie trăsnăi. Fusese gândit ca o societate producătoare de intermediari chimici necesari industriei de medicamente, de coloranți, a reactivilor organici pentru cercetare etc. Că problemele de poluare au fost oarecum neglijate este adevărat. Însă nu are legătură cu „Lenuța”, cum îi spuneți dumneavoastră. De ce era important, găsiți răspunsul astăzi: industria de medicamente din țările UE sau din Elveția au fost blocate în timpul pandemiei pentru că aproape toți intermediarii chimici necesari producției fabricilor din Europa provin acum din China sau India, iar importurile fiind oprite în perioada respectivă, s-a creat o mare criză de materii prime. De asta e important să produci în propria țară lucruri care să îți permită să nu depinzi de alții. Asta nu are legătură cu Lenuța, cu nea Nicu, cu comunismul, ci cu strategia economică a unui stat. Și de-asta am ajuns să importăm până și agrafe de birou, pătrunjel și hârtie igienică.
Ceea ce spuneti este in mare masura, adevarat. Insa pe platforma 1 se produceau solventi clorurati. Mai exact percloretilena. Iar ca si produsi secundari in procesul de fabricatie pentru obtinerea clorului prin hidroliza, rezulta lesia de sodiu, care prin concentrare ajungea soda caustica.
Îmi aduc aminte clar .
Eram in armată la unitatea de grăniceri .
La un moment dat mai mulți militari am fost duși la un pichet care se afla la o distanta de citeva zeci de metri față de acel combinat …în satul Slobozia.
Am primit personal un ordin , cum se făcea in armată în acele timpuri .
Un ordin în care locotenent Jarnea îmi ordona cam așa : soldat , ia canistra de tablă și aduci clor în ea , ii trebuie la nevastă- mea .( 20 litri !!!!!).
Am înțeles să trăiți
Am luat canistra și cu arma în spate am pornit în misiunea de a căuta acel clor .
Eram un puști de 18 ani , fără bagaj de cunoștințe .
Am inceput să intru în clădiri , să caut robinete , sau vase în care ar putea fi clor .
La un moment dat deschid o ușă și surpriză erau trei soldați îmbrăcați în pufoaice , afară fiind frig , deci iarnă .
Cînd mă uit mai bine , erau trei fete soldat , care zimbind , m-au întrebat : ce caut aici , am răspuns , fără a face diferența de grad , așa simplu, cum că am fost trimis de superiorul meu .
Fetele , dintre care una era sergent , au început să râdă .
Mai invitat să mă fac comod , să beau un ceai și mi-au întins o cutie de bomboane .
Nu îmi amintesc ce am vorbit ( ceva , de unde sunt , cît mai am pină la liberare , nimic de altă natură sau ceva ne regulă .
Ne-am zimbit și ne-am despărțit ca niște copii .
Apoi îndrumat fiind de fetele militar de unde să iau soluția , arătînd pe geam direcția unei mari bălți de lichid .
Am ajuns și ce să vezi să nu crezi , era chiar un fel de hipoclor , am băgat canistra în lichid , fără mănuși de protecție , iar pină la pichet mi-a prins mînă culoare albă , dar nu durea * arsura * deoarece era frig .
Durerea a început cînd eram in pichet unde era mai cald bineînțeles.
Întrebare , : cine au fost cele trei fete soldat , nu exista nici un pichet sau unitate militară de fete in Slobozia Giurgiu .
O poveste ce nu am să uit NICIODATĂ .