Un proiect practic necunoscut azi inclusiv locuitorilor Capitalei din acea zonă, a fost o iniţiativă privată a cărui concept aducea Sinaia mai aproape de Bucureşti. Mai exact, crearea unei staţiunei balneo-climaterică la marginea capitalei – cam la 6 kilometri de limita orașului de atunci – Gara de Nord. A fost o ambiţioasă viziune și purta numele de: „Staţiunea de vilegiatură şi Idroterapia Sinaia Mică la Chitila-Mogoşoaia lângă Bucuresci”.
Pe scurt, soții Elena Athanasiu Rădulescu și Athanasie Rădulescu au decis să se implice în acest proiect edilitar-urbanistic fără precedent. Întinsa proprietate a familiei Rădulescu a fost parcelată în 399 de loturi de categoria A (600 mp a câte 900 lei bucata), aflate de-a lungul bulevardelor centrale ale staţiunii. Au fost stabilite apoi un număr de 507 loturi de categorie B, a câte 510 mp şi 500 lei fiecare, aflate pe arterele secundare. Perimetrele mărginaşe se compuneau dintr-un număr total de alte 844 loturi a câte 400 mp şi 300 lei fiecare. Vânzarea parcelelor urma să se facă „cu plata o dată sau în mai multe termene, după dorinţa cumpărătorului”.
Ideea apariţiei staţiunii Sinaia Mică avea la bază conceptul că nu toţi bucureștenii, în special cei din clasa medie,” au timpul ori mijloacele să se ducă aşa de departe, respectiv la Sinaia regală sau alte stațiuni și cei mai mulţi sunt în căutarea unei localităţi care, în imediata apropiere a Capitalei, să le ofere, cu mai mică cheltuială, plăcerile vilegiaturei (concediul într-o sațiune) şi însuşirile favorabile restabilirii sănătăţii”. La 1900, proiectul se afla la numai 6 km de barierele oraşului, Griviţa sau Victoria. Sinaia Mică era deservită de o gară de cale ferată care urma linia fortificațiilor (forturile si bateriile realizate de Carol I la finalul secolului XIX ea fiind înconjurată pe două părţi de pădurea Mogoşoaia, scăldată de altă parte de apa Colentinei, şi „înzestrată de natură cu vâlcele răcoroase, ferite de vânt şi adumbrite de soare”. Investitorii descoperiseră şi resurse termale subterane care fuseseră deja puse în valoare cu ajutorul unei fântâni „săpată de curând”, apă care atrăgea zilnic „nesfărşite pelegrinaţiuni de mii şi mii de persoane, care, seduse de calitatea acestei ape, o considerau un leac”.
Soţii Athnanasiu „au hotărât să creeze la Chitila-Mogoşoaia”, o staţiune modernă „după chipul stabilimentelor similare din străinătate”. Sinaia Mică urma să aibă un corp central de formă octogonală, dezvoltat în jurul Pieţei Columnei Traiane. Partea centrală a staţiunii era tăiată de bulevarde spaţioase: Carmen Sylva, Ferdinand, Carol I şi Maria. Spre sud, staţiunea era mărginită de bulevardul Brâncovenilor, la est de bulevardul General Berindei, la nord de bulevardul Micilor Principi iar la vest de bulevardul Basarabiei.
În spaţiul staţiunii se afla o şcoală, o primărie, o piaţă comunală, o biserică, o vastă piaţă de comerţ şi desigur, o gară modernă. Hotelul staţiunii se continua cu o terasă a cărei prelungire conţinea un bazin cu apă în mijlocul unui parc amenajat cu pomi ornamentali. Complexul hotelier era completat cu terenuri de tenis, un cazino, un pavilion-cofetărie, şi un han pentru turiştii ocazionali. Parcul staţiunii urma să fie animat de două estrade muzicale.
În vecinătatea hotelului urma să fie amenajat „un stabiliment de idroterapie cu inhalaţiuni Wasmuth şi cură Kneipp”. În consecinţă, „cine va locui la Sinaia Mică va avea foloasele unei vilegiaturi sănătoase, plăcute şi ieftine, fără a-şi întrerupe afacerile ce ar avea în Bucuresci, căci, graţie căii ferate care deservea forturile și urma să aibă o stație la Sinaia Mică şi, mai cu seamă, tramvaielor Capitalei, care s-au prelungit şi funcţionează deja, pe la bariera Târgoviştei şi Bucureştii Noi, până lângă Sinaia Mică, şi se vor prelungi şi prin’tr’această staţiune, comunicaţiunea între Sinaia Mică şi capitală se face în vreo 20 de minute, cu o cheltuială mult mai mică decât o cursă de birjă”.
Banca de Scont din Bucureşti (cu sediul pe Smârdan nr.2 la 1900 şi naţionalizată la 1949), urma să vândă sau să închirieze parcelele pe 99 de ani, publicului doritor de schimbare.
Pe drept cuvânt, se întrebau investitorii de atunci(oare şi cei de astăzi?!), dacă bucureşteanul liber profesionist, care „obligat a sta tot timpul zilei cu afacerile sale în Bucureşti, nu va fi fericit să aibă, la Sinaia Mică, o vilă sau o casă în care să-şi instaleze familia de cu primăvară până iarna, la aer, la răcoare, la sănătate şi economie şi, după ce şi-a sfârşit afacerile în oraş, să se ducă seara la Sinaia Mică, pentru a petrece în sânul familiei până a doua zi dimineaţa?”
De ce a eșuat proiectul și de ce abia acum a ajuns să fie locuită zona
Se pare că alergând după mulți iepuri, proiectul nu a prins nici unul. Și stațiune, dar și vile cu rezidență permanentă, ideea nu și-a găsit public doritor. De ce? În primul rând cei vizați inițial mahalagii cu dare de mână de pe cuprinsul Bucureştiului, peisajul era prea elitist. Cum să plece ei de lângă cârciumioara afumată de aburii micilor şi smiorcăiala lăutărească? Bucureştenii cu dare de mână nu au dorit minunata schimbare de cotidian pe care a oferit-o un asemenea proiect îndrăzneţ. Pentru dânșii concediu însemna adevărata Sinaia sau băile de mare de la Constanța.
La 1904 se vânduseră doar 130 de loturi. În orice caz, proiectul s-a prăbuşit. Şi de atunci, nu se cunoaşte o altă iniţiativă similară pentru împrejurimile apropiate sau îndepărtate ale capitalei. Pe locul unde a fost proiectată Sinaia Mică se află astăzi cartierul Străuleşti, început ca mahala de la marginea noului oras comunist și apoi recomandat drept „oază” de relaxare de noile dezvoltari imobiliare din ultimii 20 de ani.