Nu mai fusesem în România de aproape patru ani. Suficient cât o țară să se schimbe, dar și suficient cât memoria să rămână vie. Am revenit în plină perioadă a sărbătorilor de iarnă, atras de promisiunea unui București luminat festiv, de piețe de Crăciun, de cafenele calde și de acel amestec familiar de melancolie balcanică și vitalitate est-europeană. Am găsit, în schimb, un oraș mai scump, mai lustruit la suprafață, dar surprinzător de fragil când vine vorba de servicii turistice.
Potrivit datelor oficiale, România a atras aproape 2,4 milioane de turiști străini în 2024, cu o creștere de peste 13% față de anul precedent, iar numărul total al sosirilor în structurile turistice și cazările pe termen scurt continuă să crească pe fondul simplificării procedurilor de intrare și promovării destinațiilor locale.
Aeroportul și prima fisură serioasă: SUV-ul care nu era SUV și obsesia românească pentru mașină
Primul contact real cu „noua” Românie a venit nu în centrul vechi, nu la vreun târg de Crăciun, ci la biroul de închirieri auto de pe Otopeni. Rezervasem din timp, de la o companie internațională cu reputație solidă, un SUV de familie – o alegere firească pentru iarnă, bagaje și eventuale ieșiri din oraș.
La ghișeu, însă, am primit un SUV subcompact, vizibil sub clasa rezervată. Diferența nu era una de nuanță, ci de segment. Replica a fost standard, rostită politicos și definitiv: „aceasta este categoria disponibilă”. Prețul, în schimb, rămăsese cel al unui SUV adevărat, comparabil fără efort cu tarifele din Austria, Spania sau sudul Franței.
Aici apare prima mare particularitate românească. În toți anii în care am închiriat mașini – în Statele Unite, Spania, Austria sau alte țări – regula nescrisă a industriei a fost simplă: dacă nu există modelul sau clasa rezervată, clientul primește un upgrade. Gratuit. Este un gest de normalitate comercială, nu de generozitate. În SUA, cerusem un SUV mic și m-am trezit cu un Nissan Rogue de toată dimensiunea. În Spania, rezervasem un Opel Mokka și am primit un Opel Crossland, mai mare și mai bine echipat. Niciodată nu mi s-a spus că „asta e ce avem, la același preț”.
La Otopeni, logica a fost inversă: downgrade la cost de upgrade.
A urmat ritualul românesc, aproape antropologic, al mașinii. Zeci de fotografii făcute din toate unghiurile, verificări minuțioase la predare și la primire, o tensiune constantă că orice zgârietură invizibilă ar putea deveni subiect de dispută. Nicăieri nu am simțit această obsesie pentru obiect, această neîncredere structurală, această relație aproape defensivă cu automobilul. În alte părți, mașina este un bun de folosință. În România, pare încă un teritoriu de potențial conflict.
Surpriza nu s-a oprit aici. Deși pe site-ul companiei era menționat că este necesar cardul de credit fizic al șoferului principal, experiența internațională m-a învățat că această regulă este flexibilă. Dacă, din diverse motive, cardul este pe numele soțului sau soției, situația se rezolvă simplu, la ghișeu, fără dramă. La Otopeni, însă, deși firma era una globală, regulamentul a fost tratat „ca sfintele moaște”, mai ales dacă este în avantajul companiei de închirieri. Nicio nuanță, nicio soluție, nicio încercare reală de acomodare – doar o succesiune de explicații rigide care duceau, invariabil, către costuri suplimentare.
Nu era vorba de siguranță, ci de procedură. Și, mai ales, de monetizarea ei.
A fost momentul în care am înțeles că România turistică a ajuns, poate, la nivel occidental ca preț, dar funcționează încă, în multe locuri, pe o logică balcanică a suspiciunii, a hârtiilor și a micilor penalizări. O industrie care își privește clientul nu ca pe un oaspete, ci ca pe un potențial risc. Interesant este că autoritățile de protecție a consumatorilor chiar au publicat ghiduri pentru călătorii privind închirierea de mașini în UE (a se înțelege țări precum România) tocmai din cauza numărului considerabil de plângeri legate de costuri, taxe și depozite neclare. Radio România Internațional
Euro ceruți la ghișeu, lei încasați
Pe parcursul șederii, situația s-a repetat obsesiv. Prețuri prezentate în euro – la închirierea mașinii, la unele hoteluri, la apartamente în regim hotelier prin Airbnb etc – dar plăți procesate exclusiv în lei, fără avertisment clar din partea vendorilor, fie ei fizici sau online. Când am achitat cu un card în euro, au apărut comisioane de conversie, cursuri dezavantajoase și explicații ulterioare. Niciunde nu era afișat explicit prețul final în moneda națională.
Este un detaliu tehnic, dar extrem de relevant pentru orice oraș care aspiră la statutul de destinație turistică matură. Lipsa de transparență nu ține de legislație, ci de cultură comercială. Iar aici, România pare încă prinsă între improvizație și confortul ambiguității. Această lipsă de transparență – vizată și de reglementările recente ale Uniunii Europene privind TVA și afișarea clară a prețurilor în moneda țării gazdă – rămâne o problemă în piața locală, unde platformele online de rezervări și proprietarii oferă tarif „în euro” fără clarificarea faptului că, odată procesată plata, suma va fi convertită în lei la un curs nefavorabil.
Airbnb: fotografia și realitatea
Apartamentul rezervat printr-o platformă mare arăta impecabil în fotografii: luminos, proaspăt, urban. Realitatea era diferită. Mobilier vizibil uzat, pereți care cereau renovare, o baie care își trăise deja prea bine anii buni și din când în când lipsa apei calde – ca să îți amintești de vremurile când foloseai instantul ca să te speli. Nimic dramatic, dar suficient cât să simți ruptura dintre marketing și fapt.
Gazda a fost amabilă, prezentă, politicoasă. Dar când am ajuns cu un minut înainte de ora oficială de check-in, ușa a rămas închisă. „Regulile sunt reguli. Abia după 15 s-a putut face cazarea, chiar dacă totul suna binevoitor că în limita posibilităților s-ar putea face începând cu ora 13”. În sine, corect. Dar pus alături de starea apartamentului și de prețul cerut, gestul a accentuat impresia unei ospitalități formale, nu autentice – o industrie a zâmbetului, nu a grijii sau mai degrabă a grijii cât de repede ne vom decaza în ziua plecării…
Bucureștiul scump și surpriza micului dejun imposibil
Bucureștiul de astăzi este, fără îndoială, un oraș scump. Nu la nivelul Parisului sau Londrei, dar suficient de aproape încât comparația să fie legitimă. Restaurante, cafenele, baruri de vin, bistrouri – multe cu prețuri identice cu cele din marile capitale occidentale.
Paradoxul apare luni dimineața. Într-un oraș plin de influenceri culinari care promovează localuri „Instagram-friendly”, de restaurante „concept”, de localuri viralizate, este surprinzător de greu să găsești luni dimineața un mic dejun bun: un sandviș corect ca în imagini și o cafea bună, un loc deschis devreme. Multe spații sunt închise, altele funcționează pe jumătate, iar altele au un meniu amputat. Am alergat după un sandviș ca în reels vreo 20 de km pe la tot felul de croitorii de pâine, ateliere de focaccia și alte fițe prezentate în grame diverse pe Instagram. Cam toate închise.
Cu cafeaua am avut ceva mai mare noroc pentru că am lăsat Instagramul deoparte și am mers pe ce știam deja. Una dintre puținele excepții notabile a fost 20grams Coffee de la Piața Sfântul Ștefan, o cafenea care își respectă programul și clienții, oferind un spațiu coerent, cafea foarte bună și un mic dejun în variante dulci – și nimeni nu îi poate condamna pentru asta –, dar tocmai această onestitate a conceptului contrastează cu multe alte locuri care promit „all day breakfast” și nu livrează aproape nimic.
O altă experință la fel de jenantă am pățit-o într-un restaurant nepalez intens promovat, deschis de aproximativ un an. Mai puțin de jumătate din meniu era disponibil. Restul „nu se mai face”. Sala aproape goală la început se umplea ne naivi ca noi care se trezeau cu aprope nimic de ales din meniu și așa scurt. Un exemplu clasic de local trăit pe valul rețelelor sociale și ajuns rapid într-o formă de oboseală prematură.
Publicitatea precede realitatea, dar nu o mai susține.
O constantă: Lovin Wine Bar
Si dacă aminteam de locuri care și-au păstrat, fără compromis, blazonul, se numără Lovin Wine Bar. Mâncarea rămâne atent construită, vinurile sunt excelente, selecția coerentă, serviciul profesionist. Nu există promisiuni exagerate, nu există decor de Instagram care să mascheze conținutul. Există consistență.
Este genul de loc care ar putea funcționa fără dificultate la Viena, Milano sau Barcelona. Și tocmai de aceea iese în evidență într-un peisaj în care prea multe spații trăiesc din hype, nu din calitate.
Lumini, târguri, orașe și drumuri
Am traversat și alte locuri, în afara Bucureștiului. Orașe frumos decorate, centre istorice plăcute, piețe de Crăciun aglomerate, multă energie. România de iarnă rămâne vizual seducătoare. Are ceva ce nu se poate construi artificial: densitate istorică, amestec cultural, contraste. De la arhitectura interbelică bucureșteană la orașele transilvănene, de la drumurile lungi prin câmpii la intrarea în munți, țara încă oferă acea senzație de spațiu și stratificare pe care Vestul a pierdut-o în multe locuri.
Dar tocmai aceste atuuri fac și mai vizibilă slăbiciunea infrastructurii turistice. România nu mai este ieftină. Însă nici nu este încă „ușoară” pentru vizitator.
Drumurile mai bune, șoferi… la fel
Partea rutieră a călătoriei s-a dovedit una dintre surprizele cele mai plăcute: am descoperit câteva sute de kilometri de autostradă finalizați sau extinși, care fac traseul între orașe mult mai puțin stresant decât a fost acum câțiva ani. Reteaua A1, de exemplu, continuă să se dezvolte în direcția conexiunii București–Vestul țării, reducând timpul de călătorie și oferind alternative viabile drumurilor naționale.
Aceste autostrăzi se simt ca un progres palpabil al infrastructurii, care a stat multă vreme în urmă altor țări din Europa. Totuși, comportamentul rutier rămâne o provocare. Într-o săptămână am primit mai multe flash-uri pentru viteza percepută ca „inadecvată” decât în ultimii patru ani petrecuți conducând prin Europa de Vest. Locuri unde am condus fără probleme majore în Spania sau Austria, aici s-au transformat în situații tensionate, confirmând observațiile despre stilul assertiv de condus în România, unde schimbările de bandă rapide și impatiența sunt frecvente.
Presa internațională, precum Romania Insider, a notat inclusiv un indicator de risc mai ridicat pentru închirierea de mașini în România comparativ cu alte state UE, ca rezultat al infrastructurii rutiere și al comportamentului la volan, un semnal de care călătorii ar trebui să țină cont.
Pe partea pozitivă, autoritățile au promis introducerea de radare inteligente și sisteme moderne de monitorizare din 2026, ceea ce ar putea reduce violența traficului și ar crea un mediu mai sigur pentru vizitatori și localnici deopotrivă.
Oameni și momente care dau sens călătoriei
Dincolo de serviciile turistice, hârtii și frustrări, partea cea mai valoroasă a acestei întoarceri a fost reîntâlnirea cu prietenii și familia. Nu există drum mai lung sau cost mai mare care să egaleze emoția unei seri petrecute cu cineva drag, râsete care rezonează mult după ce lumina târgurilor de Crăciun s-a stins sau mâncăruri împărțite la mesele improvizate în apartamente vechi. Aceste momente – oameni, amintiri vechi, povești noi – au conturat, în mod real, sensul acestui voiaj.
România: între progres și potențial neexploatat
România pe care am regăsit-o este mai sigură, mai curată pe alocuri, mai conectată. Dar este și mai scumpă, fără să fie proporțional mai bună la nivel de servicii. Însă, dacă vrea să concureze cu destinații consacrate din Europa de Vest, trebuie să se perfecționeze în transparența costurilor, în profesionalizarea serviciilor și în adaptarea reală la nevoile vizitatorilor internaționali.Între ce promite și ce oferă, rămâne un spațiu de fricțiune. Iar acel spațiu este resimțit mai ales de cei care vin din afară – sau, ca mine, se întorc după câțiva ani.
Frumusețea peisajelor, autenticitatea istorică a orașelor și dinamica culturală rămân atuuri incontestabile. Dar dacă România vrea să devină nu doar „ieftină”, ci și „ușor de vizitat”, trebuie să depășească disonanțele dintre costurile percepute și calitatea oferită.
Pentru mine, România rămâne o destinație fascinantă. Nu perfectă, dar plină de viață și inedit. Iar aceasta este, poate, cea mai sinceră recomandare pe care o poate primi un călător. Pentru moment, călătoria prin România este încă frumoasă. Dar nu mai este simplă.
