Situate în sectorul 4 al Capitalei, într-o zonă cu multă istorie, Parcul Carol şi străduţele din jur oferă prilejul unei interesante călătorii în trecut. Turul nostru începe la Fântâna Zodiac, pătrunde în bătrânul parc, inaugurat cu prilejul Expoziţiei Generale Române din 1906, ajunge pe cel mai înalt loc din Bucureşti, pe singura stradă în trepte din oraş, continuă către una dintre cele mai vechi zone industriale ale Capitalei, descoperind prima gară a oraşului – Filaret, Biserica „Cuţitul de Argint” sau Halele Wolff. Călătoria are în centrul ei realizările monarhiei româneşti, culturale, industriale, fără a exclude evenimentele care au provocat schimbări majore în această zonă.
De la Carol al II-lea înspre spre Carol I. Punct de plecare: Fântâna Zodiac
Fântâna Zodiac este un simbol al domniei Regelui Carol al II-lea – un regim personal, autoritar, cu lumini şi umbre, căruia îi putem totuşi recunoaşte realizările din domeniul culturii. Gustul regelui pentru fast şi ceremonii ample, dar şi dorinţa de a fi un monarh cât mai popular, dar mai ales fascinaţia pentru fascismul care promova acţiuni de tip „festival” (spre exemplu, Mussolini a creat primul festival de film din lume) l-au inspirat pe Carol să iniţieze „Luna Bucureştilor”. Aceasta era o lună întreagă de ceremonii şi tot felul de festivităţi care se ţineau de pe 10 Mai (zi simbolică pentru regalitate) până la ceea ce el numea „Ziua Restauraţiei”, pe 8 iunie, dată la care Carol al II-lea revenise la putere, în 1930, şi pe care o considera de importanţă capitală.
În anul 1934, odată cu marea sărbătoare populară a oraşului, s-a inaugurat Fântâna Zodiac de la intrarea în Parcul Carol, cea dinspre Piaţa Libertăţii. Arhitectul este Octavian Doicescu, iar autorul decoraţiunii este sculptorul Mac Constantinescu. Fântâna are un bazin circular de mari dimensiuni, în mijlocul căruia se înalţă o cupă din piatră, decorată pe partea exterioră cu simbolurile celor doisprezece zodii. Zodiile sunt executate cu mozaic negru pe fond cenuşiu.
Foarte important, fântâna nu a fost niciodată strămutată ori modificată, păstrându-se intactă de la inaugurare până azi.
Viile şi mustăriile Filaretului
Câmpia şi Dealul Filaret au constituit dintotdeauna o zonă de agrement. Încă din perioada fanariotă au existat aici fântâni arteziene şi „grădini” – vechea denumire a parcurilor. De asemenea, aceasta era o zonă acoperită în mare parte de vii. Călători străini şi diverşi autori care vorbesc despre Bucureştiul secolelor XVIII-XIX remarcă adesea veselia vizitatorilor care se opreau la diversele mustării de aici.
Descriind principalele cortegii festive ale Bucureştiului, Papazoglu reţine pentru istorie: „Tot aşa era şi cortegiul de la Mitropolie, în ziua de Sf. Constantin şi Elena. Deosebirea era că domnul se întorcea la palat, iar ceilalţi se duceau, după leturghie, de luau dejunul în salonul cel mare din câmpia Filaretului, ridicat pe patru ceşmele de către mitropolitul Dositei. Atât ceşmelele, scara pe care te urcai în salon, cum şi salonul erau împodobite cu frumoase sculpturi şi garnituri de florării în marmoră; deasupra ceşmelelor, sub salon, erau sculptate, în plăci de marmură, cele 12 zodii ale anului. Ce s-au făcut astăzi aceste plăci, marmurile cu sculpturi şi frontispiciul stabilimentului, cu marca ţării şi a Mitropoliii? Eu bănuiesc cine le-a luat, dar nu voi spune, căci sunt încredinţat că nici o scrupuloasă şi serioasă cercetare nu se va face. După ce luau toţi dejunul în salon, se întorceau acasă veseli de la acest banchet cetăţenesc, creştinesc şi frăţesc dat de mitropolitul, cu toastele cuvenite, în sunetul meterhanelii şi al lăutarilor”.
Un oraş în oraş
Gândit să găzduiască Expoziţia Generală Română, Parcul Carol a fost inaugurat în 1906 – iar pe 6 iunie, ziua deschiderii, a fost prezent desigur aici şi Regele Carol I. Evenimentul fastuos fusese pus la cale pentru a prezenta realizările politice şi culturale ale României la ceas aniversar: în 1906 se celebrau 1.800 de ani de la venirea primilor colonişti romani după cucerirea Daciei de către Traian, 40 de ani de domnie a Regelui Carol I şi 25 de ani de când Principatele Române deveniseră Regat.
În mai puţin de un an zona aflată la periferia Bucureştilor îşi schimbase complet înfăţişarea, în urma unor extraordinare eforturi logistice, urbanistice, peisagistice şi arhitecturale. Nu e puţin lucru să poţi spune că „s-au tăiat dealuri, secat bălţi, umplut o vale, săpat un lac mare şi în mai puţin de un an s-a scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei”, aşa cum a avut ocazia să spună, în discursul inaugural, Ion N. Lahovary, ministrul Agriculturii şi Domeniilor.
Parcul fusese gândit ca un „oraş în oraş”, spaţiu în care puteai petrece o zi întreagă, având totul la dispoziţie. Dat fiind că fusese inaugurat odată cu Expoziţia Generală Română, era conceput totodată ca un „Romexpo verde”, după cum subliniază urbanistul Andrei Popescu. Amenajarea iniţială a fost schimbată însă în 1959, cu scopul ca bucureşteanul să nu mai piardă timpul plimbându-se prin parc, ci să ajungă rapid la punctul principal: Mausoleul Eroilor Comunişti.
Înapoi în 1906: proiectul a fost inspirat de Expoziţia Universală de la Paris, din anul 1900, cuprinzând pavilioane dedicate industriei, comerţului, agriculturii, silviculturii şi minelor. Parcul Carol a apărut într-un Bucureşti care se zbătea între rural şi urban – şi a fost amenajat după ce autorităţile au văzut succesul Grădinii Cişmigiu şi au ajuns la concluzia că o astfel de grădină amenajată ar fi necesară şi într-o zona care până atunci era predominant industrială.
Un amănunt esenţial: diversele clădiri şi monumente existente atunci în parc (o parte dintre ele fiind mutate de comunişti, precum moscheea) au fost proiectate de Ion Mincu, care a lansat astfel stilul neo-românesc, care consacrează unicitatea culturii şi artei româneşti, inspirat fiind de decorurile bizantino-orientale ale bisericilor medievale şi de stilul brâncovenesc.
Suprafaţa totală a Expoziţiei Generale Române: 40.000 m²; pavilioane — 88; drumuri şi şosele — 30.000 m²; alei şi poteci — 71.000 m²; suprafaţa lacului din interiorul parcului — 20.000 m²; 4.200 de arbori mari plantaţi; peste 10.000 de brazi şi arbuşti diferiţi; 49.200 de plante forestiere şi 97.200 de plante înflorate; plantaţiile, pajiştile şi aranjamentele florale — 186.000 m²; conductele pentru iluminat — 34 km; electricitate produsă de două motoare de câte 680 de cai/putere; iluminatul — 5.200 de lămpi incandescente.
Giganţii şi nimfa adormită – sau cum să desparţi, fără noimă, un grup statuar
A fost odată ca niciodată doi fraţi care iubeau aceeaşi fată. O iubeau atât de mult încât pentru o privire de-a fecioarei s-ar fi luptat chiar şi cu cel mai rău zmeu până la ultima suflare. Dar fata nu putea fi decât a unuia dintre ei. Cum aveau să decidă? Fraţii n-au putut hotărî singuri, aşa că soarta a hotărât pentru ei. O legendă spune că fata s-ar fi aruncat în ape, promiţându-şi inima celui care o va salva, însă tinerii s-au luptat, orbiţi de gelozie, între ei până cand a fost prea târziu. Potrivit unei alte legende, niciunul nu voia ca celălalt să rămână cu fata, aşa că au ucis-o, apoi regretul i-a împietrit. Oricum ar fi fost, oamenii au ajutat povestea nefericiţilor îndrăgostiţi să străbată veacurile.
Cei care locuiau în munţi au privit în jur şi au văzut, lângă oraşul Buşteni, o cascadă străjuită de două pietre imense: cascada le amintea de fata pierdută în braţele morţii şi au numit-o Urlătoarea, iar pietrele, de cei doi fraţi, aşa că i-au numit Jepi.
Cei care locuiau în Bucureşti au privit în jur, dar n-au văzut pe nicăieri povestea fraţilor care iubeau aceeaşi fată. Aşa că în momentul amenajării Parcului Carol, autorităţile au adus şi trei artişti care să imortalizeze tulburătoarea legendă. Pe fată a sculptat-o în marmură Filip Marin şi a numit-o „Nimfa adormită”, iar pe fraţi i-au creat, din piatră de Rusciuc, Frederick Storck şi Dimitrie Paciurea. Pe ei i-au numit „Giganţi” şi i-au aşezat la stânga şi la dreapta „Nimfei adormite”, în faţa unei grote, înfăţişând trecătorilor răscolitoarea legendă. Comuniştii au despărţit însă ansamblul, nimfa fiind mutată în Parcul Herăstrău, iar cei doi Giganţi au fost aşezaţi de-o parte şi de alta a aleii principale a Parcului Carol.
Minunata fântână dispărută
Alegerea locului pentru amenajarea grădinii publice nu a fost deloc întâmplătoare, căci dealul Filaret era frecventat de bucureşteni încă din secolul al XVIII-lea. Aceştia căutau răcoarea fântânii ridicate de mitropolitul Filaret al II-lea, împodobite, mai târziu, cu minunate coloane sculptate de Dositei Filiti. Aşa cum notează Nicolae Vătămanu în Odinioară în Bucureşti, fântâna era cel mai frumos monument de arhitectură orientală din oraş. Aceasta semăna cu un mic palat, care adăpostea în partea de jos casa apei, lată de câţiva metri, din care ieşeau 12 ţevi din bronz, iar fiecare ţeavă avea sculptată în relief câte o zodie. Deasupra era un foişor cu coloane din piatră, iar în interiorul foişorului se găseau bănci de piatră.
„Era o zidire încântătoare, cu o sală a apelor la rândul de jos, împodobită cu coloane sculptate, cam în felul loggiei de la Mogoşoaia. Cei patru pereţi erau şi ei îmbrăcaţi în sculpturi cu motive orientale. Apa izvorâtă din dealul din spate se vărsa prin câteva găuri de piatră aşezate în pereţi. Şănţuleţe săpate în lespezile pardoselii duceau şerpuind apa, care apoi se aduna în balta lui Şerban Vodă din vale. O scară frumos împodobită cu săpături în piatră conducea la rândul de sus, unde se găsea o altă încăpere, de asemenea deschisă. Printre stâlpii înfloraţi se străvedea o privelişte minunată asupra bălţii de stuf şi a unei bune părţi a oraşului, până în depărtări albastre. Acolo, în jurul mesei mari, se adunau boierii cei mai de frunte, ca musafiri ai mitropolitului, la petrecere, după sărbătorile religioase de primăvară“, povesteşte Vătămanu.
Timpul şi nepăsarea tipic românească au condus la dispariţia superbului monument care, din cauza stării avansate de degradare, a fost dărâmat în primăvara anului 1863.
„S-a clădit această fântână cu cheltuiala domnului George Grigorie Cantacuzino…”
Şapte ani mai târziu, în 1870, primarul de atunci al Bucureştiului, George Gr. Cantacuzino, zis şi „Nababul” datorită averii sale colosale, a ridicat o altă fântână, pe care o putem admira şi azi în Parcul Carol I şi care-i duce numele mai departe.
Monumentul poartă semnătura arhitectului Alexandru Freiwald şi a sculptorului Karl Storck, fiind construit într-o concepţie neoclasică, pe blocuri masive din piatră ce imită stâncile. Faţada este încadrată de basoreliefuri, având stâlpii şi pilonii de susţinere acoperiţi cu plăci de ceramică. În vârf, pilonii prezintă steme în relief, care ilustrează imaginile unor cavaleri medievali, iar deasupra arcadei se pot observa doi balauri. Deasupra fântânii stă scris: „În anul 1870 s-a clădit această fântână cu cheltuiala domnului George Grigorie Cantacuzino, primarul Capitalei, în urma votului consiliului municipal al comunei Bucureşti din şedinţa de la 8 august 1869 prin care s-a decis a purta numele de «Fântâna George Grigorie Cantacuzino»”. Firida boltită a fântânii prezintă la bază un vas oval construit din piatră, din care izvorăşte apa, care odinioară era faimoasă pentru puritatea ei. Azi nici nu se mai pune problema de aşa ceva, apa verzuie a fântânii nefiind recomandată spre consum.
Mormântul ostaşului necunoscut
În 1923, în faţa Palatului Artelor din Parcul Carol a fost amplasat „Mormântul ostaşului necunoscut”, ce avea să devină locul naţional de pelerinaj şi de reculegere în memoria celor 225.000 de români care s-au jertfit pentru întregirea neamului. A fost sculptat de către Emil Wilhelm Becker şi inaugurat la 17 mai 1923 în prezenţa Familiei Regale, a membrilor guvernului şi a corpurilor legiuitoare.
Turnul de apă, copia cetăţii Poenari
Rămânem în continuare sub egida aniversării din anul 1906. Pe lângă parc şi statuile sale, cei care au gândit ansamblul deschis odată cu Expoziţia Generală a României au pus în plan şi ridicarea unui turn de apă. Era un lucru necesar pentru un asemenea eveniment – un loc disponibil pentru depozitarea apei, care să ofere posibilitatea unei intervenţii eficiente a pompierilor. Însă pentru că gusturile rafinate ale Regelui Carol I nu rezonau cu aspectul turnului, arhitecţii au hotărât mascarea acestuia într-o adevărată bijuterie arhitectonică.
Mergând pe strada General Candiano Popescu, în apropierea Muzeului Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida”, dai de Cetatea Poenari – şi parcă nu-ţi vine a crede ochilor. Turnul de apă a devenit astfel copia fidelă a cetăţii din Argeş a domnitorului Vlad Ţepeş, dar la o scară mai mică.
Cu turnul înalt de 23 de metri şi cu un bazin pentru apă cu un volum de 200 de metri cubi, locul nu a fost însă niciodată folosit potrivit scopului iniţial, devenind aproape imediat punct de atracţie. Rareori, când este permisă vizitarea, cei care îi calcă pragul pot urca pe o scară din lemn, la capătul căreia se află o platformă de unde se poate admira întreaga panoramă a Bucureştiului.
Dar castelul din piatră şi cărămidă roşie a purtat şi el „războiul” lui: în anii ’20 a devenit cazarmă pentru corpul de gardă care apăra Mormântul Ostaşului Necunoscut, iar în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în apropierea sa au fost amplasate barăci pentru soldaţii germani, apoi pentru cei sovietici. Odată cu venirea ruşilor, camerele castelului au devenit dormitoare pentru oamenii care lucrau la amenajarea parcului. Adăpost pentru militari a continuat să fie şi după 30 decembrie 1963, când în Parcul Carol a fost inaugurat Mausoleul, în clădirea fostului turn de apă locuind cei care păzeau noul simbol sovietic. În septembrie 2004, edificiul a devenit sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, iar din 2010, Turnul de apă „Cetatea lui Ţepeş Vodă” a fost clasat drept monument istoric.
70 de trepte către Palatul Suter
Poate că ştiţi deja, dar găsim de cuviinţă să vă amintim: strada Xenofon este singura stradă din Bucureşti în trepte. Cele 70 de trepte se desfăşoară pe o lungime de 100 de metri, între strada Constantin Istrate şi Aleea Suter. Scară cu scară, eşti purtat către cel mai înalt punct natural al Bucureştiului – dealul Filaret, unde se afla odinioară Palatul Suter, azi Hotelul Carol.
În iulie 2014, strada a făcut parte din proiectul de reabilitare „Bucureştiul tău de seară”, fiind astfel readusă la viaţă de către Eva Radu. Artista a pictat astfel pe cele 70 de scări opt clădiri reprezentative ale Bucureştiului: Opera Română, Ateneul Român, Arcul de Triumf, Muzeul Naţional de Artă, Mausoleul din Parcul Carol, Teatrul Naţional, Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi Casa Poporului.
Sus, pe dealul Filaret, a fost construit în perioada 1902-1906 Palatul Suter – un simbol neoclasic, gândit de către Adolf Suter, un apropiat al Casei Regale. În 1940, Palatul Suter a fost cumpărat de un bancher în a cărui proprietate nu a rămas prea mult timp, clădirea fiind naţionalizată de către comunişti şi transformată în sediu de partid, iar ulterior în centru al serviciilor secrete sovietice privind operaţiunile locale. În anul 2001, clădirea a fost retrocedată proprietarilor de drept şi transformată în hotel de lux – Hotelul Carol.
Gara Filaret: ideea lui Cuza, promisiunea lui Carol I
Povestea clădirii în care, de multă vreme, nu mai soseşte niciun tren şi de unde doar eternele sale rivale, autocarele, mai pleacă astăzi începe în a doua jumătate a secolului XIX, mai exact în ziua de 13 septembrie 1865, scria Andrei Berinde într-un articol dedicat Gării Filaret şi găzduit de revista „Historia” cu ceva vreme în urmă. În ziua cu pricina, după lungi, interminabile discuţii şi furtunoase dezbateri parlamentare, companiei fondate de inginerii britanici John Trevor Barkley şi John Staniforth i s-a acordat dreptul de-a construi şi de-a exploata prima cale ferată din România, ce urma să lege Bucureştiul cu portul dunărean Giurgiu. De ce Giurgiu? Pentru că la acea dată Regatul României se afla încă sub dominaţia otomană, iar Imperiul Otoman era principalul partener comercial al ţării. Însă Giurgiu era şi un port care ne lega de Vest: de aici porneau pe Dunăre vapoare ce ajungeau până la Viena.
Locuitorii de atunci ai Filaretului aveau însă superstiţii legate de construcţia gării şi de circulaţia trenurilor: se temeau că vacile nu vor mai da lapte, găinile se vor speria şi nu vor mai oua, iar soarele va rămâne pentru totdeauna ascuns în spatele unei perdele de funingine. În plus, birjarii, hangiii şi căruţaşii, văzându-şi ameninţate interesele, se împotriveau din toate puterile ideii de-a dreptul năstruşnice de a concesiona proiectul unei companii străine.
Intenţia de a construi o gară pe dealul Filaret i-a aparţinut domnitorului Al.I. Cuza, în 1865, când compania celor doi englezi a primit undă verde de la domnitor pentru a începe construirea liniei de cale ferată Bucureşti Filaret-Giurgiu. Lucrările au fost întrerupte însă la foarte scurt timp, odată cu abdicarea lui Cuza, iar Consulatul britanic a fost foarte nemulţumit. Dar venirea lui Carol a însemnat totodată şi reînceperea lucrărilor, noul domnitor promiţând că nu va părăsi sub nicio formă ţara până când aceasta nu va avea o cale ferată.
Carol şi-a respectat promisiunea – iar primul tren care a plecat din Gara Filaret l-a avut pasager pe însuşi regele. Acesta pleca, în septembrie 1869, în căutarea unei soţii – pe care găsit-o repede, în noiembrie întorcându-se, tot în Gara Filaret, cu viitoarea regină Elisabeta.
După trei ani se va construi şi Gara Târgoviştei, actuala Gară de Nord, şi, treptat, se fac şi legăturile. „Concomitent cu construcţia actualei porţi feroviare a Capitalei, între anii 1870-1872, Concesiunea Stroussberg (în anul 1870) şi ulterior, «Societatea Acţionarilor C.F.R.» (în anii 1871-1872) au realizat racordul, în lungime de 7 kilometri, ce pornea din Gara Târgoviştei, traversa râul Dâmboviţa, urca pe Dealul Spirii, iar după ce trecea prin Gara Cotroceni, se oprea în Gara Filaret, asigurând astfel conexiunea atât de necesară între linia Bucureşti Filaret-Giurgiu şi restul reţelei naţionale de căi ferate” (Andrei Berinde).
La sfârşitul anilor ’50, prin Gara Filaret nu mai trecea deja decât un tren pe zi, care n-avea nici el prea mulţi pasageri, drept pentru care s-a luat decizia de a desfiinţa gara, la 19 noiembrie 1960, înainte de împlinirea centenarului. Dar deşi şinele de cale ferată au fost scoase, clădirea îşi păstrează încă prestanţa şi semnele timpului – şi lasă posibilitatea trecătorilor să-şi imagineze trecutul regal al locului.
Astăzi, în Muzeul CFR din Bucureşti se mai păstrează încă locomotiva „Călugăreni”, prima care a circulat oficial pe ruta Giurgiu-Bucureşti, împreună cu trei vagoane din 1869, reconstruite şi renovate de mai multe ori pe parcursul anilor.
„Închideţi ferestrele! Închideţi ferestrele! Vine trenul!”
„Trenul ocoleşte impasibil eleganta Fântână a Zodiacului din piaţa Carol I. Apoi pătrunde fără nicio sfială în parc, pufăind alene printre aleile pe unde aleargă neştiutori copiii. În cele din urmă, cu un fluierat strident, sătul de preumblarea prin grădină, iese prin partea opusă, luând-o razna pe toată lungimea străzii Lânăriei.
-Închideţi ferestrele! Închideţi ferestrele!, se aude strigând prin toate părţile. Vine trenul!
Multe case din strada Lânăriei sunt crăpate, altele au pereţii afumaţi pe dinafară, dar şi pe dinăuntru. Cu toată graba locuitorilor de a închide ferestrele totuşi perdelele sunt negre, iar mobila din apartamente e unsuroasă şi de culoare măslinie.
Într-un rând, se adusese în Parcul Carol un tren cu vagoane liliputane, cu care se preumblau copiii. Trenul era tras de o locomotivă veritabilă cu aburi, dar mică şi ea.
Unii vizitatori străini cred şi azi că trenul ce apare pe neaşteptate în Parc, printre pomi, este tot un fel de distracţie specială. Căci e greu de ghicit că într-o grădină atât de importantă, loc de recreere a unui oraş întreg, parc îmbogăţit cu splendide şi variate muzee, sfinţit prin prezenţa mormântului eroului necunoscut, e greu de priceput că prin aleile acestui parc este drumul vitelor spre abator. Norul de fum negru al maşinei, lăsat leneş ca un voal de doliu, pe sub umbra bătrânilor copaci, acolo pe unde se preumblă nebănuitori pietonii, îi pune întrucâtva în uimire. Am observat însă că mai nimeni nu se sperie. Dimpotrivă, lumea râde.
-Vine locomotiva!
-Locomotiva? Care locomotivă?m şi la vederea namilei, mulţi izbucnesc într-un hohot homeric de râs.
Pe Lânăriei, în faţa bodegii domnului Neculai V. Gais, drăcuşorii de copii mută macazuri, apoi stau la pândă să vadă ce se întâmplă”.
(„Trenul pe străzile capitalei”, 23 septembrie 1936)
Industria modernă îşi face loc în Filaret. Studiu de caz: Fabrica de chibrituri
După apariţia gării a apărut şi industria modernă în zona Filaret. Aici a fost construită, de pildă, prima Uzină de Gaz care asigura iluminarea (cu gaz) a Bucureştiului în anul 1871.
În România, industria chibriturilor a fost iniţiată de francezul Gobart, care a construit o mică fabrică de chibrituri în Bucureşti, la Filaret, achiziţionată în 1879 de o societate română. Până atunci, românii cumpărau chibrituri din imperiul Austro-Ungar – circa 5-6 miliarde de chibrituri anual (probabil fabricate chiar la Cluj, unde există o fabrică de chibrituri destul de mare lângă gară, pe o stradă numită tot Strada Fabricii de chibrituri).
Fabrica bucureşteană este inaugurată pe 25 februarie 1879 în prezenţa Regelui Carol I, dar şi a unora dintre membri fondatori: Dimitrie Ghica, Vasile Boerescu, Grigore Vernescu, mari burghezi şi oameni politici. Dotată cu 30 de maşini aduse din Belgia şi Franţa, producea zilnic 300.000 chibrituri. Prin legea din 31 mai 1887, statul cumpăra fabrica, administraţia ei trecând în sarcina Regiei monopolurilor. Producţia de chibrituri a continuat şi în epoca comunistă, chiar şi după ’89, însă în anul 2000 producţia se sistează, fabrica începând să realizeze geamuri termopan. Astăzi, chibriturile şi-au pierdut din popularitate, iar în România nici măcar nu se mai produc. În clădirea fabricii inaugurate odată de Carol I supravieţuiesc, într-o vitrină prăfuită, câteva chibriturile realizate de-a lungul timpului la Filaret.
Halele Wolff
Să pătrunzi în fostele Hale Wolff e ca şi cum te-ai întoarce în timp, într-o perioadă de mult sfârşită, ai cărei martori mai sunt doar cărămida roşie, uşile şi cercevelele ruginite. Dinăuntrul construcţiei se vede o parte din parcul Carol, în timp ce curtea e un labirint de instalaţii şi culori.
Şi-acum povestea: inginerul elveţian Erhardt Wolff înfiinţează în 1877 un mic atelier în Ghencea, în 1887 luând naştere actualul amplasament. Inginerul îşi extinde afacerea, importând maşini pentru fabricarea focoaselor de război livrate arsenalului armatei. Tot el realizează prima instalaţie din ţară pentru alimentarea locomotivelor cu abur. Terenul care în 1921 avea o suprafaţă de 15.000 mp era legat printr-o linie de garaj cu Gara Filaret şi avea o linie interioară pentru deservirea atelierelor.
Dupa 1948, profilul de fabricaţie se schimbă de mai multe ori, fiind pe rând producător de maşini, utilaje pentru construcţii şi echipamente hidraulice. Primele construcţii se regăsesc în planul din 1899, dintre acestea păstrându-se astăzi una singura, în partea de sud, lângă Biserica „Cuţitul de Argint”.
Cuţitaşul care aducea vindecare – şi lăcaşul religios care duce povestea mai departe
Trecând pe lângă Arenele Romane e imposibil să nu îţi atragă atenţia vechea biserică „Cuţitul de Argint”. Povestea numelui vine din vremea vechiului lăcaş religios; se spune că oamenii bolnavi venea aici, erau atinşi cu copia – un cuţitaş metalic care se termina cu o cruce – şi se vindecau.
Istoria spune astfel că la finalul veacului al XVIII-lea, pe dealul Filaret a fost ridicată o bisericuţă mică din lemn, fără turlă, care purta hramul „Schimbarea la faţă”. Reparată rareori din mila credincioşilor, biserica „Bărbătescu Nou” a supravieţuit cutremurului din 1802. În toamna lui 1905, la iniţiativa lui Constantin I. Istrati, au fost demarate lucrările noii biserici, urmând modelul bisericii „Sf. Nicolae” din Iaşi, ctitorie a domnului Ştefan cel Mare. Pictarea pereţilor în nuanţe de albastru şi auriu poartă semnătura lui Costin Petrescu, însă cu greu mai poate fi observată astăzi pictura, ea fiind degradată de incendiul din 1976.
Bibliografie
Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, Bucureşti. Ghid turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980
Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Cebuc, Monumente din Bucureşti, Editura Meridiane, 1966
Grigore Ionescu, Bucureşti. Ghid istoric şi artistic, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşti, 1938
Autori: Alexandra Cristian Dinu, Alexandru Teodorov, Andreea Loredana Cîrjan, Diana Elena Tița, Ștefan Liviu Râncioagă
Traseul pietonal descris a fost prezentat sub denumirea „Poveștile nespuse din zona Parcului Carol” și a făcut parte din proiectul „Tineri Voluntari pentru Patrimoniul Românesc” al Asociaţiei Turism Istoric, in septembrie 2017
Sprijină turismistoric
Become a Patron!