Fragmente de ceramică datate în Epoca Cuprului (cca. 5500–3000 î.Hr.) au fost descoperite recent în estul Turciei, în apropierea formațiunii geologice Durupınar, o structură cu aspect alungit, asemănător unei nave, asociată de decenii, în cultura populară și în unele cercuri de cercetare alternativă, cu legenda biblică a Arcei lui Noe.
Descoperirea a fost făcută întâmplător, în timpul unor lucrări de infrastructură rutieră. Potrivit profesorului Faruk Kaya, de la Universitatea Ağrı İbrahim Çeçen, fragmentele ceramice indică fără echivoc prezența unei așezări umane preistorice în zonă. Analizele preliminare sugerează că materialul provine din Epoca Cuprului, o perioadă adesea corelată, în interpretări istorico-religioase, cu intervalul în care tradiția biblică plasează marele potop.
„Ceramica demonstrează existența unei activități umane consistente. Avem de-a face cu un sit care trebuie protejat și cercetat sistematic”, a declarat Kaya, atrăgând atenția că numeroși vizitatori îndepărtează pietre și fragmente considerate potențial relevante pentru cercetare.
Formațiunea Durupınar a intrat în atenția publicului în 1959, când a fost identificată de inginerul turc İlhan Durupınar în timpul unor misiuni aeriene de cartografiere. Situată la aproximativ 30 de kilometri sud de Muntele Ararat – muntele pe care Cartea Genezei îl indică drept locul unde s-ar fi oprit Arca – structura a devenit rapid un punct de interes pentru cercetători, teologi și pasionați ai arheologiei biblice.
De-a lungul deceniilor, eroziunea, ploile torențiale și cutremurele au accentuat conturul formațiunii, care prezintă o simetrie neobișnuită și dimensiuni apropiate de cele menționate în textul biblic. Aceste elemente au alimentat numeroase ipoteze, de la explicații strict geologice până la teorii privind existența unei structuri artificiale antice.
În 2022 a fost constituită o echipă internațională de cercetare, reunind specialiști în geofizică, chimie și geoarheologie, care desfășoară investigații sistematice asupra zonei. Primele rezultate indică faptul că regiunea ar fi putut susține comunități umane încă din mileniile VI–IV î.Hr., iar fragmentele ceramice descoperite recent sunt considerate o piesă importantă în reconstituirea istoriei locuirii acestui spațiu.
Profesorul Kaya subliniază însă necesitatea unei abordări prudente: „Nu vorbim despre dovada existenței Arcei, ci despre un sit cu potențial arheologic major, într-o regiune încărcată de semnificații istorice și religioase”. El propune înființarea unui centru permanent de cercetare și conservare în apropierea Muntelui Ararat, după modelul unor institute similare din Statele Unite sau Europa Occidentală, care să permită protejarea și studierea riguroasă a formațiunii Durupınar.
