Muntele Athos este un loc izolat din Grecia locuit numai de călugări şi complet dedicat credinţei, accesul fiind permis doar bărbaţilor.

Muntele Sfânt este situat pe unul dintre cele trei braţe ale peninsulei Halkidiki, din nordul Greciei (provincia Macedonia). Are o lungime de 60 km şi o lăţime ce variază între 8 şi 12 km, aria totală fiind de 360 km pătraţi.

Aici s-au ridicat 20 de mânăstiri ortodoxe, 12 schituri şi alte forme de convieţuire monastică în care trăiesc mai mult de 1.500 de monahi ortodocşi.

Regiunea este autonomă din punct de vedere administrativ, alcătuind un stat monastic cu capitala la Karyes.

Accesul pe Muntele Athos este absolut interzis femeilor, iar accesul bărbaţilor este şi el foarte restrictiv, numărul vizitatorilor admişi fiind limitat, solicitându-se un permis special de intrare obţinut în prealabil.

Conform tradiţiei Athonite, Fecioara Maria a păşit pe acest Munte în timpul călătoriei sale împreună cu Sfântul Ioan, de la Jaffa spre Cipru, pentru a-l vizita pe Sfântul Lazăr. Din cauza vremii rele, au fost nevoiţi să ancoreze lângă portul din Klement, aproape de actuala mânăstire Iviron. 

Încântată de frumuseţea muntelui, Fecioara Maria l-a binecuvântat şi a cerut fiului său Iisus Hristos ca muntele acesta să fie grădina ei. Se spune că atunci s-a auzit o voce din cer: „Fie ca aceasta să fie moştenirea şi grădina ta, un paradis al salvării pentru cei care caută să fie salvaţi.”

De atunci, muntele a fost considerat „Grădina Maicii Domnului“ şi a fost interzis accesul oricărei alte femei, fapt garantat apoi de împăraţii bizantini printr-un act numit Avaton.

„Loc ales de Dumnezeu şi Grădină a Maicii Domnului, martor şi moştenitor al strălucitei culturi bizantine, Sf Munte Athos este tezaurul cel mai de preţ al Sfintei Ortodoxii, tăria, lauda şi mândria ei. Alături de Ţara Sfântă, Athosul, alcătuieşte împreună cu Sinaiul şi Taborul, triada munţilor descoperirilor dumnezeieşti. Sinaiul este simbolul Vechiului Testament, Taborul este simbol al Noului Testament, iar Athosul este arvună a veacului celui viitor. Zilnic se acordă un număr de 100 de permise pentru ortodocşi şi aproximativ 10 permise pentru cei de altă confesiune creştină”, a relatat pentru „Adevărul“ preotul Remus Buzatu, care a vizitat de mai multe ori Muntele Athos în calitate de pelerin.

Călugării sau monahii au început să formeze mânăstiri, în deşertul egiptean, în secolul al IV-lea. Practica s-a răspândit în Orientul Mijlociu şi în Europa, iar în secolul al IX-lea existau deja pustnici pe Muntele Athos.

“Întregul spaţiu de aici reprezintă însăşi esenţa izolării. Punctul de plecare spre Muntele Athos este o mică staţiune-port la marea Egee, Ouranopolis, aflată la aproximativ 140 km est de Tesalonic. Singurul mod de acces în Athos este pe mare prin curse de ferryboat. Acesta pleacă din Ouranopoli, cu opriri în porturile mai multor mănăstiri având destinaţie finală Daphni. În portul Daphni eşti aşteptat de autobuze care te vor duce împreună cu ceilalţi pelerini până în capitala Sfântului Munte, Karyes, iar de acolo se pot lua microbuze spre diverse mănăstiri. Mulţi dintre şoferi sunt români, făcând şi mai familiară călătoria spre destinaţie”, a mai spus pelerinul. 

Se foloseşte Calendarul iulian

Calendarul după care se organizează muntele Athos şi se rânduiesc sărbătorile este cel iulian, aflat cu 13 zile în urma celui gregorian, iar toate ceasurile pe care pelerinii le-au întâlnit indicau ora bizantină.

Acest fapt se datorează necesităţilor de slujire specifice muntelui Athos. Potrivit acestora, ziua liturgică nu începe cu miezul nopţii sau cu dimineaţa, ca în măsurarea obişnuită a timpului, ci cu seara. Ziua liturgică reprezintă astfel intervalul de timp dintre două seri consecutive.

“La masă nu se vorbeşte şi se ascultă cuvântul de învăţătură citit de unul dintre călugări. Mâncăm foarte puţin şi doar până când stareţul mânăstirii sună dintr-un clopoţel. Aici nu este nimic din risipa şi consumismul nostru. După masa de dimineaţă, călugării se retrag la chilii pentru două ore de odihnă, iar apoi merg la diferitele ascultări, aşa cum sunt numite în spaţiul monahal, respectiv munca pământului pe livezile de măslini sau în grădini, studiul în biblioteci, traduceri din vechi manuscrise etc. La ora 4 după amiază, se oficiază slujba Vecerniei, apoi se serveşte masa. De la opt seara la unu noaptea se merge la odihnă. La apusul soarelui porţile fiecărei mânăstiri mari sunt încuiate, rămânând astfel, până a doua zi la răsăritul soarelui“, povesteşte preotul.

Românii, o prezenţă constantă

Prezenţa românească este una însemnată în muntele Athos, totodată şi o dovadă a enormei contribuţii la realizarea acestui centru de spiritualitate ortodoxă.

“De-a lungul timpului, numeroşi domnitori români au înzestrat mânăstirile athonite cu danii, obiecte de cult, veşminte şi cărţi. Practic, de-a lungul a cinci secole, contribuţia românească totală în complexul monastic Athos este prima ca mărime, depăşind de departe oricare alta, chiar dacă originile poporului român sunt latine. Cu toate acestea românii, spre deosebire de celelalte popoare ortodoxe, nu au o mânăstire proprie în Athos. Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul aparţine de mănăstirea greacă a Mării Lavre. Situat într-un loc izolat în extremitatea sudică a peninsulei, este locuit de 25 de călugări ce respectă cu stricteţe principiile vieţii monastice ortodoxe”, precizează Remus Buzatu. 

O altă aşezare românească este Schitul Lacu, situat la 3-4 ore distanţă de mers pe jos de la mănăstirea Sfântul Pavel, de care aparţine. Astăzi este format din 8 chilii şi este locuit de 39 de călugări români.