Puține relicve au avut o viață mai zbuciumată, o semnificație mai profundă și o încărcătură mai simbolică în istoria românilor decât craniul lui Mihai Viteazul, primul unificator al Țărilor Române. De la momentul decapitării sale pe câmpia de la Turda, în 1601, până la solemnitatea cu care Regele Ferdinand l-a reînhumat la Mănăstirea Dealu în 1920, capul voievodului a parcurs un itinerar dramatic, dar revelator pentru nevoia de memorie și identitate a unei națiuni în formare.
Asasinatul de la Câmpia Turzii și loialitatea unui jurământ
Pe 9 august 1601, la Câmpia Turzii, Mihai Viteazul era trădat și ucis din ordinul generalului habsburgic Gheorghe Basta. Voievodul a fost mai întâi împușcat, apoi decapitat, iar trupul său a fost batjocorit, aruncat peste un cal mort , după cum meționează fostul domn Ieremia Movilă. Gheorghe Basta a refuzat să permită înmormântarea, în încercarea de a șterge urmele fizice ale unui conducător care amenințase echilibrul de putere în regiune.
După cum ne înștiințează Letopisețul Cantacuzinesc, capul lui Mihai a fost adus în Țara Românească de credinciosul Turturea postelnicul. Loialitatea unui om simplu, Turturea paharnicul (sau postelnicul, în alte surse), avea să rescrie destinul capului voievodului. Jurământul făcut între cei doi, de a-și aduce oasele acasă în caz de moarte în străinătate, l-a împins pe Turturea să își riște viața. A reușit să fure capul lui Mihai, l-a îmbălsămat și l-a adus în Țara Românească. L-a îngropat cu cinste domnească la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște.
Dovezile istorice ne vin nu doar din cronicile autohtone, ci și din izvoare externe. Secretarul lui Basta, Ciro Spontoni, consemna în Historia della Transilvania că însuși capul lui Mihai fusese trimis în Țara Românească, probabil ca gest de reconciliere sau de manipulare politică în fața boierimii valahe. Există deci posibilitatea ca atunci când Gheorghe Basta a observat că căpățâna domnitorului a fost luată de Turturea postelnicul să nu-și fi dorit neapărat recuperarea ei.
Craniul din raclă: de la uitare la venerare
La Mănăstirea Dealu, craniul lui Mihai Viteazul a fost așezat în biserică, într-un mormânt modest, marcat de o piatră funerară pe care stă scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod…”.
Timp de secole, locul a rămas discret. Dar, în 1847, mormântul a fost deschis și craniul a fost expus într-o raclă de sticlă, alături de cel al lui Radu cel Mare. Pentru prima oară, oamenii de rând aveau posibilitatea să vadă cu ochii lor relicva eroului unirii. Alexandru Antonoiu, fotograf al vremii, a realizat primele imagini cu cele două cranii domnești. Iar în 1904, Societatea Tinerimea Universitară a plasat craniul într-un relicvariu din bronz, în formă de capelă, gândit ca un altar al memoriei.
Bejenie și întoarcere: Craniul în vreme de război
O nouă etapă dramatică a început în timpul Primului Război Mondial. Pentru a-l salva de o eventuală capturare în contextul amenințării germane asupra Munteniei, preotul Alexandru Dolinescu, cu sprijinul Nicolae Iorga, a transportat craniul la Iași. Pe 16 octombrie 1916, părintele Alexandru Dolinescu l-a predat Mitropoliei Moldovei, unde a fost păstrat într-o criptă secretă.
Într-un gest de protecție extremă, craniul a fost apoi trimis în sudul Rusiei, la Kherson, pentru a nu fi confiscat împreună cu Tezaurul României trimis la Moscova. A rămas acolo până la sfârșitul războiului, fiind adus înapoi în țară în noiembrie 1918, odată cu încheierea ostilităților, iar în 1920 are loc momentul culminant al reîntoarcerii „acasă”.
1920: întoarcerea triumfală „acasă”
Pe 22 august 1920, România i-a oferit craniului lui Mihai Viteazul o întoarcere demnă de un rege. Un tren special, cu demnitari, soldați și clerici, a dus craniul de la Iași la Târgoviște. Pe peronul gării, mii de oameni l-au întâmpinat. Pe un afet de tun tras de șase cai, relicva a fost dusă până la Mănăstirea Dealu, într-o procesiune solemnă, condusă la pas de Regele Ferdinand I.
Momentul culminant a fost în fața bisericii. După slujba religioasă, Regele și-a desprins de pe piept Ordinul „Mihai Viteazul”, înființat în onoarea voievodului, și l-a așezat pe craniu, rostit cuvintele legendare: „Iată, ți-am împlinit pohta ce-ai pohtit!”. Apoi, cu propriile mâini, a cimentat capacul sarcofagului din marmură albă.
Moștenirea unei rămășițe
Craniul lui Mihai Viteazul a devenit mai mult decât o relicvă – este o emblemă a voinței, curajului și unității naționale. Fiecare etapă a drumului său, fiecare mâna care l-a purtat cu grijă sau l-a apărat de pieire, reflectă cât de adânc înrădăcinată este memoria acestui domnitor în sufletul românilor.
Astăzi, la Mănăstirea Dealu, craniul lui Mihai Viteazul se odihnește sub marmură, dar continuă să grăiască peste veacuri despre trădare și loialitate, sacrificiu și demnitate. Este un cap de domn care nu a încetat niciodată să conducă, măcar simbolic, idealul unei națiuni unite.
