Cum se dormea odinioară și cum era împărțit somnul: primul, al doilea şi treburile de la miezul nopţii

Dormim diferit față de oamenii de acum 300 de ani, spun studiile occidentale, care redescoperă activitățile pe care oamenii le făceau în miez de noapte, la lumina opaițelor și a lumânărilor de ceară. Ca particularitate pentru spațiul românesc, îndrăznim să reducem această perioadă la 100-150 de ani, mai ales în mediul rural, unde industrializarea și accesul la lumină electrică s-au făcut târziu. Pe la miezul nopţii, oamenii care nu cunoscuseră sirena fabricilor se trezeau o oră-două, ca să facă diverse lucruri, pentru ca mai apoi să meargă din nou la culcare, pentru al doilea somn al nopții.

Somnul monofazic ‒ ceea ce considerăm azi drept somnul normal, natural ‒ este, de fapt, un tipar care a devenit un model comun abia după Revoluția Industrială. Înainte, somnul bifazic și polifazic erau mai frecvente, iar un lucru atât de banal odinioară a fost pur și simplu uitat… sau, mai degrabă, dovezile existenţei sale au fost ignorate ani de-a rândul și redescoperite, prin cercetări, în anii ’90, respectiv 2000.

„Somnul pe care l-am pierdut”

În anii ’90, istoricul Roger Ekirch a întreprins numeroase cercetări la Biroul Public de Înregistrări din Londra, o clădire gotică impunătoare care a găzduit Arhivele Naționale ale Regatului Unit din 1838 până în 2003. Iar în 2001, semna un articol care a făcut senzație în acel moment, „The Sleep We Have Lost: Pre-Industrial Slumber in the British Isles”, publicat în „The American Historical Review”. Două decenii mai târziu, în 2021, apărea cartea At Day’s Close: Night in Times Past. O lucrare complexă, cu peste două mii de referințe pe acest subiect, care arăta că somnul, așa cum am fost obișnuiți să-l considerăm, ca o perioadă continuă, de 8 ore, de semi-inconștiență nocturnă reparatoare, n-are nimic natural. Că este vorba de o perturbare, începută în secolul al XVIII-lea și impusă în secolul al XIX-lea, al revoluției industriale, a ceea ce a fost, din preistorie, somnul natural al omului: două perioade scurte de somn întrerupte de o oră sau două de activitate nocturnă. Vreme de milenii, somnul a fost, așadar, în două etape, întrerupte de o fază de trezire și activitate nocturnă.

Întreaga muncă i-a luat autorului ani lungi de cercetări, deoarece mărturiile explicite nu sunt foarte numeroase. Asta pentru că înainte de capitalismul industrial, de electricitate, de munca nocturnă și de noile ritmuri de muncă, faptul că se dormea în două faze, cu o trezire la mijloc, era ceva natural, prea banal pentru a fi menționat.

O crimă nerezolvată din secolul al XVII-lea, un reper al somnului bifazic

Una dintre primele mărturii care i-au atras atenția istoricului american a fost povestea unei crime comise la 13 aprilie 1699 într-un mic sat din nordul Angliei. Aici, Jane Rowth, în vârstă de 9 ani, a deschis ochii și a privit la umbrele mohorâte proiectate de opaiț pe perete, în întunericul nopții. Se întâmpla în jurul orei 23:00, când ea și mama ei tocmai se treziseră dintr-un somn scurt – acest somn pe care cercetătorul îl va găsi sub numele de „first sleep”.

Doamna Rowth s-a ridicat și s-a dus la șemineul din modesta lor casă, unde a început să fumeze o pipă. În acel moment, doi bărbați au apărut lângă fereastră. Aceștia au strigat-o și i-au cerut să plece cu ei.

După cum a declarat mai târziu Jane în sala de judecată, mama ei îi aștepta pe vizitatori. Ea a mers cu ei de bună voie, dar mai întâi i-a șoptit fiicei sale să „stea liniștită, că se va întoarece de dimineață”. Poate că doamna Rowth avea o sarcină nocturnă de îndeplinit. Sau poate că avea probleme şi a plecat, deși știa că părăsirea casei reprezenta un risc.

Mama lui Jane nu a apucat să își țină promisiunea – nu s-a mai întors acasă. În acea noapte, doamna Rowth a fost ucisă cu brutalitate, iar cadavrul ei a fost descoperit în zilele următoare. Crima nu a fost niciodată rezolvată.

Cercetătorul găsise în mărturisirea copilei mai mult decât se aștepta, după cum singur povestea ulterior. Două cuvinte păreau să poarte un ecou al unui detaliu deosebit de ispititor al vieții în secolul al XVII-lea, pe care nu-l întâlnise niciodată până atunci ‒ „primul somn”. Era un detaliu neimportant pentru orice altă zi, dar, pentru anchetă și judecător, el oferea o perspectivă temporală mai clară. Nu a existat nicio altă explicație – somnul întrerupt a fost pur și simplu declarat cu subiect și predicat, ca și cum ar fi fost cu totul lipsit de importanță. „S-a referit la asta ca și cum ar fi fost absolut normal”, precizează Ekirch. Un „prim somn” îl indica clar pe un al doilea.

„Don Quijote dormi foarte natural și, încheindu-și primul somn, nu-l mai începu pe-al doilea…”

Referiri la faptul că oamenii au avut în vechime un somn bifazic apar în multe locuri. Același istoric descoperea în balade, cum ar fi „Old Robin of Portingale”, această referire. „Și, la trezirea din primul tău somn, ți se va face o băutură caldă, și la trezirea din următorul somn, durerile tale vor fi potolite…”

De asemenea, în piesa contemporanului lui Shakespeare, Ben Jonson, intitulată „The New Inn” (1629), un personaj întreabă: „Să fie oare un vis din primul meu somn?”. Asta, pentru că primul dintre cele două mici cicluri se și numea „first sleep”. Referințe apar și în lucrarea Canterbury Tales, a lui Geoffrey Chaucer, cel considerat părintele literaturii britanice.

Dar somnul bifazic nu era întâlnit doar în Anglia, ci era practicat pe scară largă în întreaga lume preindustrială. În Franța, somnul inițial era „premier somme”; în Italia era „primo sonno”, în Spania era „primer sueño”. În acest caz, o referință importantă găsim în lucrarea de căpătâi a lui Miguel Cervantes, Don Quijote, capitolul LXVIII: „Cumplió don Quijote con la naturaleza durmiendo el primer sueño, sin dar lugar al segundo, bien al revés de Sancho, que nunca tuvo segundo, porque le duraba el sueño desde la noche hasta la mañana, en que se mostraba su buena complexión y pocos cuidados” (Don Quijote dormi foarte natural și, încheindu-și primul somn, nu-l mai începu pe-al doilea; în schimb, Sancho n-avu nevoie de un al doilea, pentru că dormi toată noaptea, până dimineață, ceea ce arăta cât e de vârtos și lipsit de griji).

De fapt, istoricul Roger Ekirch a găsit dovezi ale acestui obicei şi în locuri foarte îndepărtate, precum Africa, Asia de Sud și de Sud-Est, Australia, America de Sud și Orientul Mijlociu. O relatare din lumea colonială, Rio de Janeiro, Brazilia, din 1555, descria modul în care locuitorii din Tupinambá luau cina după primul somn, în timp ce o alta – din Muscat, Oman, din secolul al XIX-lea – explica faptul că localnicii se retrăgeau pentru primul somn înainte de ora 22:00.

Prima mențiune găsită de Ekirch datează din secolul al VIII-lea î.Hr., din epopeea grecească Odiseea, în timp ce ultimele indicii ale existenței sale datează de la începutul secolului XX, înainte de a fi dat cu totul uitării.

Programul liturgic, o dovadă indirectă a modului în care se dormea în vechime

În completarea cercetărilor istoricului american vin o serie de dovezi venite pe filieră ecleziastică. De exemplu, programul slujbelor zilnice din lumea creștină. Pentru spațiul ortodox, moștenind obiceiul din lumea iudaică, ziua liturgică începe seara. Referința, în prima carte, a Genezei, atât în Tora iudaică, cât și în Vechiul Testament creștin, este: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua…” (Geneza 1, 5; 1,8; 1,13; 1,19; 1,23; 1,31).

Într-o lume fără ceas, în care soarele ghidează în mod natural existența, programul slujbelor zilnice, începând după apusul soarelui, din motivele prezentate mai sus, este următorul: Vecernie (la apusul soarelui), Pavecernița (după cină), Miezonoptica (aproximativ miezul nopții); Utrenia (înainte de răsăritul soarelui, utrenie înseamnând în slavona veche chiar slujba de dimineață); apoi Ceasul I (imediat după Utrenie, azi aproximativ la ora 6:00); Ceasul al III-lea (aprox. 9:00), Ceasul al VI-lea (aprox. 12:00), Ceasul al IX-lea (aprox. 15:00). Observăm o divizare a zilei liturgice și a calendarului în sferturi, fiecare marcat de o mică slujbă. În duminici și sărbători se renunța la cele două ceasuri de dimineață pentru Sfânta Liturghie.

Acest program bisericesc, respectat în zilele noastre doar în mănăstiri, ne poate oferi multe informații despre cum se orientau oamenii în timp de-a lungul zilei, în perioadele în care ceasul nu era un obiect la îndemână. Pentru discuția noastră, rămâne relevantă dovada unui somn bifazic – existența Miezonopticii. O slujbă de o durată redusă, de aproximativ o oră, care, sute de ani, s-a derulat între cele două somnuri de noapte, pentru a-i ajuta pe călugări și preoți să fie mai aproape de divinitate, iar mintea să nu le „fugă” la ispitele lumii acesteia.

Și programul liturgic romano-catolic arată la fel cu cel ortodox, doar cu alte denumiri: vespera (rugăciunea de seară), oră majoră; completoriul (rugăciunea de noapte); oficiul lecturilor (matinalul), oră majoră; laudele de dimineață (laudele), oră majoră; ora a treia (terța), ora a șasea (sexta); ora a noua (nona).

Modificarea patternului de somn, după Revoluția Industrială și mai ales după introducerea energiei electrice, a făcut ca azi, în cele mai multe mănăstiri sau congregații, slujba Miezonopticii/ Completoriu să fie unită cu cea a Utreniei/Laudele de dimineață sau cu cea de seară a Vecerniei/ Vesperei.

Cercetări venite din alte zone decât descoperirile istorice

În paralel cu descoperirele efectuate în arhivele britanice de către istoricul american, un alt cercetător, dar din sfera psihiatriei, Thomas Wehr de la National Institute of Mental Health (NIMH), a efectuat un studiu important tot în anii ’90. Încercând să își dea seama cum funcționează somnul uman, acesta a folosit opt voluntari care au fost închiși într-o cameră timp de o lună, cu 14 ore de întuneric în fiecare zi. Observația a fost uluitoare: tiparele de somn au început să se schimbe, subiecții adoptând în cele din urmă modelul de somn bifazic. Cu alte cuvinte, au dormit patru ore, apoi s-au trezit pentru două sau trei ore și au revenit la somn pentru încă patru ore.

În 2015, David Samson, director al Laboratorului de somn și evoluție umană de la Universitatea din Toronto, Mississauga, Canada, a recrutat voluntari locali din comunitatea izolată Manadena, din nord-estul Madagascarului, pentru un studiu. Locația este un sat care se învecinează cu un parc național și nu există nicio infrastructură pentru electricitate, astfel încât nopțile sunt aproape la fel de întunecate cum au fost milenii de-a rândul.

Participanților, în majoritate fermieri, li s-a cerut să poarte un „actimetru” – un dispozitiv sofisticat de detectare a activității care poate fi folosit pentru a urmări ciclurile de somn – timp de zece zile, pentru a urmări tiparele de somn.

Ceea ce s-a descoperit a fost că la aceia fără lumină artificială a existat o perioadă de activitate imediat după miezul nopții, până în jurul orei 1:00-1:30. Apoi se revenea la somn și la inactivitate până când se trezeau, la ora 6:00 de obicei, coincizând cu răsăritul soarelui.

Fenomenul descris de cele două studii oferă o nouă perspectivă asupra „problemelor” pe care părinții le au cu copiii lor, mai ales la vârsta mică, și anume trezirile nocturne ale micuților pentru aproximativ un ciclu de somn (la vârstele mici, 1-3 ani, un ciclu de somn este de 45 minute), care, în acest timp, își reiau activitățile normale (se joacă, mănâncă) și apoi revin la culcare până la răsăritul soarelui.

O noapte de somn atunci când lumina electrică nu exista

„Obiceiul de a dormi în două tranșe nu are origini culturale, ci este profund biologic. Toți oamenii, indiferent de cultură sau localizare geografică, trec printr-o etapă de scădere a vigilenței în timpul orelor de după-amiază, etapă provocată de cauze genetice obiective. Observați orice grup de participanți la o ședință ce are loc după prânz, iar acest aspect se va vedea foarte clar. (…) Sunt sigur că ați simțit acest val de amețeală care pare să vă cuprindă după-amiaza, de parcă v-ar trage creierul la culcare la o oră neobișnuit de devreme. (…) Studiile antropologice despre vânătorii-culegătorii din perioadele preindustriale au și distrus un mit popular despre cum ar trebui să doarmă oamenii. Aproape de finele erei moderne timpurii (sfârșit de secol XVII și început de secol XVIII), textele istorice sugerează că locuitorii Europei de Vest dormeau în timpul nopții în două reprize lungi, separate de câteva ore de activitate în stare de veghe. Între aceste două porții de somn identice ‒ uneori numite primul somn și somnul al doilea ‒ oamenii citeau, scriau, se rugau, făceau dragoste și chiar socializau”, scria profesorul în psihologie și neuroștiințe Matthew Walker de la Berkeley University of California în anul 2017, în lucrarea sa Why We Sleep: Unlocking the Power of Sleep and Dreams.

În Evul Mediu, de la ora 21:00 (poate chiar mai devreme iarna) până la 23:00, cei suficient de norocoși pentru a-și permite asta începeau să se trântească pe saltelele umplute cu paie sau cârpe – ar fi putut conține pene, dacă erau bogați –, gata să doarmă pentru câteva ore. În partea de jos a scării sociale, oamenii trebuiau să se mulțumească să se cuibărească pe o grămadă de urzici sau, mai rău, pe o podea de pământ gol – eventual chiar fără pătură.

Pentru a reduce la minimum orice stânjeneală, somnul presupunea o serie de convenții sociale stricte, cum ar fi evitarea contactului fizic. De exemplu, copiii de sex feminin se așezau de obicei pe o parte a patului, cel mai în vârstă fiind cel mai apropiat de perete, urmat de mamă și tată, apoi de copiii de sex masculin – din nou aranjați în funcție de vârstă – și apoi de membrii din afara familiei. Această așezare este una comună și în satele românești, unde familia întreagă împărțea patul.

Câteva ore mai târziu, oamenii începeau să se trezească din acest somn inițial. Trezirea nocturnă dura, de obicei, până în jurul orei 1:00-1:30 și, în general, nu era cauzată de zgomote sau de alte perturbări din timpul nopții. Nici nu era inițiată de vreun fel de alarmă ‒ acestea au fost inventate abia în 1787. În schimb, trezirea era produsă în mod complet natural, la fel ca dimineața.

Ceasul de la mijlocul nopţii, când „nimeni nu te va căuta, cu excepția lui Dumnezeu”

Perioada de veghe, cunoscută sub numele de „ceas”, a fost o fereastră surprinzător de utilă în care se puteau face lucruri. Sub strălucirea slabă a lunii, a stelelor și a lămpilor cu seu sau untdelemn, oamenii se ocupau de sarcinile obișnuite, cum ar fi adăugarea de lemne pe foc, mersul la toaletă, schimbarea gărzilor (dacă erau într-un edificiu fortificat).

Pentru țărani, trezirea însemna să se apuce din nou de treburi mai serioase: fie că era vorba de verificarea și hrănirea animalelor din gospodărie, fie de treburi casnice ‒ cârpitul pânzei, pieptănatul sau torsul lânii, țesutul la război etc.

Am văzut mai devreme că existau slujbe care se oficiau în mănăstiri, precum Miezonoptica sauCompletoriul, dar, pentru creștinii de rând, existau rugăciuni elaborate care trebuiau îndeplinite, cu unele specifice prescrise pentru exact acest interval de timp. Un duhovnic a numit-o ora cea mai „profitabilă”, când, după ce ai digerat cina și ai renunțat la muncile lumii, „nimeni nu te va căuta, cu excepția lui Dumnezeu”.

Dar, mai presus de toate, ceasul era util pentru socializare și pentru viața sexuală. Pentru soți și soții, primul somn le mai lua din oboseală, iar perioada de după era considerată a fi un moment excelent pentru a concepe un număr copios de copii. Mortalitatea infantilă, în perioadele de dinaintea secolului XX, făcea ca numărul copiilor ajunși la maturitate să fie totuși mic, comparativ cu cel al nașterilor.

O corelație autohtonă cu privire la viața grea desfășurată la sat vine din Transilvania, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Decalarea cu o jumătate de oră a mocănițelor care aduceau minerii și lucrătorii forestieri la treabă a avut ca efect o creștere a natalității în toate localitățile pe care aceste trenuri le deserveau.

Schimbări în tiparele de somn după 1800

Dar oamenii nu sunt singurii care au descoperit beneficiile împărțirii somnului. Acest lucru este larg răspândit în lumea naturală, multe animale odihnindu-se în două sau chiar mai multe reprize. Acest lucru le ajută să rămână active în momentele cele mai benefice ale zilei, cum ar fi atunci când au cele mai mari șanse de a vâna prada, evitând în același timp să sfârșească ele însele ca o gustare.

Timp de mii de ani, oamenii au stat la lumina focului, iar ea le prelungea cu câteva ore timpul total în care puteau fi realizate diverse activități, dar lumina focului avea multe limitări și tiparele de somn nu au fost schimbate decât după 1800, când spații tot mai întinse au început să fie iluminate cu lumânări și diverse tipuri de lămpi și apoi și zone ale unor orașe.

Tiparele de somn s-au schimbat mai puternic după 1850 și oamenii au început să se culce la ore tot mai târzii, având tot mai multă lumină în jur. Schimbările produse la nivelul creierului și al programului de somn s-au accelerat după 1880, când becurile electrice aveau să devină răspândite. A apărut iluminatul stradal tot mai intens, au apărut reclame luminoase, iar casele au început să fie și ele generos luminate. Totul avea să se reflecte în modul cum dormim.

Becurile electrice au reușit să ne deturneze de la programul natural și, spun specialiștii, calitatea somnului. Lumina electrică, precum și ecranele au pus capăt ordinii firești a lucrurilor și au redefinit semnificația noțiunii de „miez al nopții” pentru generații întregi.

În lumina unui somn bifazic de odinioară, o cu totul altă nuanță capătă expresia veche românească: „s-a sculat cu noaptea-n cap”, adică a avut parte doar de acel prim somn.

Somnul bifazic nu a dispărut în totalitate

Există totuşi mai multe moduri de a organiza somnul bifazic. Varianta clasică folosită de oameni sute, poate chiar mii, de ani a dispărut, dar există cel puţin două tipuri de somn bifazic încă practicate.

Cea mai comună modalitate este ceea ce se numește siestă, un tipar frecvent în țări precum Spania, Italia sau Grecia. Aceasta presupune un somn de 5-6 ore noaptea și un pui de somn de 20 de minute până la o oră și jumătate la prânz. Adaptarea s-a făcut din motive climatice: veri lungi, secetoase, cu temperaturi mari ‒ iar turiștii veniți în aceste țări „se lovesc” de inactivitatea magazinelor sau a diverselor servicii la orele prânzului (aproximativ 13:30-17:00) sau a faptului că restaurantele se deschid abia pe la 19.30-20.00, iar cina este luată după ora 21.00. Spania în mod special este o excepție, chiar și pentru țările mediteraneene. Ora oficială a Spaniei este cea a Europei Centrale (+1) și a Europei de Vest (0), deși se află pe același meridian cu Anglia, Franța, Irlanda și chiar Portugalia. Acest fapt este o reminiscență a regimului franchist, când din motive ideologice și politice, Francisco Franco a decis schimbarea orei Spaniei ca aceasta să fie la fel cu cea a principalilor săi aliați Germania nazistă și Italia fascistă.

Revenind la subiectul nostru, s-a demonstrat şi că somnul bifazic îmbunătățește memoria, capacitatea de învățare, vigilența și starea de spirit și că azi, de multe ori, s-a transformat în 10 minute de somnolență între alarmele de dimineață.

Totuși, oricare dintre variante ar fi adoptate (somnul monofazic sau cel bifazic – cu variația de polifazic), specialiștii indică prezervarea unei constanțe: 7-8 ore de somn pentru un adult. Altfel, când calitatea somnului este slabă, crește probabilitatea apariției unor tulburări precum dificultățile cognitive, insomniile, bolile cardiovasculare, obezitatea și diabetul de tip 2.

Articol publicat in Historia