Teatrul Vechi, una din clădirile patrimoniu din Arad, care a făcut istorie de-a lungul a sute de ani a ajuns o ruină, deşi de foarte multe ori s-a tot spus că va fi renovată. Aceasta a ajuns pe punctul de a se dărâma. Trebuie amintit că pe acolo a trecut Liszt sau Eminescu.
Teatrul Vechi, construit la 1817 în stil baroc la iniţiativa comerciantului de origine vieneză Iacob Hirschl, este primul edificiu de teatru permanent din ţară.
Până la ridicarea noii clădiri a teatrului (1874), pe scena lui s-au perindat mai toţi marii artişti ai vremii. Aici a avut loc prima întâlnire (1868) a marelui Eminescu cu fondatorul Revistei Familia, Iosif Vulcan, pe când junele poet se afla la Arad, în calitate de sufleur al reprezentaţiilor teatrale conduse de Matei Millo. Din 1907 clădirea a funcţionat ca cinematograf până în anii \’80, când a fost închis din cauza stării deplorabile a construcţiei. Mişcarea Arădeană şi întreaga societate civilă militează pentru conştientizarea publicului cu privire la semnificaţia culturală, socială şi economică a patrimoniului şi la responsabilitatea autorităţilor privind protecţia legală a acestuia.
Academia Arădene de Lideri, unul dintre proiectele pentru comunitate ale Mişcării Arădene, şi-a creat un obiectiv major din protejarea teatrului vechi şi a tuturor valorilor culturale definitorii pentru identitatea noastră.
În urmă cu câteva săptămâni doi tineri din cadrul Academiei Arădene de Lideri, Brigitta Andrea şi Adrian Sereş, din dorinţa de a salva de la dispariţie un important monument al Aradului şi al României, dar şi pentru a-i reda strălucirea de altădată, au iniţiat un proiect îndrăzneţ: „Salvăm Teatrul Vechi”.
Deşi, la început, nimeni nu credea că acest proiect va avea un imapact atât de puternic şi se va bucura de un succes atât de mare s-a dovedit contrariul. În data de 1 februarie, în cadrul Serilor Mişcării Arădene, zeci de persoane, istorici, oameni de cultură şi reprezentanţi ai Municipalităţii s-au arătat interesate de acest subiect, pe care l-au dezbătut preţ de câteva ore. Discuţiile au fost multe şi împărţite, cum era de aşteptat dar concluzia serii a fost clară: Teatrul Vechi trebuie salvat!
Actualii proprietari ai clădirii, care au intrat în posesia imobilului în anii 2000, spun că nu îşi permit să reabiliteze această clădire, motiv pentru care sunt de acord să o vândă Municipalităţii.
„În documentele pe care le avem este clar precizat că nu avem voie să schimbăm utilitatea clădirii. Asta înseamnă că trebuie să rămână un spaţiu în care să se desfăşoare activităţi culturale, ceea ce pe noi ne depăşeşte. Dacă ar trebui să facem o discotecă acolo poate ne-am ocupa de renovare, cu gândul că după aceea ne scoatem cumva banii investiţi dar aşa preferăm să se ocupe Primăria” – spun proprietarii.
Viceprimarul Aradului, Levente Bognar, se arată deschis la discuţii şi la găsirea unor soluţii pentru a remedia situaţia.
„Vom încerca să alocăm mai multe fonduri pentru cultură având în vedere că vrem să fim Capitală Culturală Europenă. Să vedem cum ne înţelegem cu proprietarii care ne-au făcut o ofertă de vânzare a teatrului. Încă nu am studiat-o dar în curând vom şti mai exact”. Teatrul se află acum sub o plasă de protecţie pentru siguranţa trecătorilor.
Sursa: adevarul.ro
Buna ziua!
Cu scuze pentru interventie doresc sa va informez ca exista o eroare grava in informarea pasionatilor de istorie si turism. Teatrul mentionat in articol nu este cel mai vechi din tara, cel mai vechi se afla la Oravita, in judetul Caras-Severin. La Arad exista o trupa de teatru, intr-adevar, dar spectacolele se tineau in spatii inchiriate sau donate pentru montarea si jucarea pieselor, la 1817 Aradul neavand un sediu propriu si destinat exclusiv acestui scop, arta dramatica.
1817 intr-adevar e un an important in istoria dramaturgiei romanesti dar importanta acestui an este data de inaugurarea teatrului din Oravita, la 05 octombrie 1817, an in care se sarbatorea centenarul eliberarii Banatului de sub administratia otomana iar inaugurarea a fost facuta de catre familia imperială, Francisc I de Habsburg-Lorena (între 1792-1806 a avut titlul de Francisc II al Sfântului Imperiu Romano-German apoi din 1806 pe acela de Francisc I de Austria până la moartea sa, în 1835) şi Carolina-Augusta de Bavaria iar piesa montata atunci a fost „Die beschämte Eifersucht” („Gelozia umilită”) semnată de J. Franul von Weissenthurm. Este construit din fondurile comunitatii si donatiile a doua loji masonice, “Kosmos” si “Gluck auf”, in stil baroc tarziu, stil specific Vienei imperiale.
Informatii complete gasiti aici, http://teatrulvechi.blogspot.ro/2012/01/ionel-bota-prezentare-generala.html, studiu efectuat de catre prietenul meu, istoricul Ionel Bota, directorul Centrului Cultural “Teatrul Vechi Mihai Eminescu” din Oravita.
Eminescu a venit la Oravita in 31 august 1868 dupa ce a sustinut reperezentatii in calitate de sufleur al trupei Pascaly si la Arad, trupa efectuand un turneu in Ardealul si Banatul din imperiu, mai precis Brasov, Lugoj, Timisoara, Arad, Oravita. Daca aveti rabdare si interes puteti citi in continuare:
EMINESCU ŞI ORAVIŢA
Turneul ardeleano-bănăţean al trupei lui Mihail Pascaly, în 1868.
Spectacolele susţinute de trupa lui Mihail Pascaly pe scena celui mai vechi edificiu teatral din cultura României: Teatrul Vechi din Oraviţa, fondat la 1817
Cultura română, autentică, puternic originală, este o cultură europeană prin tot ceea ce au demonstrat evoluţiile ei de la fundamentarea propriei identităţi, în zorii feudalismului, şi până la maturizarea unei conştiinţe de sine, în plin iluminism. La pragul dintre veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, civilizaţia românească respiră prin suflul cultural-spiritual, la fel de autentic, al provinciilor istorice, fragmente din marea sinteză naţională iar Banatul completează prin propriul efort această demonstraţie. Un argument esenţial prin care temeiurile multiculturalismului european îşi au puncte de plecare în provincia dintre Mureş, Tisa şi Dunăre este şi Teatrul Vechi de la Oraviţa, ridicat în intervalul 1815-1816, inaugurat la 1817, în prezenţa familiei imperiale de la Viena şi fiind, astăzi, cel dintâi edificiu stabil, nu improvizat, ridicat prin efortul comunităţii locale şi având de la temelie o astfel de destinaţie: să găzduiască montări de spectacole de teatru şi de muzică.
Prezenţa Poetului la Oraviţa, în trupa condusă de Mihail Pascaly care efectua un turneu ardeleano-bănăţean început la Braşov şi continuând la Arad, Lugoj, Timişoara, a determinat crearea unui mit local, parte din mitul naţional. Asemenea Blajului, Oraviţa reprezintă în biografia Poetului punctul cardinal esenţial dintr-o geografie a spiritului naţional. Prestigiul oraşului bănăţean în istoria culturii româneşti este legat de Mihai Eminescu şi de evenimentele sfârşitului verii anului 1868.
Spectacolele din cadrul turneelor organizate în Banatul cărăşan şi în Oraviţa de către ansamblurile teatrale din România Vechiul Regat sunt importante pentru consolidarea mentalului autohton, pentru alimentarea spiritului şi conştiinţei etnice româneşti, mereu în competiţie cu etnicitatea alogenă alimentată şi sprijinită pe canalele politicii oficiale. Pe linia acestor deziderate cultural-naţionale se înscrie turneul organizat pe itinerarul ardeleano-bănăţean, început la Braşov şi încheiat la Oraviţa, de Societatea Dramatică a Artiştilor Superiori din Bucureşti, condusă de Mihail Pascaly.la finele lui august 1868. Sosirea lui Pascaly în Transilvania e anunţată ca un mare eveniment românesc în presa ardeleană, cu Spectacolul de teatru cu actori din România Vechiului Regat a impulsionat, desigur, iniţiativele locale. Turneele trupelor româneşti, nu au reprezentat nici ele doar simple triumfuri ale artei interpretative româneşti ci şi demonstraţii ale acestei solidarităţi de conştiinţă.
Pe linia acestor deziderate cultural-naţionale se înscrie turneul organizat pe itinerarul ardeleano-bănăţean, început la Braşov şi încheiat la Oraviţa, de Societatea Dramatică a Artiştilor Superiori din Bucureşti, condusă de Mihail Pascaly.la finele lui august 1868. Sosirea lui Pascaly în Transilvania e anunţată ca un mare eveniment românesc în presa ardeleană, cu multe luni înainte.
La Oraviţa trupa a venit după spectacolele de la Arad, cu trenul, într-o zi de duminică, 30 august 1868. „Albina” consemna: „(…) ferestrele străzilor erau îndesate de curioşi. Sosind domnii artişti, fură salutaţi cu multă cordialitate.(…)”. Din gară, actorii au fost preluaţi de 12 trăsuri, găzduiţi la Hotelul „Coroana”, proprietatea familiilor lui Gabriel (Buţi) Miletici, prieten cu Iosif Vulcan şi Pascaly şi Alexa Munteanu şi fiul său Balthasar (Bodi), om cultivat, cu studii la Budapesta iar unii membri ai trupei au fost primiţi şi în casele unor localnici români. Poetul Mihai Eminescu era membru în această trupă cu două calităţi: sufleor şi secretar II al directorului. Una din trăsuri e condusă de Sallassowitz, al cărui nepot, în perioada interbelică, se mândrea cu asta, el relatând că în trăsura bunicului său s-au aflat însuşi directorul Mihail Pascaly, soţia sa actriţa Matilda Maior-Pascaly şi tânărul Eminescu. Desigur, la vremea aceea, poetul era un june în afirmare, puţin cunoscut în mediile culturale locale. În repertoriul trupei se află „Mihai Vodă după bătălia de la Călugăreni”, de Bolintineanu, „Sterian Păţitul”, de P. Ghica, „Un poet romantic” de M. Millo iar la Arad în intenţiile montării se aflau „O glumă”, de Athanasie Marian Marienescu şi „Nu vătămaţi fetele bătrâne!”, de I. Vulcan. Dar luni, 31 august, la Oraviţa e jucată comedia Ştrengariul de Paris, de Bayard şi Vanderbourg iar marţi 1 septembrie, Mihai Eroul după bătălia de la Călugăreni, episod dramatic în două acte, inspirat de Dimitrie Bolintineau şi Doi profesori procopsiţi şi neprocopsiţi, de E. Scribe. Matilda Pascaly (Matilda Maior) declamă Copila română, de Iosif Vulcan, prilej pentru minunate metafore în condeiul unor corespondenţi locali ai revistelor de cultură din această parte a fostului imperiu, între care profesorul Sofronie Pascu ori scriitorul Ilie Trăilă: „O ploaie de flori şi ghirlande căzu pe scenă îndată ce cortina se ridică. Ivindu-se în port naţional…Doamna Pascaly a fost acoperită de flori. Şi aici un număr frumos de plugari se iviră în sală. Şi aici se dete un banchet, la „Coroană”, în 1 septembrie. În 2 septembrie trupa plecă spre Baziaş şi de aici spre Ţară.”; „O ploaie de flori căzu peste actori când a doua zi, luni 19/31 august se ridică cortina spre a se reprezenta „Ştrengariul din Paris”. De pe bină răsuna o limbă dulce ca farmecul încântătoară, ca cântul de sirenă. Am auzit adese că limba noastră e sonoră, suavă şi armonioasă, am crezut…credeam însă cu modestie; acum, însă, mi-a trecut toată dubietatea, căci am simţit puterea magică, am auzit şi văzut ceea ce până acum numai cugeta şi ofta am putut, am cunoscut sublimitatea limbei noastre.”; „Când se ivi Mihai pe scenă, multe suveniri şi cugete ne dominau, feţele tuturor spuneau aceasta.” Dar şi ecourile sunt multe: „Naţionalismul românesc – citim într-un manuscris orăviţean – a reînviat în Oraviţa, la 1868, prin turneul trupei lui Pascaly şi poezia lui Eminescu.” Mai târziu, George Călinescu relata şi el, după ziarele vremii, în legătură cu a doua reprezentaţie, marţi, 29 august/1 septembrie 1868: „Sala era atât de înghesuită cât era mai imposibil a face o mişcare. Veniseră ca şi la Arad, ţărani. Matilda Pascaly a recoltat şi aici numeroase aplauze şi ghirlande cu declamaţia versurilor lui Vulcan, „Copila română”,
Peste ani, la dezvelirea bustului poetului Eminescu, alături de al Regelui Ferdinand I şi istoricului cărăşan Damaschin Bojincă, tripticul statuar semnat de Ladea care a prilejuit vizita regelui Carol II şi voievodului Mihai în oraş, protopopul Virgil Musta sublinia în cuvântul său : „La 18/30 august 1868, Oraviţa bufenilor a primit cu cinste şi bucurie mare trupa binevestitoare a fericitelor noastre zile, călăuzită de artistul Mihail Pascaly şi însoţită de elevul lui Aron Pumnul, zburdalnicul în fire, Mihail Eminescu.”
Un capitol important de istorie culturală bănăţeană şi naţională îl scrie destinul artistic al poetului în legătură cu poemul Luceafărul şi izvoarele fundamentului său inspirator care nu sunt altceva decât basme şi poveşti culese de celebrii fraţi Arthur şi Albert Schott din Oraviţa şi din satele cărăşene. Multă vreme, opiniile în legătură cu geneza stadiului primar al poemului au fost orientate şi influenţate şi de însemnarea lui Eminescu de pe fila 56 a manuscrisului 2275 bis, datată 1881, citându-l pe diplomatul german Richard Kunisch care, în cartea sa, un jurnal de călătorie tipărit la Berlin în 1861 cu titlul Bukarest und Stambul, skizzen aus Ungarn, Rumänien und der Turkey (poetul a utilizat ediţia din 1869, scoasă tot la Berlin, Eine Fahrt nach dem Orient. Reisebilder aus Ungarn, Rumänien und der Turkey) a inserat în anexă o poveste. La finele veacului al XIX-lea, Moses Gaster şi Marcu Beza au comentat relaşia dintre basmul Fata din grădina de aur şi poemul eminescian. În interbelic, D. Caracostea a publicat în „Adevărul Literar şi Artistic” (16 iulie 1924) traducerea basmului din anexa cărţii lui Richard Kunisch fără a şti, cum recunoaşte mai târziu M. Bucur, că nu Kunisch este culegătorul şi nici autorul textelor. Iorga împărtăşea şi el, într-o comunicare susţinută la Academia Română în şedinţa din 1 mai 1925, ideea că basmul fie a fost cules direct de la sursă de către german, fie acesta l-a prelucrat şi l-a inclus la finele jurnalului său. Iar George Călinescu constata şi el că seria basmului corespunde tipului Bajardo, la modă în prima jumătate a secolului XIX.
Numai că poetul şi partizanii opiniei că basmul din cartea lui Kunisch a alimentat combustia artistică şi factologia poemului au omis contextul epocii în care regula imitaţiei, până la stadiul de plagiat, funcţiona adeseori perfect. Aşadar, Richard Kunisch, fără a cita sursa reală, a reprodus (copiat) în anexa cărţii sale o piesă importantă dintr-o culegere de basme, poveşti, povestiri şi legende româneşti din spaţiul orăviţean (cărăşan), ţinut important al Banatului Montan, volum semnat de Arthur şi Albert Schott. Cu un motto din Uhland, volumul a generat comentarii elogioase în nr. 296 pe anul 1845 al „Allgemeine Zeitung”, apoi în „Österreichische Blatter für Literatur und Kunst” şi „Morgenblatt für gebildete Leser”, recenzată elogios de J. K. Schuller în „Archiv des Vereins fur Siebenburgische Landeskunde”, în acelaşi an 1845 şi în nr. 16 pe anul 1855 din „Telegraful Român”, noi bănuind în acest caz că autorul comentariului ar fi Protopopul Ortodox Ignatie Vuia de Oraviţa. Că Richard Kunisch a fost un „împrumutător” din fraţii Arthur şi Albert Schott nu mai reprezintă de mult o opinie insolită, de aceea vom insista în finalul cercetării noastre asupra acestei realităţi, în legătură cu care şi zestrea argumentelor noastre din studiile anterioare s-a mai îmbogăţit cu alte informaţii utile.
Cei doi fraţi s-au aflat într-un contact permanent cu Banatul cărăşan. Arthur Schott, era absolvent al Academiei Agricole din Hohenheim cu o bursă asigurată de magnatul Alexander von Würtemberg, care-l va angaja apoi ca administrator şef pe moşia sa din Esslingen. Aici, Arthur Schott îl cunoaşte pe Ferdinand von Bissingen, tânăr vlăstar al unei bogate familii avându-şi domeniile în localitatea cărăşană Iam, lângă Oraviţa. Prietenia dintre ei va da roade în momentul în care Ferdinand ajunge moştenitorul averii şi afacerilor tatălui său. Acesta, înainte de a se stinge din viaţă îl recheamă acasă, în Banat. Astfel, Arthur Schott a lucrat ca agronom-administrator pe moşia baronului Ferdinand von Bissingen din Iam, între 1836-1841, perioadă în care se arată atras de geologie şi minerit În acest timp, el locuia la Oraviţa unde cultivă multe şi importante prietenii: cu farmacistul Karl Knoblauch, cu avocatul I. Drăgoescu, învăţătorul Gh. Drăgoescu, inginerii Fridolin Niuni, L. Maderspach, preotul ortodox Mihail Popovici şi Damian Vulpe din Iam. Arthur va fi naş de botez al lui Maximilian Knoblauch, fiul lui Carol (Karl) Knoblauch, care a păstrat în arhiva familiei unica fotografie a lui Arthur din perioada aproximată între 1857-1859. În 1841 este rechemat la Würtemberg fiindcă fostul său protector, grav bolnav, îi dona întreaga bibliotecă. Iar între 1844-1859 a fost adus de I. Constantini la Oraviţa, la Direcţia Oficiului Montanistic în calitatea şi competenţele de control de patrimoniu. Preocupările sale cultural-literare au în vedere exploatarea filonului poporal din Europa Centrală şi de Răsărit, colaborând cu basme, poveşti, snoave la publicaţiile „Hausblatter” din Stuttgart, „Siebenbürgen Bote” din Sibiu, este prezent în culegerea „Zeittschrift für deutsche Mythologie und Sittenkunde” şi publică volumul Gedichte la Editura Hallberger din Stuttgart. Albert Schott a făcut studii teologice la Tübingen şi Berlin iar diploma obţinută la aceste instituţii îi permite să profeseze, între 1834-1839, la Şcoala Cantonală din Zürich. Din 1842, după susţinerea examenului de stat, va fi profesor de istorie şi filosofie la Înaltul Colegiu (Gimnaziul Crăiesc) din Stuttgart. Alături de nume celebre ale cercetării filologiei clasice şi a istoriei vechi şi antropologiei, precum Justus Moser, Mosheim, întemeiază „Societatea de Arheologie” al cărei sediu, după un interimat de câţiva ani la Stuttgart, se va stabili definitiv la Würtemberg. Preocupările sale de istorie, etnografie şi antropologie, de istorie a mentalităţilor în comunităţile germanofone din întreagă Europa, îşi află rodul în două importante lucrări, Die Deutschen am Monter-Rosa mit ihnen Stammgenossen, apărută la Zürich în 1840 şi Die Deutschen Colonien ihr Land ihre Mundart und Herkunft, apărută la o editură din Stuttgart dar finanţată de Universitatea din Tübingen, în 1842.
Dintre cei care i-au ajutat pe fraţii Arthur şi Albert Schott să culeagă poveştile sunt amintiţi Avram Pup, George Vulpe şi Ferdinand von Bissingen din Iam, G. Stoian, Trăilă Saritraru, Mihai Lazăr, Meilă Pup, „un frizer” şi „o bătrână” din Oraviţa. În volum sunt inserate 43 de texte culese din satele zonei şi chiar din Oraviţa, cum este cazul cu cele 23 de poveşti oferite de avocatul Drăgoescu lui Arthur Schott. În Introducere, Albert scrie Partea I, Valahii ca popor , subliniind originea latină şi continuitatea noastră ca popor şi compară textele din volum cu cele din culegerea fraţilor Grimm. În Anexă, cu acele 43 de texte şi abordările despre originea basmelor, clasificarea şi interpretarea basmelor comunicate Arthur semnează Partea a II-a, Valahii din Banat, unde sunt descrise dialectul, portul, psihologia morală, modul de viaţă, arhitectura caselor bănăţeneşti, jocul peţitului, negocierea zestrei, nunta şi Partea a III-a. Un exemplar manuscris în limba germană s-a aflat la Muzeul Bruckenthal, în perioada interbelică, dispărând după război, conţinutul acestuia fiindu-i semnalat de ultimul descendent al dinastiei farmaciştilor Knoblauch marelui lor prieten, azi stabilit în Timişoara, cercetătorul doctor în istoria medicinei Iuliu Galffy. Baronul Richard Kunisch a transcris Fata din Grădina de Aur, mărturisind, fără a preciza sursele, că Das Mädchen im goldenen Garten a fost textul cules în România în cursul călătoriei din anul 1861.Cum se vede, însă, relaţia directă este între folclorul cărăşan din preajma Oraviţei şi poemul eminescian, al cărui inspirator a fost geniul poporal din fascinantul nostru Banat de Munte.
Şi încă un fapt demn de semnalat, evidenţiind încă o dată cât de cantonat în spiritualitatea cărăşană, bănăţeană a fost geniul eminescian. La începutul anului 1883, unei firme din Viena, „N.-O. Escompte-Gesellschaft”, i se expediază din Oraviţa, de către „Oraviczaer Sparcassa” suma de 200.000 de florini pe baza unui contract existent, semnat şi parafat de părţi la 13 iunie 1879. La 22 februarie 1883, masonul Alexander Peter, preşedintele asociaţiei bancare orăviţene, citează onorarul de 440 de florini pentru Basil Szretkovics, trimis în „capitală” (Viena) să urmărească livrarea sumei pentru singura destinaţie, cumpărarea hârtiei de la Fabrica din Gosslar pentru „imprimeriile” creditate de „N.-O. Escompte Gesellschaft”. Cine erau instituţiile care primiseră acest sprijin financiar din provincia cărăşană pentru cumpărarea unei mari cantităţi de hârtie ? Erau tipografiile lui Stein şi Wallishauser din Viena. La aceste stabilimente tipografice erau imprimate în 1883 şi 1888 cele două numere ale Almanahului Societăţii România Jună. În numărul pe 1883 era imprimat, la tipografia lui W. Stein (care mai lucrase şi la Reşiţa, între 1880-1881, el înrudindu-se cu orăviţeanul Adolf Giurgevici, membru în conducerea „Oraviczaer Sparcassa”), poemul Luceafărul. Aşadar, un alt act cultural major: la 1883, din Oraviţa au plecat spre Viena banii pentru hârtia pe care a fost tipărit întâia oară Luceafărul eminescian.
Prof. dr. Ionel Bota
Cu stima, Cristian-Gabriel Ghinea
“Buna ziua!
Cu scuze pentru interventie doresc sa va informez ca exista o eroare grava in informarea pasionatilor de istorie si turism. Teatrul mentionat in articol nu este cel mai vechi din tara, cel mai vechi se afla la Oravita, in judetul Caras-Severin.”
Și totuși nu. Dacă teatrul din Sibiu a fost inaugurat la 1 iunie 1788, mă întreb, care e cel mai vechi teatru din țară?
Gabriel Blazsani-Batto
Transilvănean.
Nu profesor, nu doctor. ?