În București încă există clădiri care nu aparțin în întregime prezentului. Le privești și ai senzația că stau sprijinite pe un timp vechi, ca și cum orașul modern a curs în jurul lor fără să le poată desprinde de epoca în care s-au născut.
Una dintre cele mai inedite se află la colțul străzilor Vasile Lascăr și Maria Rosetti. Pentru trecătorul grăbit de astăzi este doar un imobil elegant, ușor obosit, cu ferestre ample și o fațadă de început de secol. Pentru ochiul atent însă, Casa cu farmacie „Gheorghe Hotăranu” este una dintre cele mai valoroase capsule de memorie urbană din București: prăvălie specializată, laborator farmaceutic și locuință de familie deasupra – un imobil care a traversat războaiele, a fost confiscat în perioada comunistă și se pregătește astăzi să devină Muzeu al Farmaciei.
Puține spații bucureștene concentrează atât de limpede ideea de civilizație cotidiană interbelică. Aici se întâlnesc destinul unui farmacist ambițios, decorat pe front, cu opera unui arhitect reprezentativ al stilului neoromânesc și cu rafinamentul atelierelor vieneze de mobilier. În același timp, se întrevede o istorie mai lungă: aceea a unei profesii care, înainte de industrializarea completă a medicamentului, îmbina știința exactă cu meșteșugul.
Casa Hotăranu nu spune doar povestea unei familii. Ea spune povestea unei lumi în care competența profesională putea construi un destin, iar profesia nu se oprea la tejghea, ci se reflecta în însăși arhitectura casei.
Un farmacist al vremurilor mari
Gheorghe Hotăranu aparține acelei generații de profesioniști formați la cumpăna dintre două Românii: cea veche, încă provincială în multe privințe, și cea modernă, care încerca să se organizeze instituțional, sanitar și urbanistic după model occidental.
Farmacistul nu era, în primele decenii ale secolului al XX-lea, un simplu vânzător de remedii. El trebuia să stăpânească noțiuni solide de chimie, botanică, toxicologie, dozaj și legislație sanitară. În multe situații, prepara personal medicamentele prescrise de medic, răspunzând direct pentru corectitudinea formulei și siguranța pacientului.
Hotăranu nu a fost doar proprietar de farmacie, ci și participant activ la viața profesională a breslei. Documentele îl menționează ca membru al Comisiei Chimico-Farmaceutice de pe lângă Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, organism cu atribuții importante în organizarea domeniului: elaborarea farmacopeii, stabilirea taxelor farmaceutice, acordarea concesiunilor pentru farmacii, drogherii, laboratoare și alte stabilimente de profil. A fost, de asemenea, membru al Colegiului General al Farmaciștilor și societar al Oficiului de Aprovizionare Farmaceutic. Cu alte cuvinte, nu era doar un practicant al meseriei, ci unul dintre oamenii consultați atunci când se discuta cadrul întregii profesii.
Biografia sa începe în afara granițelor României de atunci. Potrivit istoricului farmaciei Izsák Sámuel, autor de lucrări dedicate evoluției farmaciei în spațiul central-european, Gheorghe Hotăranu s-a născut la Oravița, în 1883, teritoriu aflat atunci în Imperiul Austro-Ungar. Ajunge la București în 1906, unde urmează studiile de farmacie, devenind licențiat în 1910.
Biografia militară completează portretul. Participă la campania din 1913, în cel de-Al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, fiind ulterior ofițer în rezervă. Potrivit surselor, ajunge locotenent-colonel în retragere în 1945. Pentru serviciile sale, este decorat cu Ordinul „Avântul Țării”, prin Decret Regal din 7 noiembrie 1913, și cu Ordinul „Coroana României” în 1926.
În aceste detalii aparent protocolare se citește, de fapt, prestigiul de care se bucura un profesionist al epocii – un statut construit nu doar prin avere, ci și prin competență, educație și serviciu public.
De la concesiune regală la afacere consolidată
În 1913, statul român acorda noi concesiuni pentru deschiderea de farmacii. Rețeaua sanitară trebuia extinsă, iar profesia farmaceutică era strict reglementată. Printre beneficiari s-a numărat și Gheorghe Hotăranu, care, la 9 februarie 1914, își deschide prima farmacie într-un spațiu închiriat pe strada Vasile Lascăr, cunoscută anterior ca strada Teilor. Era același cartier în care avea să rămână, semn că proprietarul intuise potențialul unei zone aflate în plină dezvoltare urbană.
Timp de nouă ani a muncit și a economisit. A participat și la războiul pentru întregirea națională (Primul Război Mondial), fiind, după cum arată ziarul Universul din septembrie 1916, rănit pe front.
Aceste informații, aparent minore, sunt esențiale pentru înțelegerea poveștii. Casa Hotăranu nu a fost rezultatul unei moșteniri aristocratice și nici al unei speculații imobiliare. A fost fructul unei ascensiuni profesionale bazate pe reputație, disciplină și continuitate.
În 1920 cumpără imobilul din Vasile Lascăr 80 (fost Teilor 120, actual nr. 76), iar în 1925 decide ridicarea clădirii actuale, concepută explicit pentru funcțiuni mixte: farmacie la parter, laborator la subsol, locuire la etajele superioare.
În Bucureștiul epocii, asemenea imobile reprezentau formula aproape ideală a micii burghezii profesioniste: afacerea jos, familia sus, capitalul reinvestit în proprietate și prestigiu. Casa Hotăranu este unul dintre ultimele exemple păstrate aproape integral ale acestei tipologii.
Arhitectul Statie Ciortan și seriozitatea stilului neoromânesc
Pentru proiect, Hotăranu l-a ales pe arhitectul Statie Ciortan (1876–1940), un nume important – astăzi insuficient cunoscut – al arhitecturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, și a apelat la antreprenorul italian Ernesto Mazzolini, constructor care a utilizat materiale și tehnici dintre cele mai avansate ale epocii.
Născut la Roșiuța, în Mehedinți, Statie Ciortan s-a format la Școala Superioară de Arhitectură din București, unde i-a avut ca mentori pe Ion Mincu și Ermil Pangrati. De la aceștia a preluat orientarea către stilul neoromânesc – încercarea de a formula o arhitectură cu specific național, dar adaptată exigențelor moderne.
Cariera sa a fost amplă și coerentă. A proiectat numeroase administrații financiare în București (str. Popa Tatu – 1917, Calea Moșilor – 1930, bd. Ferdinand nr. 89 – 1932, str. Bateriilor – 1936, str. 13 Septembrie) și în țară (Ploiești – azi judecătorie; Pitești – azi Primărie), precum și Muzeul din Câmpulung Muscel, clădiri ale vămilor, Palatul Vămii Poștei (1925, azi sediu MAI), locuințe particulare, blocuri cu spații comerciale, grupuri de case pentru funcționari și Casa de odihnă a Ministerului de Finanțe de la Predeal. A realizat, de asemenea, imobilul Monitorului Oficial de pe bulevardul Elisabeta.
Timp de trei decenii, a fost director al Arhitecturii în cadrul Ministerului de Finanțe, iar între 1929 și 1932 a prezidat Societatea Arhitecților Români. A desfășurat și activitate didactică la Școala Superioară de Arhitectură.
Casa Hotăranu poartă semnătura sa recognoscibilă: o compoziție echilibrată, o volumetrie sobră, detalii inspirate discret din repertoriul brâncovenesc, un colț tratat elegant și o relație atentă între funcțiunea comercială de la parter și registrul domestic al etajului. Nu este o clădire ostentativă, ci una care inspiră soliditate, ordine și bun-gust – exact valorile pe care proprietarul voia, probabil, să le asocieze farmaciei sale.
Există și o „soră” a acestei farmacii pe Calea Călărași – farmacia nr. 40, Mihailovici – astăzi transformată în măcelărie, un exemplu elocvent pentru cât de fragilă este supraviețuirea acestor tipologii urbane.
Înăuntru: o farmacie completă, dintr-o epocă dispărută
Adevărata minune a Casei Hotăranu începe însă dincolo de fațadă. La interior s-au conservat aproape integral mobilierul și dotările comandate la Viena în 1925, executate special pentru planul farmaciei la firma Hermann Steinbuch. Ansamblul este excepțional tocmai prin caracterul său unitar. Nu avem de-a face cu piese disparate, salvate întâmplător, ci cu o întreagă arhitectură interioară gândită pentru funcționarea exactă a unei farmacii moderne de epocă.
Lemnul masiv al corpurilor de mobilier poartă inițialele „GH”. Blaturile sunt placate cu marmură de Carrara, material ales atât pentru noblețe, cât și pentru rezistența chimică necesară unui spațiu de lucru farmaceutic. Vitrinele și panourile de cristal indică foarte clar schimbarea de paradigmă: farmacia nu mai este „spițeria” discretă de pe lângă bolnițe și spitale, ci un spațiu reprezentativ, deschis, în care produsele sunt expuse și ordonate vizibil în fața publicului.
Mânerele sunt, în funcție de registrul sertarelor, ori din lemn, ori din sticlă fațetată, colorată în profunzime.
Totul vorbește despre o epocă în care obiectul utilitar era și frumos, iar frumusețea nu excludea rigoarea tehnică, ci o însoțea.
Cum funcționa o farmacie interbelică
Farmacia din prima jumătate a secolului al XX-lea reprezenta un spațiu de tranziție între modelul vechii spițerii și farmacia industrializată de astăzi. În acei ani, coexistau două lumi: prepararea magistrală – medicamentul compus individual după rețeta medicului – și distribuția produselor fabricate în serie de o industrie farmaceutică aflată în plină dezvoltare.
Fluxul de lucru era riguros. Pacientul intra în oficină, spațiul public al farmaciei, și preda rețeta. Farmacistul o interpreta, verifica formula și transmitea comanda către receptură sau laborator. Acolo se cântăreau substanțele cu balanțe de mare precizie, se zdrobeau materii prime în mojare, se amestecau pulberi, se preparau soluții, unguente, siropuri ori capsule. Produsul final era ambalat, etichetat și adus din nou în oficină, unde pacientul primea și explicațiile necesare.
În memoria multora au rămas termenii acelei lumi: oficina, receptura, venena. „Venena” era dulapul încuiat unde se păstrau substanțele toxice. Cheile se aflau mereu la farmacistul-șef. „Receptura” desemna locul preparării efective. „Oficina” era scena publică a farmaciei – echivalentul zonei de eliberare de astăzi, dar mult mai bogată în funcții și într-o anumită ceremonie profesională.
Cei care au cunoscut farmaciile de altădată evocă adesea mai întâi mirosurile: valeriană, levănțică, salvie, eter, alcool medicinal, plante uscate, ceară și hârtie cerată. Medicul Mihail Mihailide amintea atmosfera acestor „sanctuare ale fiicei lui Aesculapius – Hygeea”, unde domnea o ordine proverbială:
„Când cineva din generația mea evocă farmacia de pe vremuri, cu «oficina», locul de primire a rețetelor magistrale, «receptura», unde se preparau medicamentele, cu balanțe și greutăți de mare precizie, mojare și flacoane de toate soiurile, și «venena», dulapul unde se păstrau sub cheie substanțele toxice, sticluțele pe care le primea pacientul, frumos etichetate, cu dopul învelit în hârtie cerată, îmi amintesc de îndată «Farmacia Hotăranu», una dintre cele mai vechi din Capitală. Trecută prin vâltorile istoriei, proprietate particulară naționalizată în 1949, redobândită azi, supraviețuiește, păstrându-se cvasiintactă. Ar fi putut rivaliza, pentru arhitectura interioară, dacă edilii ar fi avut cultul conservării patrimoniului, cu Muzeul Farmaciei din Sibiu, unde la etajul clădirii a locuit însuși Samuel Hahnemann, vestit medic, creatorul homeopatiei. Văd și acum proverbiala ordine care domnea în aceste sanctuare ale fiicei lui Aesculapius – Hygeea – și simt, parcă, atmosfera eterurilor specifice de valeriană, levănțică și salvie”.
Organizarea spațiului: verticala unei meserii
Farmacia interbelică era organizată pe verticală și pe zone funcționale distincte, iar Casa Hotăranu reflecta perfect această logică. Parterul era destinat relației cu publicul și depozitării active: sertare inferioare pentru substanțe solide, rafturi și vitrine la nivelul privirii pentru produse și recipiente frecvent utilizate, zone superioare pentru stocuri suplimentare. Subsolul adăpostea laboratorul, adevărata inimă tehnică a întreprinderii. Etajele superioare serveau drept locuință familială – probabil, într-o formulă de duplex, cu apartamentul principal și camerele copiilor.
Această organizare pe verticală nu era întâmplătoare. Ea exprima o ierarhie clară a funcțiilor: comerțul și serviciul public la stradă, producția în adâncime, viața domestică deasupra. O întreagă filosofie urbană condensată într-o clădire de colț.
Modernizarea dintre 1920 și 1940
Perioada interbelică a adus transformări profunde în domeniul farmaceutic. Industria medicamentului s-a dezvoltat accelerat, iar prepararea magistrală a început să scadă în pondere. Rolul farmacistului s-a deplasat treptat de la producător la distribuitor și consilier, iar dimensiunea comercială a farmaciei s-a accentuat vizibil.
Mobilierul farmaciei Hotăranu ilustrează exact această fază hibridă. Sertarele și organizarea modulară țin de tradiția laboratorului. Vitrinele ample și transparența vizuală anunță farmacia modernă, orientată spre expunere și relația cu clientul. În acest sens, clădirea nu este doar frumoasă; este un document tehnic despre evoluția profesiei.
Pe proprietar îl regăsim profund implicat în viața breslei și, mai important, transpunând în propria afacere atât deciziile, cât și inovațiile domeniului. În 1924, Gheorghe Hotăranu participă la Congresul Farmaciștilor cu lucrarea „Expunere asupra proiectului de Regulament pentru comerțul cu narcotice”. Ulterior, este numit membru în Comisia chimico-farmaceutică de pe lângă Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, iar din 1927 îl regăsim în cadrul Oficiului de Aprovizionare Farmaceutic.
Probleme încă actuale, rezolvări de la 1937
În ajunul războiului, într-o Românie în care farmaciile se înmulțeau, iar industria medicamentului începea să concureze vechea preparare magistrală, breasla farmaciștilor a simțit că pierde controlul asupra propriei profesii. Între 1919 și 1938 s-a acordat liberă practică unui număr de 9.831 de medici și 4.046 de farmaciști.
În 1937, Colegiul General Farmaceutic, din care făcea parte și Gheorghe Hotăranu, a convocat o Adunare Extraordinară în care denunța public „imixtiunea celor fără nici o pregătire și fără nici o responsabilitate în debitarea medicamentelor”. Tonul rezoluției este revelator pentru gravitatea cu care era privită problema. „Farmacia și medicamentul în Țara Românească sunt conduse de legi și regulamente, cari se aplică de Ministerul Sănătății”, afirmau farmaciștii, insistând că profesiunea lor „a fost, este și va fi numai în cadrul legilor și regulamentelor sanitare”.
Într-o epocă în care drogheriile, băcăniile și diverse prăvălii încercau să vândă remedii ieftine, iar piața era invadată de leacuri miraculoase și produse de proveniență incertă, Hotăranu și colegii săi apărau ideea că medicamentul nu este o simplă marfă.
„Medicamentul, sub orice formă ar fi el, pentru a putea vindeca sau preveni boala, trebuie să îndeplinească condițiuni de calitate și puritate, pe care numai farmacistul, pregătit prin studii îndelungate în școli și laboratoare, le poate asigura.”
Iar avertismentul lor era fără echivoc: „Medicamentul nu poate fi înlocuit cu surogate sau substanțe de calitate dubioasă, mai ieftine sau mai scumpe”.
În spatele acestor formule se afla una dintre marile lupte ale profesiei farmaceutice interbelice: apărarea ideii că numai un medicament verificat, preparat și eliberat de farmacist are legitimitate și siguranță. „Bolnavul și suferința pretind această răspundere”, scria presa vremii, iar farmaciștii cereau statului să consacre, „astfel cum este statornicit în toate țările din lume”, principiul potrivit căruia medicamentul trebuie „să fie preparat și înmânat bolnavului numai de farmacist”.
Prețul medicamentelor în interbelic
Tocmai această responsabilitate explica și prețul, adesea contestat, al medicamentelor. Farmacia interbelică nu vindea cutii standardizate, ci prepara individual rețete, cântărind substanțe în cantități infime, ambalând pulberi și notând manual fiecare doză.
Un articol din Epoca, din martie 1935, surprinde perfect amestecul de neîncredere și fatalism cu care pacientul privea nota de plată. „Ați citit vreodată o rețetă scrisă chiar de domnul doftor cu mâna lui blagoslovită? Noi n-am putut să facem aceasta până acum”, ironiza jurnalistul, înainte de a constata că doar spițerul, după ce „și-a pus ochelarii pe nas și a tușit olecuță”, putea descifra hieroglifele medicale și calcula „prețul vindecării beteșugului de care suferi”.
Același articol compara costul unei rețete banale, compusă din salicilat de sodiu, natriu benzoic și bicarbonat de sodiu, împărțită în 24 de prafuri pentru afecțiuni hepatice. La Giurgiu, ea costa 63 de lei; la farmacia Panta, 65; la farmacia Borș din București, 80; iar la Farmacia Hotăranu, 100 de lei. Diferența părea mare și a provocat protestul clientului, mai ales că la o altă farmacie i se explicase, absurd, că prepararea a doar 12 prafuri costa mai mult decât a 24, „motivând că muncește pentru 12 prafuri mai mult ca pentru 24”.
Și totuși, aceste prețuri reflectau nu doar adaosuri comerciale, ci și prestigiul farmaciei, calitatea substanțelor, proveniența lor și, mai ales, siguranța că medicamentul era preparat conform normelor. Într-o epocă în care salariul unui funcționar putea fi de câteva mii de lei pe lună, o rețetă de 100 de lei nu era deloc ieftină. Dar tocmai de aceea Colegiul Farmaceutic insista că medicamentul nu poate deveni obiectul „prea liberului comerț”, ci trebuie să rămână în mâna unor profesioniști care garantează nu doar vindecarea, ci și încrederea.
Tot din presa vremii, aflăm că farmacia Hotăranu era „farmacie de serviciu”, fiind deschisă și noaptea. Pasiunea pentru medicină și chimie nu era un caz izolat în această familie: Gheorghe Hotăranu era fratele medicului pediatru Ion Oreviceanu, un nume cunoscut între cele două războaie, asociat cu dezvoltarea terenului pe care avea să se construiască Spitalul Fundeni.
Război, comunism, expropriere
Anii războiului îl prezintă pe Gheorghe Hotăranu tot în prima linie, oferindu-și serviciile Armatei Române. Acasă însă, lucrurile încep să se destrame. În 1942, soția sa, chimista Florica Hotăranu, moare. Iar câțiva ani mai târziu, venirea comuniștilor aduce ruptura definitivă.
În biografia Casei Hotăranu, anul 1949 are brutalitatea unei uși trântite. Tot ceea ce fusese clădit în decenii – reputație profesională, capital economic, prestigiu social, continuitate familială – este suspendat printr-un act administrativ specific noii ordini. Naționalizarea nu a însemnat doar transferul unei proprietăți dintr-un registru în altul. Pentru generația lui Gheorghe Hotăranu, ea a însemnat confiscarea sensului muncii de o viață.
Mai jos redăm o mărturie despre acest moment, provenită din memoria unei familii de farmaciști bucureșteni:
„Într-o singură zi au fost naționalizate toate farmaciile. Știu sigur, mama mea era farmacistă și proprietara farmaciei Electra din Piața Amzei. Măsura a fost luată în așa fel încât să nu știe nimeni că se vor naționaliza. I-a luat prin surprindere pe toți farmaciștii, ca ei să nu poată lua nimic din ce era. La noi, țin minte că au venit acasă să facă inspecție, să nu fie cumva ceva care «nu ne aparținea». Eram foarte mică, dar am o singură imagine în minte: mama, când a venit acasă însoțită de doi bărbați. Eu eram în pătuț, și ea s-a aplecat să mă sărute și a vârât ceva sub perna mea. Nu știu ce era, probabil mai nimic, pe ce a putut pune mâna până să o scoată din farmacie. Tot mobilierul și inventarul au rămas pe loc. Farmacia a funcționat în continuare până după revoluție, apoi a decăzut complet”.
Familia Hotăranu a rămas în imobil, restrânsă la o parte din spațiile pe care le construise odată. Farmacistul – om decorat, veteran al campaniilor militare și participant la organizarea sistemului farmaceutic românesc – s-a văzut redus la statutul de fost proprietar.
Gheorghe Hotăranu a trăit naționalizarea farmaciei și a locuinței sale și s-a stins la vârsta de 94 de ani, în octombrie 1977. Este înmormântat în Cimitirul Sfânta Vineri, alături de soția și copiii săi.
Farmacia care a supraviețuit comunismului
Parterul clădirii a continuat să funcționeze ca farmacie. Statul comunist, pragmatic, a păstrat utilitatea spațiului. La etajele unde familia Hotăranu își trăise viața domestică au fost instalați chiriași ai noii puteri populare.
În multe alte case bucureștene, acest proces a produs mutilări ireversibile: compartimentări improvizate, distrugerea decorațiilor, degradare lentă. Casa Hotăranu a avut, paradoxal, un noroc sever. Faptul că jos a rămas farmacie a conservat o parte însemnată a ansamblului originar.
Și sus, în etajele de locuință, impresia este că locuitorii au plecat abia ieri. De la bibliotecă până la garnitura de mobilier de dormitor matrimonial, din cireș, cu inserții de sidef, de la biroul lui Gheorghe Hotăranu la tapetul de pe pereți și candelele de deasupra ușilor, de la cristalul bizotat al glasvandurilor care separă camerele până la bufetele cu glafuri de marmură și comoda de machiaj a doamnei Hotăranu – toate par să fi rămas pe loc. Tavanele casetate și decorate păstrează aceeași rigoare, iar din ele atârnă astăzi lămpi cu globuri de sticlă ușor strâmbe, ca și cum ar fi fost atinse de un vânt brusc, trecut.
În farmacie, acolo unde alte interioare istorice au dispărut sub faianță ieftină și mobilier standardizat, au supraviețuit vitrinele, masa de oficină (tejgheaua), corpurile din lemn masiv, o parte din recipientele de laborator și, mai ales, logica întregului spațiu. Nu prin grijă patrimonială, ci prin simpla inerție a funcțiunii.
Uneori, istoria salvează prin întâmplare ceea ce oamenii nu știu sau nu reușesc să protejeze deliberat.
Un stop-cadru din Bucureștiul dispărut
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, orașul s-a schimbat violent. Cartier după cartier, Bucureștiul și-a pierdut casele vechi, grădinile, prăvăliile specializate și ritmul mai lent al vieții de mahala urbană. Au dispărut meșteșuguri, nume de firme, firme pictate, frontoane, tâmplării, curți interioare. În acest peisaj al pierderii, Casa Hotăranu a rămas aproape neverosimilă.
Când pășești înăuntru, ai impresia unui decor de film păstrat după încheierea producției. Totul sugerează că personajele ar putea reveni imediat: farmacistul în halat, asistenta care notează rețeta, clientul care așteaptă la masa de oficină, copilul trimis de acasă după un sirop, bătrânul care cere tinctură sau prafuri.
În laboratorul de la subsol încă se păstrează rafturi cu eprubete, recipiente ceramice pictate, ustensile și distilatorul originarl. La mezanin și în corpurile superioare, se ghicește traseul vechilor preparate, ordinea lor internă, disciplina unei munci exacte.
Un locuitor al cartierului își amintea că, înainte de degradarea ultimilor ani, aici încă puteai lăsa o comandă pentru preparate magistrale. Predai rețeta medicului de familie, farmacista îți spunea dacă revii peste o oră sau a doua zi, iar spațiul sclipea de curățenie, inclusiv panourile de cristal.
În această mărturie aparent banală se află, de fapt, legătura vie dintre două epoci: farmacia interbelică supraviețuind, adaptată, până târziu, în plin secol XXI.
După 1989: restituirea și lunga așteptare
După 1989, casa a fost retrocedată urmașilor familiei. Spațiul de la parter a continuat să funcționeze o vreme ca farmacie, de această dată în logica economiei private postcomuniste. Apoi, în jurul anului 2016, activitatea s-a închis.
Clădirea a intrat într-o lungă perioadă de așteptare – una dintre acele stări suspendate pe care Bucureștiul le cunoaște prea bine: admirată de trecători, fotografiată de pasionați, dar lăsată să îmbătrânească lent, sub praful orașului.
Ferestrele au rămas însă martore. Din stradă, cei care se opreau câteva clipe puteau zări încă siluetele mobilierului vienez, luciul stins al marmurei și reflexele vitrinelor de cristal. Interiorul părea să aștepte pe cineva. Sau ceva.
O nouă șansă: Muzeul Farmaciei
Această așteptare s-a încheiat când Colegiul Farmaciștilor din București a cumpărat clădirea, cu aproximativ 850.000 de euro, bani strânși din cotizațiile membrilor.
În spatele gestului stă un efort colectiv discret, dar esențial. După ani dificili și o primă tentativă eșuată de finanțare în 2019, proiectul a prins din nou contur în 2025, odată cu sprijinul Primăriei Sectorului 2, parteneriat care a făcut posibilă intrarea într-o etapă reală de finanțare.
Proiectul este ambițios: restaurarea integrală a Casei Hotăranu și transformarea ei în Muzeul Farmaciei, alături de amenajarea sediului Colegiului. Costurile depășesc două milioane de euro, iar o parte importantă depinde încă de donații și implicarea profesioniștilor.
În paralel, casa a fost deschisă treptat publicului. Vizitatori, cercetători și fotografi au putut vedea interiorul aproape intact, iar reacțiile au confirmat că nu este doar o clădire, ci un loc care contează.
Astăzi, proiectul începe să capete o miză mai largă. Pe lângă restaurare, sunt prevăzute spații pentru conferințe, programe educaționale și chiar reactivarea laboratorului farmaceutic, Casa Hotăranu fiind și cea mai veche farmacie cu laborator propriu păstrată în țară.
Dacă va reuși, Casa Hotăranu nu va deveni doar un muzeu, ci un loc viu al memoriei profesiei și al orașului.
Miza este, de fapt, mai mare decât salvarea unei clădiri. Bucureștiul a avut cândva un Muzeu Național de Istorie a Farmaciei, înființat în 1936, ale cărui colecții au fost distruse în bombardamentele din 1944. Muzeul din Casa Hotăranu ar putea reface, măcar simbolic, această pierdere.
Lecția Sibiului și absența Bucureștiului
Există deja un model la Sibiu. În vechea farmacie „La Ursul Negru”, din Piața Mică, funcționează Muzeul de Istorie a Farmaciei, unic în România. Acolo se păstrează oficină, laborator, balanțe, distilatoare, recipiente și prima ediție a Farmacopeii Române din 1862. Și acolo, aidoma Casei Hotăranu, mobilierul a fost realizat la Viena. Diferența este că la Sibiu patrimoniul a devenit muzeu. La București, el încă așteaptă.
În spatele proiectului de transformare a Casei Hotăranu în Muzeul Farmaciei există și o muncă de documentare discretă, răbdătoare, aproape detectivistică, realizată de Anita Crăciun Molocea, autoarea unei serii de cercetări dedicate casei și istoriei familiei Hotăranu. Absolventă a masteratului „Patrimoniu și resurse culturale” al Universității din București, aceasta a încercat să reconstituie nu doar biografia farmacistului și a familiei sale, ci și traseul obiectelor care au supraviețuit în interior.
Una dintre cele mai importante descoperiri privește mobilierul farmaciei. Multă vreme s-a știut doar că acesta fusese comandat la Viena. Cercetările sale, dublate de o corespondență cu o bibliotecă din Austria, au dus însă la identificarea exactă a firmei care l-a executat: Hermann Steinbuch, unul dintre cei mai importanți furnizori de mobilier farmaceutic din Imperiul Austro-Ungar, „K.u.K. Hoflieferant”, adică furnizor al Curții imperiale.
În catalogul păstrat la Viena a fost identificat chiar modelul mobilierului de la Casa Hotăranu, confirmând că vitrinele, masa de oficină, dulapurile și rafturile au fost realizate de aceeași firmă care a furnizat și distilatorul din subsol. Fondată în 1871 și activă până în 1972, firma Steinbuch era una dintre marile case specializate în amenajarea farmaciilor din Europa Centrală.
Descoperirea nu are doar valoare anecdotică. Ea oferă restauratorilor de astăzi posibilitatea de a reconstitui corect lipsurile, finisajele și detaliile mobilierului, pornind de la modelele originale ale atelierului vienez.
În jurul acestei documentări, a început să se contureze și patrimoniul viitorului muzeu. Anita Crăciun Molocea a urmărit urmele familiei Hotăranu până în Cimitirul Sfânta Vineri, unde a identificat mormântul familiei, și a recuperat obiecte și istorii aparent minore, dar esențiale pentru atmosfera unei case.
În subsolul farmaciei, a descoperit dulapul cu inscripția „Herboristerie”, probabil destinat odinioară plantelor medicinale, pomezilor și preparatelor din ierburi. În arhiva familiei au apărut reviste de popularizare științifică și medicală, care ar putea constitui nucleul unei viitoare biblioteci a muzeului.
Printre cele mai emoționante obiecte se află un caiet de desene anatomice realizat în 1899 de Florica Rosnovan, străbunica Ninei Hotăranu și viitoarea soție a lui Athanasie Neșovici, din familia în care avea să intre, prin alianță, și fiul farmacistului, Victor Alexandru Hotăranu. Desenele – un schelet uman, secțiuni de organe, oase, dinți și studii anatomice realizate cu o remarcabilă precizie – spun o poveste subtilă despre educație, cultură și interesul pentru știință în lumea acestei familii.
Alături de recipientele etichetate în latină, care încă păstrează urme ale substanțelor originale, de ustensilele de laborator și de obiectele rămase în apartamentele de la etaj, ele pot alcătui nucleul unei colecții vii. Nu un muzeu de obiecte moarte, ci unul în care, prin detalii, poate fi reconstituită întreaga lume a farmaciei interbelice și a familiei care a locuit deasupra ei.
O istorie a oamenilor obișnuiți
Casa Hotăranu vorbește despre o categorie socială aproape uitată: profesioniștii urbani care au modernizat România prin muncă discretă și tenace. Nu miniștrii, nu marii industriași, nu oamenii politici, ci farmacistul care a economisit ani pentru a-și ridica propria casă, arhitectul care a desenat-o cu rigoare și meșterul care i-a executat mobilierul.
Patrimoniul nu înseamnă doar palate și reședințe princiare. Înseamnă și locurile muncii onorabile. O farmacie cu laborator poate spune la fel de mult despre un oraș ca o sală de bal sau un palat administrativ, pentru că în ea s-a trăit viața reală: boala, speranța, grija, așteptarea.
Dacă sertarele sale ar putea vorbi, ar rosti nume de substanțe uitate și formule latinești. Dacă marmura mesei de oficină ar putea vorbi, ar păstra urmele răbdării, ale mâinilor sprijinite în așteptare. Iar dacă ferestrele ar putea vorbi, ar descrie trecerea trăsurilor, a automobilelor interbelice, a camioanelor militare, a coloanelor oficiale, a tramvaielor și, în cele din urmă, graba neatentă a prezentului.
Epilog. Ce rămâne după timp
În marile capitale europene, astfel de locuri sunt salvate firesc și introduse în circuitul cultural. Ele arată că istoria nu aparține doar regilor și revoluțiilor. Istoria aparține și farmacistului care cântărea pulberi la zecime de gram, medicului care scria o formulă, pacientului care își punea speranța într-un leac și arhitectului care dădea demnitate unei străzi.
Casa și Farmacia Hotăranu pot deveni un asemenea loc. Nu doar un muzeu al profesiei farmaceutice, ci și un muzeu al unui București decent, disciplinat și ambițios – al unui oraș care credea în educație, competență și eleganță discretă.
Când va fi restaurată, vizitatorii se vor opri, poate, mai întâi la frumusețea lemnului lustruit, la cristalul vitrinelor sau la noblețea marmurei. Dar adevărata comoară va fi alta: ideea de rigoare și respect pe care această casă a păstrat-o peste război, dictatură, confiscare, uitare și timp.
Mulțumiri și surse
Materialele pentru documentarea acestui articol au fost puse cu generozitate la dispoziția noastră în special de Anita Crăciun Molocea și Tudor Chira, voluntari și prieteni ai Colegiului Farmaciștilor din București.
Articolul a aparut in ultimul numar al revistei Historia.
Surse:
- Tudor Chira, „Casa cu farmacie Hotăranu”, tudorchira.ro
- Mihail Mihailide, „Exercițiul ilegal al medicinii, dar și al farmaciei”, Viața Medicală, 2014
- Antoaneta Dohotariu, „Tratament pentru Casa Hotăranu, cea mai veche spițerie cu laborator din București. Se strâng bani pentru restaurarea clădirii, va fi Muzeul Farmaciei”, b365.ro
- „Statie Ciortan”, Arhiva de Arhitectură
- Alex Iacob, Casa cu Farmacie Gheorghe Hotăranu, – reptilianul.ro,
Credit foto: ANA DUMITRU, ANITA CRĂCIUN MOLOCEA, ARHIVA AUTOAREI, ARHIVA COLEGIULUI FARMACIȘTILOR, TUDOR CHIRA, REVISTA ARHITECTURA (1906)
