În anul 2022 se împlinesc 190 de ani de la nașterea lui Gheorghe Grigore Cantacuzno „Nababul” (1832-1913), unul din cei mai iluștrii politicieni ai epocii moderne și cel mai bogat român după regele Carol I. Născut la București, el era fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino și al Alexandrinei Cantacuzino, născută Kretzulescu.
Făcându-și studiile la Paris, Gheorghe se întoarce în țară în 1862 ca doctor în drept și licențiat în litere. Acesta intră în magistratură, deținând funcții precum cea de judecător la Tribunalul Ilfov, consilier la Curtea de Apel București, apoi președinte al aceleiași instituții. Cariera politică și-a început-o ca deputat de Prahova al Partidului Conservator în Adunarea Constituantă, însărcinat cu elaborarea Constituției de la 1866, scrie muzeograful Petre Vlad, pe pagina de Facebook a Muzeului Conacul Pană Filipescu.
Între 1869-1870 a fost primar al Bucureștiului, iar între 1873-1875 a deținut funcția de Ministru al Finanțelor, urmărind înființarea unui Credit Funciar Rural pentru ajutorarea țăranilor și introducerea unui nou tarif vamal. În timpul Războiului de Independență este numit comisar general pe lângă Înaltul Comandant al armatei ruse și face o donație de 50.000 de lei pentru înzestrarea armatei române.
Printre înaltele funcții politice avute s-au numărat cea de Președinte al Adunării Deputaților (noiembrie 1889 – februarie 1891; septembrie 1900 – februarie 1901), președinte al Senatului (februarie 1892 – octombrie 1895; martie 1911 – martie 1913), prim-ministru ( aprilie 1899 – iulie 1900) (decembrie 1904 – 1907). A fost lider al Partidului Conservator între anii 1899 – 1907, fiind în același timp unul dintre principalii oponenți ai realizării reformei agrare prin exproprierea marilor proprietari de terenuri. La jumătatea lunii martie a anului 1913 Nababul moare din cauza unei congestii pulmonare la ora 1:35 în palatal său din București (actualul Muzeu „George Enescu”).
Nefiind mai prejos de monarhul de Hohenzollern, nici în privința numelui, nici în privința averii și a poziției sociale, Nababul ne-a lăsat moștenire edificii demne de imaginea sa, cele mai recunoscute fiind cele trei palate: Palatul de la București (actualul Muzeu „George Enescu”), Palatul Zamora de la Bușteni și Micul Trianon de la Florești.
Palatul de la București (Muzeul „George Enescu”)
Construit între anii 1901-1903 de arhitectului român Ioan D. Berindei, în stil Beaux Arts și Neo-Rococo, este considerat unul dintre cele mai strălucite şi impunătoare palate bucureştene. Picturile murale au fost realizate de artiștii G. D. Mirea, Nicolae Vermont şi Costin Petrescu, iar arhitectul Emil Wilhelm Becker s-a ocupat de sculpturi şi ornamentaţia sculpturală. Tapiseriile, lămpile, vitraliile și candelabrele au fost furnizate de Casa Krieger din Paris.
La somptuasa intrare umbrită de o copertină imensă în stil Art Nouveau, se găsesc doi lei, copii fidele ale leilor din Grădinile Tuileries din Paris. După moartea lui Gheorghe Grigore, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei acestuia, Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu), care după decesul prematur al soţului, se va recăsători în 1937 cu George Enescu.
Cuplul Enescu a locuit, între 1945-1946, în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a lăsat prin testament palatul şi clădirile anexe muzeului dedicat memoriei compozitorului. Din anul 1956, aici funcţionează Muzeul Național „George Enescu” şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
Palatul Zamora de la Bușteni
Palatul de la Bușteni cunoscut și sub numele de „Palatul de la Zamora” a fost realizat din piatră și cărămidă după planurile arhitectului Grigore Cerchez și se întinde pe o suprafață de 3148 mp. Realizat în stil neo-brâncovenesc, acest palat se integra mai bine stilului națonal decât castelul Peleș construit de rege cu vreo 20 de ani mai înainte în pădurea de la Sinaia.
Clădirea a aparținut familiei Cantacuzino până la naționalizarea din 1948, devenind apoi un sanatoriu al Ministerului de Interne. După retrocedare, palatul a trecut printr-un proces de restaurare, iar astăzi servește drept muzeu închinat măreței familii de sorginte elenică.
Fastuoasa lui decorație interioară cuprindea, sub tavanele prevăzute cu grinzi sculptate, din stejar masiv, candelabre enorme, scări impunătoare, blazoane pe pereți, vitralii multicolore la ferestre și dominând marea sală de recepții, o galerie de portrete, toate în mărime naturală, reprezentându-i pe principalii membri din istoria familiei.
„Micul Trianon” de la Florești
La sfârșitul vieții, în 1911, Nababul a început să construiască un castel în stilul Palatului Trianon de la Versailles, conform planurilor arhitectului Ioan D. Berindei, pe proprietatea familială de la Florești, acolo unde tatăl său Grigore construise un conac, iar mama o biserică.
Palatul de la Florești ce va fi cunoscut și ca „Micul Trianon” a fost realizat într-un stil eclectic francez dominat de elemente Rococo și Neoclasic. Palatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino de la Florești imită ca structură Micul Trianon francez, fiind construit pe 3 nivele inegale (demisol, parter și etaj), dar împrumută o parte din elementele fațadei de la Marele Trianon, mai exact coloanele neoclasice, grupate în perechi, ce ritmează fațada palatului.
Remarcabile, prin desăvârșita lor frumusețe, sunt ancadramentele ferestrelor, sculptate în piatră de Albești, cu motive diferite pentru fiecare dintre cele trei nivele inegale ale palatului. Lucrările, începute în 1911 erau aproape terminate în 1913, când Nababul a murit, pe neașteptate, de pneumonie. Mai trebuiau făcute doar unele finisaje interioare.
În Primul Război Mondial, germanii au luat tabla de cupru de pe acoperiș și sobele de teracotă. A urmat cutremurul din 1940 și vandalizările provocate de soldații sovietici din Al Doilea Război Mondial care au agravat starea palatului. Naționalizarea din 1948 a deposedat familia de întreaga proprietate, care a fost preluată de stat.
După anul 1965, în clădirile anexe palatului, s-a înființat un sanatoriu TBC, care funcționează și până în ziua de azi. La cutremurul din 1977 s-au prăbușit 4 din cele 5 coșuri, ceea ce a dus și la distrugerea zidurilor interioare. Distrugerile directe au fost întreprinse și de săteni care au demontat tot ce se putea sau chiar au demolat unii din pereții rămași pentru a refolosi materialele de construcție. După Revoluție, palatul a fost retrocedat urmașilor Nababului.
În cadrul inventarului Muzeului „Conacul Pană Filipescu” din Filipeștii de Târg se află un tablou al Nababului realizat de Costin Petrescu (foto sus) și într-o vitrină, cărțile de vizită ale acestuia scrise de mână și două caiete în franceză de pe vremea studenției la Paris.