Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu, un castel de pe Valea Loarei în centrul Bucureștiului

Influența arhitecturii franceze în Capitală redă uneori nu doar spiritul de pe malul Senei ci chiar și cel de pe Valea Loarei. Arcul de Triumf, Palatul CEC, Cercul Militar sau Grădina Cișmigiu sunt câteva dintre monumentele care conferă Bucureștiului titulatura de „Micul Paris”. Însă puțini știu că, nu departe de Piața Victoriei, se află o clădire care încearcă să reproducă castelul lui Ludovic al XII-lea de pe Valea Loarei. Din păcate, imobilul ,care face parte din categoria monumentelor istorice de valoare națională și universală (Clasa A, conform LMI – 2004), riscă să se prăbușească.

Autor: Daniel Plăiașu

Construită în perioada 1910 – 1913 și combinând stilul neogotic cu cel neorenascentist francez, Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu este alături de „ Aşezământul Brătianu”, unul dintre cele mai importante ansambluri arhitectonice care poartă amprenta liderilor liberali din familia Brătianu.
Imobilul, situat pe strada Gheorghe Manu nr.9 (fostă strada Verde, fostă Lemnea), a fost realizat după planurile arhitectului Grigore Cerchez la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanţu, una dintre cele patru fiice ale lui Ion C. Brătianu, și reproduce la o scară mai mică o aripă a Château de Blois, reședința regală a lui Louis al XII-lea de pe Valea Loarei.
Clădirea impresionează prin: zidăria din cărămidă aparentă în diferite nuanțe de roșu, ferestrele ample cu menouri sculptate în piatră, elementele constructive precum cornișele și turnurile, dar și prin elementele decorative precum vitraliile și detaliile traforate ale teraselor și ferestrelor care amintesc de catedralele gotice dar și de reședințele nobiliare din vestul Europei.

O reședință somptuoasă menită să reprezinte elita francofilă din București

Imobilul de pe strada Gheorghe Manu numărul 9 a primit autorizația de construcție pe 3 iunie 1910, iar planurile arhitectului Grigore Cerchez (Cerkez) cuprindeau o clădire impozantă a cărei suprafață se întinde pe 668,29 mp și care este formată din demisol, parter, mezanin și etaj. Terenul pe care avea să fie realizată rezidența fusese primit drept zestre de Tațiana Brătianu în 1900, la momentul căsătoriei ei cu Ilie Iorgu Niculescu-Dorobanțu, fost prefect de Ilfov și unul dintre cei mai importanți oameni politici ai vremii.
Trebuie spus că, în perioada antebelică și în primii ani ai interbelicului, strada Lemnea (actuala stradă Gheorghe Manu) se afla la periferia nordică a Capitalei într-una dintre cele mai selecte zone rezidențiale; în proximitate fiind situate și alte rezidențe cunoscute, precum Casa lui Spiru Haret (parțial demolată în 2014), Palatul Ghica sau Casa Henri Coandă. Însă, pentru Ilie și Tațiana, iubitori ai luxului dar și ai culturii franceze, viitoarea locuință a familiei Niculescu-Dorobanțu trebuia să „fie perfectă” și să se impună ca una dintre cele mai grandioase dar și elegante clădiri din Bucureștiul acelei epoci.

De altfel, după cum reiese din corespondența către Măriuţa Pillat (mama poetului Ion Pillat), încă din momentul realizării primelor schițe arhitecturale, în mai 1910, Tațiana îi spunea surorii ei: „Nu mă pot pronunța încă, dar, cred că vom avea o casă foarte frumoasă în stil Louis XII, cu piatră sculptată şi brique aparentă”. Doi ani mai târziu, la 25 septembrie 1913, aflată în vizită pe Valea Loarei, aceeași Tațiana avea să îi scrie surorii ei mai mari, Sabina Cantacuzino, că „De castelele de pe Loire nu îţi mai vorbesc, sunt orbită de atâtea frumuseţi şi foarte mândră am constatat că, fără comparaţie posibilă cu acestea, casa mea este foarte frumoasă. Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul (n.r. meu) pare înghesuit.”

Planul reședinței Niculescu – Dorobanțu este unul neregulat, fiind formată dintr-un „corp de clădire cu 2,3 și 4 caturi, de zid masiv, acoperită cu țiglă” ce cuprinde nu mai puțin de 41 de camere și 5 băi. Conform celor de la Revista Arhitectura, structura inițială a clădirii avea la demisol o sufragerie și un office de vară, bucătărie, pivniță, cămară, oficiu și camere ale slugilor. Spre stradă, la parter, era anticamera şi biroul, un hall mare, iar spre grădină, salonul, florăria şi sufrageria, apoi oficiul, cămara, camerele slugilor şi o baie. Vestibulul parterului, luminat de ferestre cu vitralii, este decorat original cu sculpturi, pentru a mări spațiul, are două scări. La etaj, spre stradă, erau sala de studiu şi biblioteca, apoi un salon cu ferestre ample în stil neogotic, iar spre grădină, odaia doamnei şi cea a domnului, amândouă aveau o baie comună şi acces pe terasă. Din odaia doamnei se intra în odaia copilului, apoi urma camera guvernantei, o baie şi scara de serviciu.

Și în ceea ce privește alegerea decorațiunilor interioare și a mobilierului, Tațiana avea să se orienteze spre obiectele luxoase de factură istorică. Covoare și tapiserii cu elemente maure aduse din Spania, mobilă din lemn masiv realizată în stil renascentist sau gotic târziu, statuete și sculpturi cumpărate din anticariatele din Paris și München, împodobeau încăperile și saloanele „palatului” care se transforma treptat într-o cochetă galerie de artă decorativă. De altfel, până la debutul Primului Război Mondial, corespondența doamnei Niculescu-Dorobanțu către surorile ei va fi dominată de cereri în ceea ce privește adresele celor mai importanți anticari din Europa.

Ulterior, după prima conflagrație mondială, averea lui Ilie Niculescu – Dorobanțu avea să se reducă considerabil și odată cu ea și achizițiile Tațianei. La finalul anului 1920 s-a ajuns chiar în situația în care imobilul risca să fie vândut către Maurice Blank, însă soții Niculescu – Dorobanțu au refuzat o ofertă de peste 15 milioane de lei.
În perioada interbelică o parte a clădirii a fost transformată de Ilie, pe atunci șeful organizației liberale Ilfov, în sediul PNL, iar după moartea unicului copil și a soției, imobilul a fost lăsat moștenire prin testament Așezământului Ion C. Brătianu, cu scopul de a fi transformat în Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”, lucru care nu avea să se petreacă vreodată. În însemnările nepotului său, Nicolae Pillat (fratele poetului Ion Pillat), se precizează că Ilie Niculescu-Dorobanțu a murit în 1943, locuind retras și singur într-un apartament pe care și-l amenajase la demisolul clădirii după ce imobilul fusese afectat de cutremurul din 1940.

Mai poate fi oare salvat acest monument istoric?

În ciuda dorinței ultimului proprietar, demersurile pentru reconsolidarea clădirii și transformarea ei în muzeu au fost sistate din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. După instaurarea comunismului Așezământul Ion C. Brătianu a fost desființat iar Casa Ilie Niculescu-Dorobanțu a fost transformată în cantina salariaților Ministerului Industriei Metalurgice și Construcției de Mașini; cantină ce avea să funcționeze până în 1956.
Abia în 1955, ca urmare a insistențelor Direcției Monumentelor Istorice, imobilul a fost înscris în Lista Monumentelor de Cultură din R.P.R. și a fost trecut în patrimoniul Ministerului Culturii și Învățământului. Ulterior, autoritățile de atunci au început executarea unor lucrări de consolidare a fundațiilor și de amenajare interioară în vederea transformării clădirii în școală. Astfel, din 1958, aici avea să funcționeze Școala Medie de Coregrafie, unde învățau aproximativ 300 de elevi.
Cu toate acestea, lucrările realizate în anii ’50, nu au rezolvat decât o mică parte a problemelor cu care se confrunta monumentul. Mai multe expertize tehnice elaborate începând cu 1971 au semnalat fisuri, dislocări și crăpături la structura de rezistență a clădirii (grinzi, plafon, etc) dar și avarii la nivelul zidăriei și al ferestrelor, existând pericolul ca părți din imobil să se prăbușească. De altfel, inginerii M. Mironescu și A. Bortnowschi precizau, într-un studiu efectuat încă din 1988, că „tasările foarte mari pe fațada dinspre sud au generat o deformare cu rupere pe verticală a golurilor de fereastră și ușă și înclinarea zonei terasei. Tasarea stâlpului interior dinspre fațada de sud și ruperea buiandrugilor, tasarea pilei de zidărie a condus la ruperea buiandrugilor (…) avarierea diagonalei la unii din spaleții de zidărie; accentuarea dislocării, a tendinței de separare a diverselor zone de clădire; desprinderea cu tendință de prăbușire a celor două frontoane laterale din zona podului”.

Din păcate, perioada postdecembristă avea să fie una complicată pentru fosta reședință Niculescu – Dorobanțu. Începând cu anii ’90 și până la jumătatea anilor 2000, clădirea monument istoric a fost subiectul unui lung proces juridic de retrocedare, proces în care a fost implicat unul dintre moștenitorii familie și diverse instituții publice dintre care merită amintită Academia Română – cea care, după 1947, a preluat Așezământul Ion C. Brătianu, un ansamblu arhitectural aflat la rândul lui în pericol.

Citește și : Dezastrul Aşezământului Brătianu! Primăria tace. Academia constată. PNL habar n-are

Trebuie spus că, în tot acest timp, Casa Niculescu – Dorobanțu ,deși era deja afectată de cutremurele din 1940 și 1977, nu a beneficiat niciodată de intervențiile necesare reconsolidării și restaurării ei și a continuat să se degradeze. Mai mult de atât, demolarea Casei lui Spiru Haret în 2014 (din structura vechii clădiri astăzi se păstrează doar fațadele) , situată în imediata vecinătate și construcția în locul acesteia a unui imobil masiv cu 8 etaje avea să degradeze nu doar structura de rezistență superioară ci și fundațiile la care se lucrase în anii ’50.
Clasată drept monument istoric de importanță națională și universală categoria A în Lista Monumentelor Istorice 2004 (poziţia 1413, cod B-II-m-A-19131), clădirea fostului „palat” al Tațianei și al lui Ilie Niculescu-Dorobanţu își caută în prezent (2019) noi proprietari.
Potrivit site-ului Artmarkhistoricalestate.ro valoarea imobilul este estimată la 5 – 5,5 milioane de euro, iar prețul de pornire este de 4,5 milioane de euro. Astfel, o posibilă salvare pentru acest obiectiv unic în peisajul arhitectural al Bucureștiului, ar putea veni de la un viitor cumpărător interesat să investească într-o proprietate care, dincolo de valoarea istorică și culturală, ar putea fi transformată într-un sediu de firmă, centru de evenimente, centru sau clinică medicală, hotel sau de ce nu într-o reședință. Însă pentru ca acest lucru să se întâmple, sunt necesare intervenții importante în vederea consolidării și restaurării imobilului atât la exterior cât și la interior. Altfel, există riscul ca în viitori ani, acest „ Château de Blois” al Bucureștiului fie să împărtășească soarta Casei lui Spiru Haret, situată la numărul 7, fie să dispară complet.

Surse:
Simina Stan, „Reședința Ilie I. Niculescu-Dorobanțu, monument istoric”, în Revista Arhitectura, iulie 2015 – arhitectura-1906.ro
Arhiva I.N.P., fond D.M.I., dosar 1971, proiect 2683/1988 – Expertiză și propunere de consolidare, în Revista Arhitectura, iulie 2015 – arhitectura-1906.ro
Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise, Arhiva Tațiana Niculescu-Dorobanțu, în Revista Arhitectura, iulie 2015 – arhitectura-1906.ro
Artmarkhistoricalestate.ro

Surse foto: Wikipedia.org
Irina Cristescu #lumeairinei
© Colecția Stănescu, © Crăița Frunză în Revista Arhitectura, iulie 2015 – arhitectura-1906.ro