Institutul Naţional al Patrimoniului a semnat contractul pentru restaurarea casei parohiale greco-catolice din Roşia Montană, clădire de secol XIX înscrisă pe lista monumentelor istorice.

După trei licitaţii eşuate, instituţia a reuşit să finalizeze procedura şi să încredinţeze lucrarea la un preţ de 1,12 milioane de lei societăţii Keops Construct Solution SRL Bistra. Lucrările de conservare-restaurare se vor întinde pe durata a doi ani. Proiectul vizează recuperarea rolului comunitar al casei parohiale şi a spaţiilor, devenind un important centru pentru comunitate. Intervenţia va avea în vedere conservarea materialului istoric şi restaurarea acestuia astfel încât să fie asigurată continuitatea şi conservarea în integritatea şi autenticitatea sa formală.

Terenul, în suprafaţă totală de 2.812 mp, precum şi clădirile existente, casa parohială şi anexă, aparţin Parohiei Greco-Catolice Roşia Montană. Clădirea este clasată Monument istoric şi face parte dintr-un grup restrâns de edificii de la Roşia Montană având această clasare. Potrivit proiectului tehnic, construcţia în forma anterioară transformării recente datează din anul 1854, când Simion Balint (1818-1880) construieşte casa şi anexele, după cum atestă inscripţia plăcii memoriale de marmură de pe faţada laterală: „S-a redicatu aceste case parochiale / la anul 1854 prin staruinta şi intervenirea parochului şi protopopului / SIMEON cav(aler) de BALINT/ Ne sis posteritas ingrata!”. 

Imagine de arhivă a casei parohiale greco-catolice Casa parohială extinde o construcţie anterioară (cca. 1700) din care a fost păstrată pivniţa şi una dintre încăperile de la parter. Aceasta conservă un sistem de acoperire special – boltă cu penetraţii atât la parter, cât şi la demisol (pivniţă). La nivelul demisolului se conservă pivniţa de sub camera de la parter şi alte două spaţii boltite, iar unul dintre acestea conţine în perete o amenjare pentru captarea unui izvor. Este posibil ca pivniţa să fi avut funcţiune industrială („pivniţă cu jomp” – bazin pentru spălarea minereului bogat pe perioada iernii). Casa parohială se înscrie în tipologia construcţiilor tradiţionale, cu târnaţ, însă are o schemă funcţională mai complexă, determinată de transformările istorice. Anexa adosată („culina de vară”) este ridicată probabil împreună cu casa parohială, în anul 1864, iar anexa din spatele parcelei („staleulu”) au fost ridicate în anul 1864.

În vecinătatea anexei din piatră se mai afla o anexă din lemn, construită probabil tot în 1864, pentru depozitarea lemnului („staleulu de lemnu”). Toate decoraţiile casei parohiale au fost distruse în momentul „placării” în urmă cu zece ani cu lambriu din PVC şi montării unor ferestre cu sticlă tip termopan. De asemenea, cu această ocazie au fost eliminate şarpanta istorică, târnaţul şi anexa adosată casei parohiale. Forma acoperişului, cu coamă „petrecută”, dar şi învelitoarea din tablă cutată denaturează fundamental construcţia istorică.