Motto: Folosindu-se de modelul diversiunii sovietice, au fost infiltrați instigatori… 

Asfaltul fierbinte mustește de corcodușe și dude strivite. Bulevardele și străduțele sunt pustii. Smocuri de iarbă și alte bălării se pârjolesc și se întind pe trotuar ca niște picioare anemice de păianjen. La depoul CFR Grivița e ca la zăvoi. Un parfum de borhot, elemente în stadiu de descompunere, rugină și țărână umplu aerul. Mai demult, acolo se vedea o locomotivă veche cu vopseaua roșie, scorojită și roțile înțepenite. Dar vegetația luxuriantă o ferește acum de privirile inexistenților trecători din stația lui 86. O singură bancă cu o singură scândură populează zona. Vizavi, mașini din epoca ceaușistă își  bronzează capotele de carton.Toate înăbușite în tipica căldură de vară.Mă uit printre zăbrelele de fier ale gardului. Văd o plăcuță îngălbenită pe care scrie cu litere din acelea pătrățoase: “ATENȚIE LOC PERICULOS ÎN CONFORMITATE CU DECRET 400/1981”. Tocmai această încremenire în timp îi oferă un farmec și un mister aparte care mă fascinează de fiecare dată și care mă face să rămân minute în șir lipită de fierul rece, căutând cu privirea printre bălării turnul de apă, ruinele ori, dacă am noroc, o locomotivă.Cartierul în care locuiesc, jumătate cu case, jumătate cu blocuri, a fost construit pentru ceferiștii ce lucrau la atelierele Grivița. Aici, în 1933 a avut loc celebra grevă. Îmi doream să aflu mai multe despre aceasta, așa că am pornit spre Muzeul Căilor Ferate cu gândul de a cere câteva informații și, cine știe, de a lua un interviu.

M-am plimbat prin micul și tăcutul muzeu admirând exponatele și etichetele îngălbenite notate cu aceleași litere pătrățoase, încercând să găsesc un ghid dornic să-mi povestească câte ceva despre greva din ‘33. Era însă destul de pustiu, iar liniștea era tulburată doar de șuieratul unui trenuleț electric și de vocea stridentă a unei angajate ce nu reușea să convingă o a doua voce din receptor să-i zică cum a slăbit.                                         Muzeul Căilor Ferate

Într-un final, o doamnă mă conduce către cei doi ghizi ai muzeului. Le spun cu ce gânduri am venit, iar ei, puțin încurcați, îmi spun că dacă vreau pot să-mi dea informații despre muzeu. Cam atât. Iar pentru a afla despre grevă să mă duc la biblioteca lor, care însă e închisă. După o discuție mai lungă în care mă sfătuiesc unde să mă duc să caut articole pe această temă, plec oarecum dezamăgită. Îmi amintesc că unul dintre ghizi îmi spusese despre o placă de marmură pusă de regimul comunist în amintirea evenimentului și plec în căutarea ei.

Trec de depou și ajung în dreptul atelierelor Grivița. Citisem despre gardul ce le împrejmuia că este același din 1933, făcut din țevi casate de locomotivă. Acest lucru m-a încântat peste măsură și tot drumul mi-am plimbat degetele peste barele ruginite.Mergeam oarecum orbește, dar am găsit placa de marmură vizavi de Parohia Sfântul Gheorghe, biserică construită din banii lucrătorilor de la ateliere. Deoarece purta un mesaj de propagandă, aceasta a fost acoperită după revoluție, iar ulterior descoperită. Pe marginea cuvintelor am mai putut vedea urme șterse de vopsea roșie.

“LA ATELIERELE GRIVIȚA, ÎN ZILELE DE 15 ȘI 16 FEBRUARIE 1933 MUNCITORII CEFERIȘTI, SUB CONDUCEREA PARTIDULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA, S-AU RIDICAT ÎMPOTRIVA SÂNGEROASEI EXPLOATĂRI CAPITALISTE ȘI A ÎNROBIRII ȚĂRII DE CĂTRE IMPERIALIȘTII AMERICANI, ENGLEZI ȘI FRANCEZI. TRADIȚIA LUPTELOR REVOLUȚIONARE DIN 1933 ÎNSUFLEȚEȘTE AZI ÎNTREAGA CLASĂ MUNCITOARE ÎN LUPTA PENTRU CONSTRUIREA SOCIALISMULUI ÎN PATRIA NOASTRĂ.”

Am citit și recitit cuvintele abia inteligibilele săpate în tăblița din zid. Totul în jur îmi părea special. Stăteam în locul în care cu 85 de ani în urmă ceferiștii protestau întăriți de forțele comuniste…

…Marea criză economică amenința România. Guvernul a decis atunci să taie 25% din salarii și să concedieze tot mai mulți funcționari publici. Deoarece la căile ferate erau mai mult de 100.000 de angajați (cum se autointitulau cu mândrie “a doua armată a României”), ceferiștii au avut cel mai mult de suferit. S-au impus anumite condiții cum ar fi plata obligatorie a impozitului pe ultimii trei ani, ori sancționarea cu neprimirea salariului. Tensiunea creștea, iar teama de mizeria și suferința sărăciei s-a cuibarit în sufletele fiecăruia.

Gruparea comunistă, susținută de Moscova, funcționa de aproape 10 ani în afara legii din cauza răspândirii ideilor propagandiste ce prezentau “idealurile” sovietice. Teama și agitația ceferiștilor erau un prilej tocmai bun de a atrage simpatia oamenilor de partea lor. Au profitat așadar de situația disperată a muncitorilor și în decembrie 1932 Gheorghe Gheorghiu Dej, ceferist concediat cu un an în urmă, împreună cu Chivu Stoica a fost trimis la un congres al sindicatelor afiliate Internaţionalei Comuniste unde au fost instruiți asupra tacticii de lucru la CFR.

                                         Sursă foto: Historia

 Complotul a dat roade, iar la începutul anului 1933 au început primele greve. În 4 februarie guvernul a instaurat starea de asediu. Încercând să intimideze greviștii, în noaptea de 14 spre 15 februarie au avut loc arestări în rândul liderilor ceferiști. Efectul a fost invers, iar printre muncitori s-a născut un puternic sentiment de solidaritate.

În ziua de 16 Februarie lucrurile au scăpat de sub control. Celebra sirenă în jurul căreia a fost creat mitul lui Vasile Roaită a fost trasă, iar protestele au început. Folosindu-se de modelul diversiunii sovietice, au fost infiltrați instigatori. Comuniștii fac “un apel de solidaritate” iar atât lucrătorii CFR cât și alți muncitori de la alte fabrici, femei și copii, s-au baricadat în ateliere. Grupuri de agitatori au început să arunce în armată cu obiecte contondente și chiar au descărcat focuri de armă omorând un soldat. Atmosfera era încinsă. Oamenii însuflețiți își strigau nemulțumirile. Mulțimea devenea însă din ce în ce mai agitată și violentă.

Sursă foto: Râvna “Greviștii cereau eliberarea sindicaliștilor arestați cu o zi în urmă, ridicarea stării de asediu, recunoașterea organizațiilor comuniste care fuseseră dizolvate prin decretul din 12 februarie 1933, și recunoașterea “comitetelor de fabrică”.

Spre sfârșitul zilei armata a primit ordin să tragă, iar mitralierele au măturat strada. 3 protestatari au murit pe loc, 4 la spital , mulți alții au fost răniți, iar 2000 arestați. Greva era înnăbușită…

O parte dintre cei închiși au fost eliberați după o lună, rămânând în arest 243. După încă o lună de procese, 64 dintre aceștia,  printre care liderii și organizatorii grevei și-au primit în luna August sentințele. Avocații acestora au obținut însă recurs, iar procesul s-a mutat la Craiova, unde 8 dintre organizatori erau prezenți. Printre ei se numărau Constantin Doncea, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi și Gheorghe Gheorghiu Dej.

Sursă foto: Online communism photo collection “Fotografie din mai 1934 reprezentând pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi, Andrei Iancu, Dumitru Petrescu, Bonteş Petre, Ionescu Marin, Doncea Constantin, Rabinovici Sailie, Rozemberg Alex și Hotman Isac în curtea închisorii militare din Craiova (1934 mai)”

Îmi continui drumul gânditoare. Intrările către ateliere îmi păreau tare stranii, întunecate, dărăpănate, năpădite de tot felul de ierburi. De asemenea, puținii oameni ce se perindau pe acolo erau țâfnoși, plictisiți și… cufundați în griji. Poate din cauza căldurii. Mintea îmi zboară către Vasile Roaită. Tânărul de 17 ani împușcat în timpul grevei, despre care s-a spus că a tras sirena și a pornit protestele. Dar asta nu era decât o poveste creată de regim pentru a-l transforma într-un erou comunist al clasei muncitoare. Cel care a tras cu adevărat sirena era Constantin Negrea ce a renunțat la meritele lui în favoarea unor bunuri materiale oferite de statul comunist. Motivul era că un erou mort avea un impact emoțional mult mai mare asupra populației decât unul în viață. Aproape cât timp a trăit Gheorghe Gheorghiu Dej legendele legate de greva de la atelierele Grivița au tot fost înflorite, iar la propunerea lui Chivu Stoica, data de 16 Februarie a devenit ziua ceferiștilor. De altfel, numeroase localități și instituții publice au primit numele de Vasile Roaită.                                         Vasile Roaită

 S-a produs însă o schimbare bruscă. Începând cu anul 1962 încep să fie schimbate denumirile cinematografelor, spitalelor, școlilor, străzilor, comunelor, localităților ce purtau numele de “Vasile Roaită” și desființate busturile și statuile acestuia. După venirea lui Ceaușescu la putere s-a spus că din gelozie față de Gheorghiu Dej, actualul președinte a pus un grup de cercetători să caute și să demonstreze că “Grivița Roșie” nu a fost decât o poveste, iar Vasile Roaită un erou inventat. În realitate, nu a fost vorba despre orgoliul lui Ceaușescu. În urma unor descoperiri făcute în arhivele fostului servici de informații secrete s-a aflat că tânărul era un informator al Siguranței infiltrat printre ceferiști. Iar mitralierele îl nimeriseră din întâmplare, acesta aflându-se lângă poartă, nu în timp ce trăgea sirena, așa cum prezenta propaganda. A murit două zile mai târziu, la spital. Îmi amintesc cum am răsuflat ușurată când am aflat că era informator și nu utecist și cum imediat m-am întristat la gândul că a murit atât de tânăr.

Trec pe lângă MedLife, tot domnii de la muzeu îmi spuseseră că înainte imobilul spitalului făcea parte din clădirile atelierelor. Încă câțiva pași și văd scris cu litere din acelea pătrățoase: “Atelierele CFR Grivița”.

Pășesc pe asfaltul mustind de corcodușe și dude strivite. Bulevardele și străduțele sunt pustii. Mă urc în troleibuzul gol, lângă geam, și urmăresc cum zidurile atelierelor se desfășoară ca o rolă de film prin fața ochilor mei.

Ana Stinghe