Povestea mânăstirii dispărute din mahalaua Stelea – un loc plin de istorie

Dacă privești o hartă a Bucureștiului, des­coperi în unghiul format de capătul stră­zii Sfânta Vineri și capătul Căii Mo­șilor, o piațetă rotundă, atât de rotundă încât con­turul acesteia pare trasat în jurul unei monede de 50 de bani. Piațeta nici măcar nu are un nume, e con­si­de­rată capăt al străzii Stelea Spătarul. Dacă mergi prin la­birintul de stră­­duțe înguste, cu case vechi de cel puțin o sută de ani, ajungi la scua­rul rotund, în­con­jurat de platani tineri și străjuit de un platan bă­trân, unul singur, vestigiu vegetal al tim­purilor tre­cute.

Un loc gol

Imediat vă atrage atenția o casă cu arhitectură singulară în cartier, dar asemănătoare cu arhitectura actualei Casei a Universitarilor, de pe strada Dionisie Lupu. E asemănătoare, fiindcă a fost proiectată de ace­lași arhitect, Luigi Lipizer, care, de altfel, a lo­cuit aici, a fost casa lui. Clădirea se mai numește și „Casa breslelor” și impresionează prin statue­tele miniaturale amplasate deasupra ferestrelor. Pes­te drum, e o altă casă de epocă, datând de pe la sfârșitul secolului XIX.

În jurul pieței se ridică blocuri interbelice, aparținând stilului Art Deco, unul dintre acestea, cel mai înalt, fiind proiectat de celebrul arhitect Marcel Iancu. Din epoci diferite, cu stiluri diferite, clădirile, învecinându-se de atâta timp, par să se fi integrat complet în peisaj și să-și vorbească, mulțumite că sunt încă în picioare și că, deocamdată, nu a răsărit lângă zidurile lor o hardugie de bloc „modern”, din oțel și sticlă, așa cum s-a întâm­plat în multe alte părți ale orașului vechi.

Aici e în­că liniște, patina timpului a rămas intactă. Parcă și aerul e mai curat. Dacă, totuși, s-ar apropia cine­va și ne-ar întreba șoptit „Lipseșe ceva aici?” i-am răspunde siguri că „Nu, nu lipsește chiar nimic”. Apoi, acel cineva, documentat bine despre trecutul acestui petec de București, ar surâde și ne-ar ierta ignoranța. „Da, de aici lipsește ceva, e de fapt un gol, o spărtură în corpul ora­șului, o absență pe care numai informația is­to­rică o poate umple din nou”. Aici a ființat, vreme de peste trei veacuri, o mânăstire, Mâ­năs­tirea Stelea!

Boierul ctitor de mânăstiri

Odinioară, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, un boier care avea funcția de spătar al doilea la Târgoviște a construit două biserici, de­venite apoi mâ­năs­tiri, una chiar în capitala de atunci a Țării Ro­mânești mai exact, în 1659. Despre Stelea Spă­tarul, renumitul isto­ric George Potra a scris că ar fi fost originar din Balcani și că a strâns în Mun­tenia o avere impresionantă, pe care a cheltuit-o apoi ca să cumpere moșii, mori, păduri, dar și pră­vă­lii, ca să înzestreze cele două sfinte lăcașuri cti­torite de el, în Târgoviște și în București.

Legat de Grecia, patria sa natală, Stelea, după ce a cum­părat terenul din București, a solicitat mânăstirii Ivir de la Muntele Athos, să trimită călugări și meș­teri care să ridice din temelie o biserică. Edificiul orto­­dox a fost construit între anii 1577-1582, sub su­pra­ve­gherea directă a lui popa Aver­chie Ghiurgi și Ga­vril diaconul, apoi Stelea l-a închinat mâ­năstirii Ivir.

Chiar în anul fina­lizării lucră­ri­lor, vo­ievo­dul de atunci, Mih­nea Tur­citul, a emis un do­cument prin care a con­fir­mat daniile făcute de spă­tar noii biserici răsă­rite în această parte de oraș. Hrisovul dom­nesc dove­dește darea de mână a boierului Stelea, aces­ta cum­părând pentru biserica sa din Bucu­rești, moșii, în satele Răceni, Para­pani, Dîlga, Măgurele și Cacaleți, „o căruță fe­recată și țintuită și aco­perită cu postav verde și cu 4 telegari negri și foarte frumoși”, dar și o moară pe Colentina, proprietăți pentru care a achitat sume considerabile pentru vre­mea aceea.

Prima mitropolie

A fost pace între zi­du­rile mânăstirii, până la in­vazia turcilor con­duși de Sinan Pașa. Ie­ni­cerii au incendiat Bucureștiul, iar sfântul lăcaș a fost distrus de flăcări. După ce turcii au fost bătuți de oastea lui Mihai Viteazu și a­lun­gați la sud de Du­năre, mânăs­tirea Stelea a rămas pus­tie, cu zidurile înnegrite de fum și vegetație cres­cută printre bolo­vani. Cucuvelele cântau si­nistru din turla clopo­telor amuțite. Juridic, mâ­năs­tirea era subordonată mânăstirii Radu Vodă, iar amândouă se aflau sub tutela mânăstirii Ivir de la Muntele Athos.

La mâ­năs­tirea Radu Vodă era egumen prin 1614, un anu­mit Grigorie, tot grec de neam, care nu reușise să ad­ministreze cum trebuie proprietățile mâ­năstirii Stelea, iar acestea încăpu­seră pe mâinile unor chiriași care au pretins apoi că sunt proprie­tățile lor! Au urmat numeroase pro­cese, audieri ale mar­torilor, edicte domnești, iar în final, după ce Gri­gore a ajuns mitropolit al Țării Românești și a făcut chetă printre creștini, mâ­năs­tirea Stelea a fost re­a­dusă la viață și închinată din nou, direct mâ­năstirii Ivir. Era în 1630, iar domn al Țării Ro­mâ­nești era Leon Vodă Tomșa. Tot atunci, datorită in­terven­țiilor mitropolitului Grigorie, mâ­năsti­rea Stelea a fost ridicată la rangul de sediu al mitro­polie, la București.

Marele foc

E greu să ne imaginăm cum arătau locurile aces­tea cu trei sute de ani în urmă. Bisericile cu turlele lor înalte dominau așezarea. Vara, ulițele erau pline de praf, primăvara și toamna, de noroaie, iar iarna, locuitorii abia răzbeau din cauza năme­ților. Orașul era înconjurat de plantații de viță-de-vie, suprafețele cultivate erau atât de întinse, încât, pe drept cuvânt, era amplasat în mijlocul unei pod­gorii.

Pe Dâm­­­bovița și pe Co­lentina se învârteau ro­țile mari ale mo­ri­lor. Malurile celor do­uă râuri apă­reau atunci mult mai înalte și po­vâr­nite, ca pantele unor mici dea­luri. Mai dăi­nu­iau încă stejarii uri­ași ai Co­drilor Vlă­siei, printre care își construiseră ca­sele cu cerdac și aco­pe­ri­te cu șindrilă, marii boieri ai Mun­teniei, încât, într-o des­cri­ere făcută în secolul XIX, scrii­to­rul Ion Ghica a spus că „Bucureștiul era cu o sută de ani în urmă mai degrabă o dum­bravă, decât un oraș”.

Bucu­reștiul era mult, mult mai restrâns decât în prezent, atât de restrâns încât mânăstirea Stelea era la pe­riferie. Pe atunci, mai curgea încă pârâul București­oara, care izvora din locul unde se află acum Parcul Grădina Icoanei, și se vărsa în apa Dâmboviței, cam pe unde se află acum Piața Unirii. Secolul XIX nu a fost de bun au­gur pentru mânăstirea Ste­lea.

În 1810, își pier­duse deja mare parte din pro­prie­tăți, călugării in­traseră în alte obști, chiliile se ru­inaseră, astfel încât din mâ­năstire, redevenise bi­serică de mahala. Cu­tre­murul din 1838 a ava­riat și mai grav zidu­rile bi­se­ricii. Lăcașul a fost re­parat, sfințit din nou, dar marele incendiu din 1847, care a prefăcut în cenușă și scrum o mare parte din București, i-a dat lovitura de grație.

Abia au fost salvate câteva documente și obiecte bisericești. În 28 august 1848, autori­tă­țile ecleziastice și politice au ordonat demolarea bi­se­ricii distruse grav de incendiu, după ce eno­riașii din mahala refuzaseră să contribuie financiar, motivând că au alte biserici unde să meargă: Sf. Vineri, Vergului, Sf. Gheorghe cel Vechi. În ia­nua­rie 1850, a fost îndepărtat ulti­mul bolovan din zi­durile fostei mânăstiri, terenul a devenit viran, iar lo­cuitorii l-au umplut cu gu­noaie. Abia în 1931, pri­măria de sector a amenajat terenul, plantând flori și arbori. Bătrânul platan de atunci datează.

Numele spătarului a fost atribuit străzii deschise între str. Sf. Vineri și str. Hristo Botev. După cum con­semnează și istoricul George Potra în finalul capitolului dedicat fostei mânăstiri, este păcat că nicio autoritate nu a semnalat până acum, nici măcar printr-un simplu indicator, că aici a fost primul sediu al Mitropoliei Țării Românești, la Bucuresti!