În urma cu câțiva ani de zile scriam un articol despre una dintre clădirile emblematice ale municipiului Oradea – Hotel Parc. La momentul respectiv problema prețului exorbitant cerut de proprietari era unul dintre principalele impediemente.
Hotel Parc din Oradea, de la vizita lui Carol al II-lea la ruina de azi
Opt ani mai târziu, găsim o urmă de speranță, dar un monument aflat într-o stare si mai rea. Preluăm mai jos articolul publicat de cotidianul Adevărul în ediția sa online, care readuce în actualitate situația celebrului Hotel Parc din Oradea, un municipiu care de altfel a reușit să reabiliteze destul de multe clădiri emblematice pentru localitate.
„Azi aproape o ruină şi acoperită cu plasă, o pată cenuşie printre palatele deja restaurate din centrul municipiului Oradea, Hotelul Parc a fost în urmă cu un secol un stabiliment de lux, inclus în celebra reţea Ritz, având oaspeţi de seamă, precum Regele Carol al II-lea, Iorga, Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau George Enescu.
Hotelul a fost ridicat pe locul fostului palat baroc Bethlen, în care a funcţionat Casinoul Naţional al Judeţului Bihor, de fraţii Emil şi Gyula Weiszlovitz, care au cumpărat clădirea pentru 300.000 de coroane şiau transformat încăperile de la parter în spaţii comerciale, iar cele de la etaj într-un hotel modern, inaugurat în 1915.
Proiectul clădirii a fost conceput de arhitectul Czoczek Alajos în formă de U, într-un stil eclectic, pe alocuri cu decoraţii Secession. Amenajat într-un decor de lux fără egal pentru Oradea, Hotelul Weiszlovitz era, potrivit Jurnalului orădean (Nagyváradi Napló, 25 iunie 1914) “amenajat cu 60 de camere frumoase, confortabile, dotate cu apă curentă, reţea electrică, încălzire centrală şi confort modern”. De aceea a şi intrat în celebra reţea Ritz, graţie standardelor înalte: pe lângă luxul din interior, hotelul avea şi grajd, garaj pentru automobile şi grădină interioară.
Fiul teribil al oraşului
După deschiderea hotelului, în martie 2015, Emil Weislovitz a devenit unic proprietar. Descendent al uneia dintre cele mai bogate familii de evrei din Oradea, Weislovitz era cunoscut pentru excentricitatea sa, după cum scriu ziarele vremii, care l-au numit “fiul teribil” al oraşului. În timp ce tatăl său umbla prin oraş doar călare pe un armăsar alb, Emil folosea unul negru, hobby-ul lui era să vâneze lei în Africa, era dispus să se bată şi să se dueleze pentru orice conflict – a făcut-o chiar şi în centrul oraşului – iar amantelor sale le cumpăra cadou de despărţire câte o casă pe care o zugrăvea, însă, în mov, înainte să le-o predea. Vestea hotelului său a depăşit hotarele. De-a lungul anilor, a avut oaspeţi de seamă, precum Regele Carol al II-lea, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Enescu şi chiar celebrul poet indian Rabindranath Tagore, venit la Oradea cel mai probabil la invitaţia expresă a lui Weiszlovitz, care vizitase India.
Reguli şi pentru regi
La fel de celebră era, însă, şi regula pe care a instituit-o: în clădire nu aveau voie să intre perechile care nu aveau o relaţie legalizată. Una dintre anecdotele care circulau pe seama lui Weislovitz în presa locală a vremii se leagă tocmai de această regulă, încălcată de un client, un moşier din judeţ, care s-a cazat la hotel cu amanta. Revoltat, patronul hotelului a intrat într-un magazin de unde a cumpărat câteva desuuri de mătase pe care le-a trimis soţiei moşierului cu o scrisorică: “Stimată doamnă! Zilele trecute ne-aţi onorat cu prezenţa la hotelul nostru însă la plecare aţi uitat câteva obiecte intime pe care vi le returnez.Cu respect, Weiszlovits Emil”. E evident că moşierul nu i-a mai călcat pragul. 
Regula nu putea fi încălcată nici de capetele încoronate dovadă stând un incident atestat de istorici referitor la Carol al IV-lea, rege al Ungariei.
Potrivit blogului “Oradea mea”, Carol al IV-lea a vizitat oraşul în 1916 în calitate de comandant al armatei austro-ungare şi s-a cazat iniţial la Hotelul Weiszlovitz de unde a fost obligat să plece chiar de proprietar din cauza unor întâlniri amoroase petrecute în incintă asupra cărora nu ar fi păstrat discreţia.. Nu a fost singurul conflict în care, Weislovitz, altmiteri consilier local şi membru în Comitetul juridic al Oraşului, a implicat hotelul. După schimbarea regimului din 1920, în loc să se declare evreu, s-a declarat maghiar, generând numeroase scandaluri cu gardiştii români. În decembrie 1927, de pildă, când la Oradea a avut loc cea mai mare adunare studenţească organizată vreodată în România, la care au participat peste 4.500 de studenţi din România, pregătiţi să protesteze atât împotriva tendinţelor revizioniste ale Ungariei vecine, cât şi faţă de implicarea comunităţii evreieşti în activitatea politică şi economică naţională, Weislovitz şi-a închis hotelul şi a refuzat să primească studenţii. Gestul aproape că i-a adus moartea căci a fost luat la bătaie şi a ajuns la spital cu leziuni grave la nivelul capului. Unele ziare ale vremii i-au şi anunţat decesul, informaţie contrazisă ulterior de rudele lui Weiszlovitz, care i-au adus la Oradea cei mai buni medici ai vremii, care l-au operat şi l-au pus pe picioare.
Ucis în lagăr
Un alt gest de frondă, descris de presa vremii, a fost că la vizita amiralului Horthy Miklós la Oradea, în 1940, a zugrăvit grajdul hotelului unde urma să fie “cazat” calul amiralului, Baba, în roşu-alb-verde. Şi nu e tot, căci legendele locale spun că i-ar fi schimbat şi potcoavele, cu altele de de aur. Însă nu pentru că ar fi fost de acord cu politica antisemită al lui Horty, căci Weislovitz îi dispreţuia pe nazişti la fel ca pe legionari. Atât în perioada Primului Război Mondial, cât şi în al doilea, a refuzat să cazeze ofiţeri germani. Acesta a şi fost motivul pentru care, în 1944, după ce a refuzat să predea clădirea armatei germane, care a vrut să amenajeze aici Comandamentul, el a fost ridicat şi aruncat într-un lagăr de concentrare unde apoi a fost ucis.
Hotel în declin
Hotelul a rămas, însă, în picioare. Cochetele terase din curtea amenajată în stil romantic şi umbrită de copaci au continuat, însă, să găzduiască evenimente chiar şi după război, când clădirea a intrat în proprietatea statului. Nu a mai fost la fel. Ultimele renovări au fost efectuate, însă, în 1974, iar de atunci imobilul s-a degradat constant, chiar dacă, după 1990, a fost fost preluată de o firmă şi înscris pe lista monumentelor, ca monument istoric de categorie B. În final, hotelul, de doar 2 stele, a fost închis. Clădirea a devenit apoi subiect de dispută în instanţă între urmaşii moştenitorilor lui Weiszlovitz şi de cei ai cumpărătorului clădirii care, de teamă că va pierde, nu a mai investit în renovări sau modernizări. În 2008, Finanţele Publice au scos clădirea la licitaţie, dar nici Primăria Oradea, nici Consiliul Judeţean Bihor nu au cumpărat-o, deşi iniţial şi-au manifestat această intenţie. După ce, pentru scurte perioade, la parterul imobilul a fost deschis un restaurant, în 2018 întreg imobilul a fost scos la vânzare. Abia la începutul acestui an, noua firmă proprietară, a demarat lucrări de reabilitare integrală, promiţând să-l restaureze complet şi să-i menţină destinaţia care i-a dat faima, cel de hotel.”