Asociată astăzi cu una dintre cele mai sângeroase povești de groază din istoria maritimă a lumii, naufragierea vasului Batavia în 1629 și măcelul în urma căruia au murit o treime dintre supraviețuitorii dezastrului inițial păstrează încă numeroase mistere pe care cercetătorii încearcă să le descopere. Cu toate că cei mai mulți istorici pun întreaga tragedie pe seama unui membru al echipajului care s-a revoltat împotriva comandantului vasului, un academician olandez a propus o nouă teorie care oferă „o multă mai bună explicație decât povestea improbabilă a unui eretic nebun care a pus la cale un masacru”.
Un om „malefic” a profitat de un naufragiu pentru a declanșa o revoltă care a dus la moartea a peste 100 de bărbați, femei și copii. Aceasta este, pe scurt, povestea Bataviei, un vas olandez care s-a scufundat în 1629 în largul coastei de vest a Australiei, relateaza cotidianul The Guardian
Supraviețuitorii naufragiului s-au trezit blocați pe un recif și pe un lanț de insule aflate la aproximativ 60 km în largul mării. Departe de orice ajutor, în „capătul aspru și neiertător al lumii”, au început crimele și violurile.
„Peste 100 de oameni au murit în urma naufragiului, dar măcelul nu s-a oprit aici”, afirmă Muzeul Național Maritim din Australia.
„Ceea ce a urmat pentru supraviețuitori a fost un adevărat coșmar – anarhie, tiranie, nebunie, crimă și viol, într-un regim al terorii în care oamenii erau eliminați unul câte unul.”
„Doar aproximativ o treime dintre cei 340 de pasageri și membri ai echipajului au supraviețuit.”
Este unul dintre cele mai terifiante episoade din istoria Australiei. Cercetătorii încă studiază gropile comune descoperite pe insule.
Deși nimeni nu contestă ororile care au avut loc, un psiholog olandez, Jaco Koehler, propune o nouă teorie: nu o conspirație diabolică a stat la baza masacrului, ci faptul că oameni obișnuiți au fost împinși spre acte de o violență extremă din cauza foametei.
O nouă ipoteză: crima născută din disperare
Săpături arheologice recente pe Insula Beacon au scos la iveală gropi comune, confirmând amploarea tragediei. Dar Koehler, în studiul său publicat în International Journal of Maritime History (ediția din mai), susține că povestea tradițională, transmisă fără critică timp de 400 de ani, este părtinitoare.
El afirmă că jurnalul comandantului Francisco Pelsaert, sursa principală a poveștii, arată semne clare de manipulare: interogatorii realizate sub tortură, echivalentul „waterboarding”-ului modern, iar mărturiile extrase în acest mod sunt profund suspecte.
Koehler notează:
„Este remarcabil cum o poveste improbabilă despre un eretic nebun care plănuia un masacru a fost acceptată fără rezerve timp de patru secole.”
Povestea clasică: o conspirație sângeroasă
Batavia a plecat din Olanda în 1629, sub comanda experimentatului negustor Francisco Pelsaert, cu peste 300 de persoane la bord și o încărcătură valoroasă de monede de argint, cu destinația Indiile de Est (Indonezia de astăzi).
Pelsaert era în conflict cu căpitanul vasului, Adrian Jacobsz, cunoscut pentru probleme de alcool, iar acesta era apropiat de Jeronimus Cornelisz – un fost farmacist și al treilea om ca importanță la bord.
Pe 4 iunie 1629, Batavia s-a scufundat în apropiere de Insulele Houtman Abrolhos, în largul coastei de vest a Australiei. O parte din supraviețuitori a ajuns pe insulele învecinate, cea mai importantă fiind insula cunoscută azi drept Batavia’s Graveyard.
Pelsaert a părăsit grupul de naufragiați pentru a căuta apă, dar a sfârșit prin a naviga până la Jakarta pentru a cere ajutor. Revenirea lui a durat peste trei luni.
În acest timp, Cornelisz a preluat controlul. Potrivit versiunii oficiale, el ar fi orchestrat o serie de crime pentru a pune mâna pe comoara de pe vas: a trimis oameni pe insule în căutare de apă (unde complicii săi îi ucideau), a dezarmat soldații care ar fi putut opune rezistență și a terorizat supraviețuitorii. Dar un grup de soldați s-a salvat, găsind hrană și apă, și în cele din urmă l-a capturat pe Cornelisz.
La întoarcerea sa, Pelsaert a organizat execuția lui Cornelisz și a altor rebeli. El a susținut că aceștia plănuiseră să omoare opozanții și să devină pirați.
O privire critică: adevărul, între foame și haos
Koehler a citit jurnalele lui Pelsaert și a scris că acesta a jucat rolul de „judecător și procuror” într-un caz în care i-a abandonat pe supraviețuitori, ceea ce nu arăta bine pentru viitorul carierei sale. Povestea lui Pelsaert a fost bazată parțial pe confesiuni obținute prin diverse metode de tortură, ceea ce pune sub semnul întrebării acuratețea informațiilor obținute.
Koehler respinge ideea că întreaga tragedie a fost orchestrată de un singur om. El propune un scenariu alternativ: un colaps al ordinii sociale într-un context de foamete extremă, lipsă de resurse și absența autorității.
„Violența extremă a fost determinată de disperare, nu de răutate înnăscută.”
Când autoritatea s-a prăbușit și hrana a devenit insuficientă, grupuri de supraviețuitori au format bande care au furat mâncare, au comis violuri și au ucis pentru a supraviețui.
Potrivit lui Koehler, motivul pentru care versiunea lui Pelsaert a fost acceptată atât de ușor ține de biasul de confirmare – tendința de a căuta și accepta doar dovezile care susțin o convingere deja existentă.
Reacțiile experților: fascinație, dar și scepticism
Studiul lui Koehler a fost primit cu interes, dar nu toți cercetătorii sunt convinși. Epava corabiei a fost găsită în 1963. Cercetătorii studiază încă artefactele recuperate de pe epavă și locurile unde au găsit rămășițele celor uciși pe insulă.
Prof. Alistair Paterson, de la Universitatea Australiei de Vest, spune că echipa sa analizează în continuare rămășițele a 22 de indivizi și că trebuie înțelese procesele sociale care au dus la aceste crime.
Dr. Wendy van Duivenvoorde, arheolog maritim la Universitatea Flinders, recunoaște prezența biasului în sursele istorice, dar consideră că resursele disponibile pe insule ar fi permis supraviețuirea fără recurgerea la violență extremă.
„Dacă foametea a fost adevăratul motiv, de ce nu s-au mutat pe insulele mai mari, precum East și West Wallabi?”
Corioli Souter, de la Muzeul din Australia de Vest, întreabă de ce supraviețuitorii nu au urmat semnalele de fum trimise de soldații care găsiseră resurse.
„Dacă hrana și apa erau problema, de ce nu s-au deplasat spre zonele cu resurse?”
Concluzie: un mit al răului sau o lecție despre natura umană?
Koehler sugerează că acceptăm cu ușurință varianta în care Cornelisz este întruchiparea răului pentru că ne oferă o explicație confortabilă. Este mai ușor să dăm vina pe un individ „corupt de rău” decât să acceptăm o realitate mai tulburătoare: că în lipsa ordinii, oameni obișnuiți pot deveni călăi.
