Motto: Tinereţea se încheie cu egoismul, bătrâneţea începe cu a trăi pentru alţii (Herman Hesse)
Apărut în 1954, Împăratul Muştelor este primul roman al lui William Golding, carte pentru care a obţinut mai târziu şi premiul Noble pentru literatură. Aceasta sintetizează majoritatea temelor viitoare opere ale autorului: tendinţa de analiză a psihologiei individuale în paralel cu cea colectivă, folosirea violenţei, izolarea şi singurătatea din pricina căreia suferă copiii, remuşcările profunde, ruptură de mediul social structurat, destrămarea treptată a ordinii în raport cu uitarea.
Povestea este aparent simplă: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, care ar fi putut să stablilească un echilibru, moare în timpul aterizării.
Pornind cu acest handicap, grupul de copii trebuie să acţioneze, aşa cum nici unul dintre ei nu au făcut-o până atunci: ca tăticul, mătătuşica sau mămica. Direcţia spre care ne concentrăm atenţia este cea a deciziei raţionale în vederea soluţionării problemelor curente: foamea, adăpostul, modalitatea de comunicare cu ceilalţi şi nu în ultimul rând descoperirea unui mijloc prin care să fie salvaţi.
Vârsta, dar şi conformaţia fizică devin foarte repede criterii de alegere a conducătorilor.
Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători – sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber.
Mai apoi însă, dorinţa de afirmare a lui Jack, manifestată şi perpetuată încă înainte de începutul propriu zis al cărţii, prin funcţia pe care o avea în clasă şi în cor, îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său “trib”, preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri.
Pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Totuşi analizând vârsta, mediul din care provin, dar şi expereinţele anterioare ale celor 3 personaje centrale ale romanului: Ralph, Piggy şi Jack, observăm că vânătoarea este nivelul de dezvoltare la care ultimul a ajuns în evoluţia sa individuală. Deficienţele fizice ale lui Piggy nu l-au îndemnat niciodată către această ocupaţie, preferând să treacă peste această etapă acumulând doar câteva aspecte teoretice. Ralph este singurul care a trecut de perioada vânătorii. Din punct de vedere evolutiv el se află la începuturile civilizaţiei, construcţia de adăposturi îi pare cu mult mai importantă, precum şi protejarea celorlalţi.
În cele din urmă întreaga comunitate aflată pe insulă ajunge să îşi piardă civilizaţia, iar memoria lui Ralph, odată cu pierderea lui Piggy, este din ce mai neclară.
Există numeroase interpretări care merg pe ideea regăsirii grădinii Edenului şi pierderea acesteia din nou. Universul copilăriei este asemănat mai mult sau mai puţin cu paradisul pierdut, care ar fi avut o nouă şansă, în romanul lui Golding, de a înflori dincolo de păcat. Se ajunge până la găsirea unui echivalent al diavolului în capul de porc înfipt de vânători într-un par (Împăratul Muştelor – Ba’alzevuv în ebraică). Nu putem nega unele asemănări, însă chiar şi din punct de vedere religios remarcăm o greşeală: păcatul originar se moşteneşte… iar copii îl au. Universul lor mai devreme sau mai târziu va fi lovit de răul cu care mediul în care s-au născut se luptă.
Vom încerca să nu canalizăm discuţia pe un tărâm teologic, ci mai degrabă am putea folosi cartea ca pe un pretext discuţiei privitoare ruptura dintre copilăriei-adolescenţă şi maturitate.
Procesul de dezvoltare a individului matur, evoluţia sa personală de la momentul în care se integrează socio-profesional, devine în mică parte, componentă a societăţii în care trăieşte.
Fiecare copil în parte parcurge, în felul lui, întreg drumul evoluţiei societăţii (mai exact a grupului/ mediului) în care s-a născut şi în care vieţuieşte. O ruptură între cele două (mutarea infantului) dintr-un mediu în altul duce parţial la aplificarea, respectiv încetinirea felului în care subiectul îşi continuă drumul.
Libertatea copilăriei nu e drumul spre paradis
Universul copilăriei, eventual chiar libertatea oferită de statutul de novice nu este deschide neapărat un drum spre paradis. Ideea că un copil sau un grup pierdut de restul comunităţii ar putea găsi un alt drum, spre o altă societate umană de ordinul paradisul este utopică.
De asemenea nici măcar sămânţa edenului nu rezidă pur şi simplu în universul infantil. Se face o confuzie între fericire, libertate şi inocenţă. Nevionvăţia copilului, căci despre care în fond este vorba, este o stare de echilibru incert venită în special din necunoaştere şi care la un moment dat se va modifica fie prin învăţare, fie prin descoperire şi experimentare sau chiar prin amândouă.
În anumite cazuri copiii sunt puşi să discearnă şi să aleagă, lucru care îi este cu mult mai familiar adultului.
Există într-adevăr şi un indicator care ar putea să încline balanţa spre noutate (termenului i se poate indexa şi înţelesul de diversitate, ciudăţenie sau bizarerie n.r.), dar în niciun caz spre perfectiune. Acest factor este vârsta. Copilul este un imitator perfect al adulţilor care fac parte din mediul lui. În condiţiile în care aceştia sunt familia de lupi îl avem în faţă pe eroul poveştii lui Kipling sau mai academic spus un copil care suferă de sindromul Mowgli.
Există desigur o etapizarea atent studiată şi îndelug dezbătută de specialiştii, a drumului parcurs spre maturitate. Totuşi privind în paralel evoluţia unui copil, născut într-o societate la un moment dat în istorie, şi dezvoltarea grupului (chiar de la apariţia omului!) din care acesta face parte nu putem să nu observăm un parcurs similar, fie el uneori doar la nivelul jocului (de-a mama şi de-a tata, de-a războilul etc).
Odată început drumul devenirii identitare, croit într-o societate umană, nu ai drum de întors. Poţi devia de la el, dar nu ai şansa unui punct 0.
Principalii factori de influenţă în dezvoltare sunt: mediul, vârsta, coeficientul IQ, capacităţile dobândite şi inteligenţa emotională. Modalitatea în care aceşti indicatori se manifestă ţine atât de cantitatea şi calitatea informaţiei, cât şi de viteza de asimilare.
Maturitatea, o altfel de învăţare
Se poate remarca un moment de ruptură, de încetinire a procesului alert de învătare undeva la începutul maturităţii. Cam toate elementele care au generat în mare parte evoluţia, combinate cu factorul sexual şi cel al re-integrării sociale, îndreaptă persoana către integrarea socio-profesională.
Vorbim de o reintegrare socială în momentul în care la acelaşi nivel de vârstă există persoane care şi-au găsit un loc de muncă şi indivizi care continuă procesul de instruire. Cei din urmă vor simţi nevoia să se reintegreze în generaţia din care face parte.
Integrarea socio-profesională a adultului este deopotrivă o ruptură de drumul individualist şi general al învăţării, dar şi o concetrare mai atentă asupra experimentării mai degrabă empirice. De aici şi până la nostalgia copilăriei, al unui paradis centrat în special pe construcţia propriei identităţi nu e decât un pas.
Aspectul principal pe care îl urmărim aici este cel al discrepanţelor dintre indivizii aceleiaşi generaţii. Acestea sunt produsul felului în care subiecţii au parcurs drumul spre maturizare.
Cu cât au mai multe lacune în propria lor constucţie interioară cu atât mai puţin vor contribui la experienţa socio-culturală a grupului.
S-ar putea spune ca Vodă Lăpuşneanu: Proşti, proşti, dar mulţi! Descoperirea aceluiaşi lucru la infinit nu însemnă neapărat asimilarea “invenţiei” ca un concept de sine stătător. Nici măcar recunoaşterea unei axiome de comunitatea ştiinţifică, nu îi poate împiedica pe unii să caute un răspuns alternative sau chiar mai rău să demonstreze din nou ceea ce era deja demonstrate.
Oricum un nivel scăzut al mai multor persoanelor care fac parte din acelaşi grup social nu face altceva decât să coboare media de experienţă culturală a comunităţii. De aici intră într-un cerc vicios, deoarece mediu este factor în dezvoltarea neofiţilor.