Vremurile de început ale Bucureştiului sunt învăluite în ceaţă, la fel ca şi istoria începuturilor Ţării Româneşti. Istoricii susţin că Bucureştiul a luat naştere în jurul unui turn de apărare, ridicat pe la 1370-1380, în timp ce legenda vorbește că Bucur, un cioban îndrăgostit de o tânără superbă pe care o chema Dâmboviţa, a venit şi s-a stabilit aici.

În 1835, la aproape 500 de ani de la fondarea Bucureștilor, un tânăr ofițer austriac, Helmuth von Moltke, viitor mareşal al armatei prusace, în drum spre Istanbul, la acea dată, trecea prin capitala Țării Românești. În însemnările sale de călătorie face o caracterizare urbei care pare a urmări până azi orașul: „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu [al Ţării Româneşti – n.a.] un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie.”[1]Pentru acest german, capitala Valahiei este un oraş al contrastelor: „La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant; Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”.[2]

1899 Bucuresti - EROARE scrisul Ateneul - clasica - used 1899

Bucureștiul apare în jurul unui turn de apărare de numai 160 de metri pătrați, ridicat să apere o intersecție importantă de drumuri comerciale: cele care veneau din nord și vest – dinspre Brașov și Regatul Ungariei, cele dinspre est care traversau Moldova dinspre Polonia și Rusia; precum și cele care veneau din sud din țaratele și cnezatele sârbești și bulgărești, dar și vestitul drum care mergea spre Constantinopol (Istanbul după 1456). Această idee a unui Bucureşti ca punct de întâlnire dintre Orient şi Occident apare la majoritatea stăinilor care au trecut pe aici.

Prima atestare documentară sigură a oraşului este de la 21 septembrie 1459, când domnitorul Vlad Ţepeş întăreşte unor boieri o moşie. Atunci orașul este menționat ca Cetatea de pe Dâmbovița. Mai târziu unii domnitori vor folosi alternativ cu Târgoviște, orașul drept capitală de iarnă. Cert este că mereu zona a fost considerată foarte bună pentru controlul comerţului şi un bun avanpost militar pentru observarea trupelor turceşti. Comerțul a reprezentat un motor important al dezvoltării acestui oraș și nu întâmplător inima orașului este considerată până azi Ulița Mare sau strada Lipscanilor. Prima reședință domnească avea porțile către această stradă. După ruinarea Curții și demolarea vechilor ziduri, în vremea lui Constantin Hangerli, orașul a înghițit cea mai mare parte a incintei, azi turiștii putând să vadă doar subsolurile bătrânului palat.

Biserica_Bucur_si_Manastirea_Mircea_Voda

Bucureștiul este un oraș al hanurilor, al meșteșugarilor, al comercianților, al mahalalelor și al centrului care nu de puține ori este sclipitor în contrast cu restul său. Denumirea de Micul Paris în anii regelui Carol I se restrângea doar la centrul Bucureștiului. Luxul afișat pe Podul Mogoșoaiei rivaliza fie cu cel de la Istanbul, în timpul stăpânirii otomane, fie cu cel de la Viena sau Paris. Bucureștiul a alergat mereu să prindă din urmă alte capitale europene, însă farmecul și povestea lui nu s-au regăsit niciodată în imitații.

Aurélie Ghika, nora lui Grigore Dimitrie Ghica, unul dintre ultimii domni înaintea lui Alexandru Ioan Cuza, vorbeşte frumos despre Bucureşti, într-un limbaj poetic ce construieşte o imagine realmente atractivă: „Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene, aliniate şi de o uniformitate care fac disperarea artistului. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri […]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat, acoperişurile sale, de tablă, strălucesc în soare şi se argintează în lumina lunii ca şi cum zăpada ar urma unei văpăi de foc. Casele de la mahalale, despărţite unele de altele prin grădini micuţe, plantate cu arbori, sunt de un efect pastoral care îşi are farmecul său. S-ar zice că oraşul seamănă cu un parc presărat cu cabane. Graţia naturii suplineşte lipsa absolută de edificii impozante”[3].

Harta București anii '50. Foto preluată de pe rezistenta.net

Harta București anii ’50. Foto preluată de pe rezistenta.net

Chiar și după numeroasele inundații, incendii, cutremure și tragica epopee comunistă, a demolărilor și a construcțiilor de blocuri, orașul s-a metamorfozat. A adunat bijuterii arhitecturale ale perioadei la belle époque, s-a îmbogățit cu fiorul modernismului în anii interbelici, și-a ascuns bisericile în timpul comunismului oferind astăzi, celor care știu să-l privească povești extraordinare pe care cu siguranță nu le vei întâni în nicio altă capitală europeană.

[1] George Potra, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 157

[2] Ibidem, p.157-158

[3] George Potra, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI-XIX), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992,p.194-195