Mă despart azi de cea mai luminoasă icoană a copilăriei mele, de omul care pentru mine a întruchipat bucuria, libertatea și frumusețea anilor fără griji. E mama mamei mele, e mamaie de la Băneasa. Îmi pare rău că am ajuns atât de rar în ultimii ani, atât de puțin. Îmi pare rău că nici măcar acum nu pot să fiu acolo… Îmi e greu să spun în cuvinte cum arată un om bun, harnic și chibzuit.

Dacă mă gândesc la mamaie mintea îmi este invadată de mirosul turtelor făcute pe plită și a fripturii la țepușă în diminețile geroase de iarnă, când se trezea de dimineață și robotea în camera de-alături. Am în ochi soarele dimineților de vară, când mă trezeam gata pentru o nouă zi de joacă, și mamaie mă punea să ma spăl pe ochi la șifor (șanț) și apoi îmi umplea burta, să fie sigură că nu fac foamea.

Nu știu cum să vă descriu sentimentul de siguranță pe care îl avem după fusta ei când, după ce făceam vreo drăcărie, pe bună dreptate mama, tata, unchiul sau bunicul încercau să mă muștruluiască. Și ea se punea între mine și ei și zicea cu glas ferm „E ha! Da’ fa/ mă, da lăsă băietu’ ista-n pace!” și oricare ar fi fost adversarul meu și oricât de mare și puternic mi s-ar fi părut atunci, pe loc s-ar fi înmuiat.

Și câte ture în fundul râpii la malul de nisip nu făceam și leagăne (parașute), trocariciuri și cazemate, de ajungeam acasă lihniți de foame, juliți și murdari peste tot. De cum ajungeam la bunica, pantofii, papucii și toate manierele de copil crescut la oraș erau puse în cui. După două săptămâni la Băneasa, de dus cu vaca, de jucat și alergat de dimineață până se înnopta, de mâncat bine și băut câte din când în când păhărel mic de vin, arătam bronzat ca un puradel din țigănie, roșu în obraji, plin de energie și cu gura până la urechi.

Am fost primul ei nepot (băiat) și poate din acest motiv, dragostea ei nemăsurată s-a revărsat altfel peste mine.

Și m-a făcut să mă simt ca un boier mâncând pe coșurile de nuiele la cules de struguri și știa că se putea baza pe mine să am grijă de toți ceilalți: fratele meu, veri și verișoarele mele, că doar eram „băiet mare”. S-a bucurat când am intrat la Seminarul Teologic, gândind că în acest moment voi fi la căpătâiul ei. Am dezamăgit-o de două ori … Sper să nu o fac și a treia oară, cu ce m-ai rugat mereu… să am grijă de cei dragi!

Dumnezeu să te odihnească și să te aibă în pază MAMAIE!