În ultimii ani, Cuba a revenit spectaculos în circuitele turistice internaționale, promovată ca o destinație exotică unde timpul pare suspendat: mașini americane din anii ’50, ritmuri de salsa, plaje tropicale și un farmec „autentic” atent ambalat pentru vizitatori. Campaniile de travel vând imaginea unei insule nostalgice, aproape romantizate. Dincolo de această vitrină însă, realitatea cotidiană este mult mai dură: pene frecvente de curent, penurie de alimente și medicamente, o economie informală în expansiune și fenomene sociale precum prostituția, alimentate de sărăcie și de dependența tot mai mare de valuta adusă de turiști. În vreme ce în reasorturi toate problemele nu se simt, lipsurile locuitorilor sunt tot mai mari, iar noua politica de la Washington crează incertitudine.
În Havana, diminețile încep tot mai des fără electricitate. Ventilatoarele se opresc, străzile rămân într-o lumină difuză, iar oamenii își reiau rutina într-un ritm încetinit, ca și cum ar economisi energie nu doar în case, ci și în gesturi. Criza in Cuba nu mai este o excepție – a devenit normalitate.
Pe acest fundal fragil, declarațiile venite de la Washington capătă o greutate diferită. Donald Trump nu a vorbit doar despre sancțiuni sau presiuni, ci despre posibilitatea ca Statele Unite să „preia” Cuba. O formulare care, pentru mulți, nu este doar provocatoare, ci profund încărcată istoric.
Cuba obișnuită cu presiunea, dar nu cu acest tip de discurs
Cuba a trăit sub embargo american mai bine de șase decenii. Generații întregi au crescut în logica lipsurilor și a adaptării. Dar ceea ce se întâmplă acum pare diferit.
Potrivit raportului publicat de Freedom House, contextul global este deja unul al reculului libertăților, iar politicile externe devin tot mai agresive în zonele considerate strategice. În cazul Cubei, presiunea externă se suprapune peste o criză internă profundă: penurie de combustibil, întreruperi masive de curent și o economie aflată în blocaj. Articolul din The Conversation subliniază că Washingtonul a trecut de la o politică de izolare la una de „asfixiere economică”, menită să forțeze schimbări interne rapide.
În Cuba există un termen specific, bine cunoscut în studiile sociale și în limbajul cotidian drept „jineterismo”. Acesta derivă din cuvântul spaniol jinete („călăreț”) și descrie, într-un sens mai larg, strategia de „a te descurca” profitând de relațiile cu turiștii străini. Nu se referă exclusiv la prostituție, dar în practică include frecvent: prostituție (femeile sunt numite jineteras, iar bărbații jineteros), ghidaj informal sau înșelătorii mărunte, intermedierea de servicii turistice „la negru”.
Fenomenul a devenit vizibil mai ales după criza economică din anii ’90 (așa-numita „Perioadă Specială”), când prăbușirea sprijinului sovietic a împins o parte a populației spre economia informală legată de turism. În analiza contemporană, „jineterismo” este interpretat nu doar ca activitate ilegală, ci și ca mecanism de supraviețuire într-un sistem economic restrictiv.
Pentru un loc obișnuit cu izolarea, această nouă fază este resimțită ca o accelerare – nu doar a crizei, ci și a incertitudinii.
„Preluarea prietenoasă”: un termen cu ecou istoric
Expresia folosită de Donald Trump – „friendly takeover” – pare, la prima vedere, ambiguă. Dar în Cuba, ea sună familiar.
În prima jumătate a secolului XX, insula funcționa, în esență, ca un stat-client al Statelor Unite. În limbajul rece al geopoliticii, un „stat clientelar” desemnează o țară independentă doar în aparență, dar profund dependentă de o putere externă care îi modelează direcția economică și politică. În practică, nu este nevoie de ocupație militară sau de schimbarea regimului: controlul se exercită prin resurse, investiții, presiune diplomatică și acces la piețe. Acesta este, de fapt, miezul strategiei propuse de Donald Trump pentru Cuba – nu o cucerire în sens clasic, ci o recalibrare a dependenței, o readucere a insulei într-o orbită economică și strategică controlată de Washington.
Pentru Cuba, ideea nu este nouă, ci dureros de familiară. Înainte de 1959, insula funcționa, în multe privințe, ca o extensie a economiei americane: zahărul, turismul, infrastructura – toate gravitau în jurul intereselor Statelor Unite, iar intervențiile politice nu erau o excepție, ci un instrument. După revoluția lui Fidel Castro, balanța s-a inversat, iar Havana a devenit dependentă de Uniunea Sovietică, primind resurse vitale în schimbul loialității geopolitice. Două epoci diferite, aceeași logică: supraviețuire prin dependență. Tocmai această memorie istorică explică de ce orice sugestie de „preluare” sau influență externă este astăzi percepută nu ca oportunitate, ci ca o posibilă întoarcere într-un trecut pe care Cuba a încercat să-l depășească.
Ceea ce conturează analiza actuală este un scenariu mai subtil decât o intervenție directă: o presiune economică constantă, menită să slăbească autonomia regimului și să forțeze deschiderea către capital și influență americană. Nu este vorba neapărat despre schimbarea conducerii de la Havana, ci despre limitarea opțiunilor sale până când singura ieșire viabilă devine apropierea de Washington. În acest sens, „statul clientelar” nu este o etichetă ideologică, ci un rezultat strategic: o țară care rămâne formal suverană, dar ale cărei decizii majore sunt dictate din exterior. Pentru Cuba, întrebarea nu este doar dacă acest scenariu este posibil, ci dacă poate fi evitat fără a plăti un preț și mai mare.
În paralel, informațiile apărute în presa internațională indică faptul că ideea nu este pur retorică. Există discuții informale și scenarii analizate la nivel diplomatic, ceea ce transformă declarațiile lui Trump din simple poziționări politice în potențiale direcții strategice.
Răspunsul Havanei: limbajul rezistenței
Reacția liderului cubanez Miguel Díaz-Canel a fost rapidă și fără echivoc: orice tentativă de intervenție va întâmpina „o rezistență de nezdruncinat”.
Această poziție, reflectată și în relatările presei, inclusiv Digi24, nu este doar retorică politică. Ea face parte dintr-o tradiție ideologică bine consolidată. Autoritățile cubaneze au descris amenințările americane drept o continuare a politicilor istorice de dominație, iar discursul oficial insistă pe ideea suveranității absolute.
Totuși, în spatele acestei retorici, realitatea socială este mai fragilă. Criza economică, migrația crescută și nemulțumirile interne creează o tensiune care nu poate fi ignorată, chiar dacă nu se exprimă public în mod deschis.
Presiunea economică, arma principală
Strategia Washingtonului nu se bazează pe intervenție militară directă. În schimb, presiunea economică este totală și sistematică.
Analiza din The Conversation arată că SUA au încercat să blocheze fluxurile de petrol către Cuba, inclusiv prin sancționarea indirectă a statelor sau companiilor care ar putea furniza resurse energetice. Această strategie a avut efecte imediate: pene de curent extinse, reducerea activității industriale și accentuarea crizei alimentare.
Pentru cubanezul obișnuit, aceste măsuri nu sunt percepute ca instrumente geopolitice, ci ca dificultăți zilnice. Relatările din presa internațională descriu o societate care funcționează „pe avarie”, în care fiecare resursă devine critică.
Între trecut și un viitor incert
Analizele recente sugerează că strategia Washingtonului față de Cuba urmează un tipar deja testat în Venezuela: o combinație de sancțiuni economice severe și presiune politică menită să slăbească regimul din interior. În cazul Venezuelei, sancțiunile sectoriale – în special asupra petrolului – au accentuat colapsul economic și au limitat capacitatea statului de a funcționa normal, fără a produce însă o schimbare rapidă de regim. (Programa Cuba) Astăzi, același mecanism este vizibil în relația cu Cuba: Washingtonul a vizat tocmai veriga critică a economiei insulei – dependența energetică de petrolul venezuelean – încercând să taie fluxul care a susținut sistemul cubanez timp de două decenii.
Totuși, comparația are limite importante. Spre deosebire de Venezuela, unde elitele politice și militare s-au fragmentat în timp, sistemul cubanez rămâne mult mai centralizat și coerent. Armata, prin conglomeratul economic controlat de structurile militare, domină sectoare-cheie – de la turism la finanțe – și are un interes direct în menținerea status quo-ului. (Foreign Affairs Forum) Această concentrare a puterii reduce drastic șansele unei fracturi interne rapide, chiar și în condițiile unei crize economice severe. În plus, spre deosebire de Caracas, Havana nu dispune de o opoziție organizată sau de mecanisme electorale care să canalizeze nemulțumirea publică, ceea ce face ca presiunea socială să fie mai greu de transformat în schimbare politică reală. (csis.org)
În acest context, scenariul unei tranziții devine mult mai complex decât în cazul Venezuelei. Analizele academice indică faptul că presiunea externă, de una singură, nu este suficientă pentru a produce o schimbare de regim în Cuba; sistemul este construit tocmai pentru a rezista unor astfel de șocuri.
O transformare reală ar necesita fie o ruptură internă în interiorul aparatului de putere – în special la nivel militar – fie o negociere discretă între elitele cubaneze și actorii externi, într-un moment de vulnerabilitate maximă. Însă, pe fondul unei crize economice tot mai adânci și al pierderii sprijinului venezuelean, ceea ce se conturează nu este un deznodământ rapid, ci o perioadă prelungită de instabilitate controlată, în care schimbarea rămâne posibilă, dar profund imprevizibilă.
Între timp Cuba se confrunta cu pene totale de curent
Între timp, la final de martie 2026, Cuba începe, încet, să iasă dintr-un nou blackout generalizat – al șaptelea în doar un an și jumătate și al doilea produs într-o singură săptămână. Deși sistemul electric național a început să fie repornit, situația rămâne departe de normal: în timp ce spitalele și serviciile esențiale au prioritate, mii de locuințe rămân în continuare fără curent electric. Autoritățile au reușit să reconecteze unele dintre principalele centrale termoenergetice, însă procesul este lent și fragil. În Havana, de exemplu, doar aproximativ 70% dintre consumatori au din nou electricitate, în timp ce alte regiuni ale țării sunt încă afectate masiv de întreruperi.
În estul insulei, situația este și mai gravă: zone întregi, precum Guantánamo, rămân complet deconectate de la rețea. Pentru mulți locuitori, penele de curent durează chiar și 48 de ore, afectând viața de zi cu zi, de la conservarea alimentelor până la accesul la apă sau servicii de bază.
Cauzele sunt în principal structurale: infrastructura energetică a Cubei este învechită, lipsită de investiții și grav afectată de lipsa combustibilului. Importurile de petrol sunt limitate, iar sistemul electric funcționează la limită, ceea ce face ca orice avarie să declanșeze un efect în lanț la nivel național.
Pentru a gestiona criza, autoritățile au creat așa-numite „microsisteme energetice”, menite să alimenteze punctual spitalele, stațiile de apă și alte infrastructuri critice. Cu toate acestea, pentru populația civilă, realitatea rămâne una dură: cartiere întregi cufundate în întuneric, într-o țară în care penele de curent au devenit aproape cotidiene.
Cuba: O insulă suspendată între două lumi
Astăzi, Cuba pare prinsă între două realități.
Pe de o parte, există presiunea externă, tot mai explicită, venită din partea Statelor Unite. Pe de altă parte, există o societate care încearcă să funcționeze în condiții din ce în ce mai dificile.
Datele și reacțiile oficiale, reflectate atât în presa internațională, cât și în analizele academice, sugerează că situația nu este una temporară. Este, mai degrabă, începutul unei noi faze în relația dintre Washington și Havana.
Pentru moment, răspunsul rămâne deschis. Dar istoria Cubei arată că astfel de momente nu trec fără consecințe majore.
