O tehnică de inginerie agricolă, în aparență simplă, i-a ajutat pe incași să-și construiască cel mai mare imperiu din istoria Americii de Sud, relatează BBC.
În secolul al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, o mică insulă de pe Lacul Titicaca era unul dintre cele mai importante locuri religioase din America de Sud. Venerată ca locul de naștere al Soarelui, al Lunii și al dinastiei Inca, Isla del Sol („Insula Soarelui”) a atras pelerini de pe tot continentul.
Acum, pe insulă sunt numeroase ruine incașe și pre-incașe – tambos (stații), altare, temple, piețe și un complex ceremonial care include Titikala, o placă de gresie din care se spune că zeul creator Viracocha a scos Soarele și Luna.
Lumea acordă mai puțină atenție câmpurilor terasate care șerpuiesc de-a lungul dealurilor insulei. Dar această tehnică agricolă este cea care i-a ajutat pe incași să construiască cel mai mare imperiu din istoria Americii de Sud.
Cunoscute sub numele de „andenes” („platforme”, în spaniolă), aceste câmpuri terasate sunt împrăștiate peste tot în Anzi centrali. Construite pentru prima dată în urmă cu aproximativ 4.500 de ani de culturile antice din regiune, acestea au fost perfecționate de incași, care au apărut în secolul al XII-lea și au fost maeștri în adoptarea și adaptarea tehnicilor, strategiilor și sistemelor de credințe din alte societăți. Aceste andenes au fost „un mod creativ de a sfida terenul și un mod eficient de a crește culturi agricole”, spune Cecilia Pardo Grau, curatorul expoziției „Peru: o călătorie în timp” de la British Museum.
Această tehnică a permis comunităților din Anzi să îmblânzească relieful dificil, inclusiv pantele abrupte, solul subțire, temperaturile extreme și fluctuante și precipitațiile limitate. Irigate cu bazine artificiale și sisteme elaborate, andenele au extins semnificativ suprafața terenului cultivabil. De asemenea, au conservat apa, au redus eroziunea solului și – datorită zidurilor de piatră care absorbeau căldura în timpul zilei și apoi o eliberau noaptea – au protejat plantele de îngheț.
Acest lucru le-a permis incașilor să cultive zeci de culturi diferite, de la porumb și cartofi până la quinoa și coca, și care altfel nu ar fi supraviețuit în regiune. Rezultatul a fost o creștere semificativă a cantității totale de alimente produse.
Dincolo de ingeniozitatea lor, andenele au și o calitate artistică, formând vaste modele geometrice pe peisajele din Anzi. Unele arată ca niște scări verzi uriașe sculptate în versantul muntelui, în timp ce altele sunt formate din seturi de cercuri concentrice, captând atenția ca o iluzie optică.
Unul dintre cele mai impresionante este situl arheologic peruvian Moray, care seamănă cu un amfiteatru natural. Situat la aproximativ 50 km nord de fosta capitală incașă Cuzco și la 3.500 m deasupra nivelului mării, acesta demonstrează modul în care andenele au fost folosite pentru a crea o serie de microclimate.
Datorită diferitelor modele, dimensiuni, adâncimi și orientări ale teraselor, diferența de temperatură între cea mai mare și cea mai scăzută este de aproximativ 15 grade Celsius. Moray a fost descrisă ca o „stație de cercetare agricolă”: aici au fost descoperite mostre de sol din întregul imperiu, iar cercetătorii susțin că incașii ar fi putut folosi situl pentru a experimenta practici precum rotația culturilor, domesticirea și hibridizarea plantelor.
Tehnicile agricole sofisticate, cum ar fi andenele, au jucat un rol vital în expansiunea imperiului incaș, care a fost cunoscut sub numele de Tawantinsuyu și a cuprins o mare parte din Peru modern, vestul Boliviei, sud-vestul Ecuadorului, sud-vestul Columbiei, nord-vestul Argentinei și nordul Chile. Una dintre cele mai vechi relatări care au supraviețuit despre utilizarea andenelor provine de la Garcilaso de la Vega (1539-1616), fiul unei nobile incașe și al unui conchistador spaniol. După capturarea unui nou teritoriu, incașii au început să extindă suprafața de teren agricol prin aducerea de ingineri calificați, a notat de la Vega în cartea sa, Comentariile regale ale incașilor.
Tehnicile agricole precum andenele au fost combinate cu politici precum mitma – mutarea oamenilor în teritorii recent cucerite pentru a ajuta la cimentarea controlului incașilor – și mit’a, o formă de serviciu public obligatoriu folosit pentru a furniza forță de muncă pentru a construi infrastructura, inclusiv o rețea de drumuri de zeci de mii de kilometri.
Această abordare a organizării agricole, comunitare și imperiale a permis incașilor să adune cantități mari de hrană pentru a avea rezerve în timpul secetelor, inundațiilor, conflictelor și perioadelor agricole slabe. Aceste stocuri – care includeau chuño, cartofi liofilizați produși prin expunerea repetată la îngheț și la soare – au fost păstrate în depozite uriașe numite qullqas. În absența scrierii, incașii au folosit un sistem complex de șiruri înnodate multicolore cunoscut sub numele de quipu (sau khipu) pentru a menține inventarele, precum și pentru a ține evidența populației și a datelor astronomice.
Toate acestea i-au ajutat pe incași să extindă constant un imperiu care a dominat în cele din urmă o mare parte a Americii de Sud, a cuprins 12 milioane de oameni și a produs cetăți maiestuoase precum Machu Picchu.
Dar sosirea conchistadorilor spanioli în secolul al XVI-lea a dus la răsturnarea incașilor și declinul andenelor. Violența colonială, epidemiile de boli europene și strămutarea forțată au devastat populațiile indigene din Anzi centrali. Culturile europene și practicile agricole au fost introduse și răspândite rapid în întreaga regiune.