Artera care, în momentul de faţă, poartă numele Strada Franceză poate fi considerată, fără îndoială, o stradă-muzeu, nu numai pentru că pe ea se află nu mai puţin de 30 de obiective semnalate în Lista monumentelor istorice, ci şi deoarece unele dintre acestea datează încă din secolul XVI.

Înseşi numele, pe care le-a purtat această “uliţă” apoi stradă, îşi au o istorie proprie care o reflectă chiar pe aceea a ţării. Atestată documentar pentru prima oară în 1649, sub numele de “Uliţa Curţii”, artera apare, într-un document din 1659, sub numele de “Uliţa Domnească”. Ulterior, ea se va numi, potrivit planului de la 1789, “Uliţa Işlicarilor” (acoperămintele de cap ale boierilor). La un moment dat, capătă numele de Strada Franceză (poate datorită aspectului său luxos, asemănător, în bună măsură, cu acela al capitalei Franţei) pentru ca, în 1878, să devină Strada Carol. În 1949, capătă, s-ar spune în batjocură, numele de 30 decembrie, dată care marchează dispariţia monarhiei. După 1989, este numită strada Iuliu Maniu, pentru ca, în 2007, să îşi recapete numele său tradiţional, strada Franceză.

Imagine din interbelic

De la Curtea veche la târguri

Continuându-ne călătoria noastră în timp şi spaţiu, poposim la primul obiectiv din capătul ei şi cel mai vechi, “Ansamblul medieval Curtea Veche sec. XV-XVIII”, cum se menţionează în Lista monumentelor istorice. Este vorba de prima Curte domnească din Bucureşti, care a rămas cu această funcţie până la cutremurul din 1738 ce a distrus o bună parte a Bucureştilor. Se pare că această Curte a fost construită de către Mircea cel Bătrân. Vlad Ţepeş consolidează cetatea şi o ridică la rangul de reşedinţă domnească, alternativă celei de la Târgovişte. Cele dintâi date mai concrete datează din vremea lui Radu cel Frumos care a mutat scaunul domnesc la Bucureşti.

După calamităţi din secolul al XVIII-lea, a fost construită o nouă curte domnească, Curtea Nouă. Curtea veche a rămas în paragină, adăpostind o faună demnă de “Curtea minunilor” din Paris, aşa cum ne încredinţează Mateiu Caragiale în romanul său, Craii de Curte veche. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat un muzeu, Muzeul Curtea Veche. Zona constituie un spaţiu privilegiat al Bucureştilor, vizitat de un numeros public şi loc în care se desfăşoară tot felul de manifestări, care de care mai “colorate”, şi târguri care poate nu se prea potrivesc întotdeauna cu tradiţiile spaţiului.

De la han la hotel şi restaurant

Celălalt obiectiv, aflat nu departe, este menţionat ca “Hanul lui Manuc 1808″ , cel care a avut iniţiativa ridicării acestei construcţii fiind un personaj destul de misterios, bănuit chiar că a acţionat ca agent secret. Născut la Rusciuc, după ce îndeplinise o serie de funcţii importante în Imperiul otoman şi în Moldova, unde a fost “bey”, Manuc vine, în 1808, la Bucureşti, an în care este menţionat şi hanul. Structura şi arhitectura construcţiei sunt destul de inovative pentru acea vreme, am spune polifuncţionale, adăpostind, în afara celor 107 odăi, pivniţe boltite, prăvălii, saloane, magazii şi, pentru orice eventualitate în acele vremi tulburi, un…tunel. Prea multă vreme nu a avut Manuc să se bucure de această iniţiativă a sa, căci curând va trebui să părăsească Ţara Românească. Scoate hanul la vânzare, dar nu poate încheia operaţiunea, căci moare, bineînţeles în împrejurări misterioase, în 1816. Începe o întreagă “Odisee” a hanului care trece prin diferite mâini, iar, în 1838, construcţia este serios afectată.

În fine, pe la 1861, clădirea este din nou vândută, iar noul proprietar hotărăşte să o transforme în “Marele Hotel Dacia”, care dispunea de două săli în care aveau să fie organizate petreceri, dar şi spectacole. În afară de acestea, aici aveau să fie găzduite evenimente importante, cum ar fi reuniuni politice, cum au fost acelea ce au precedat intrarea României în Primul Război Mondial, la care au participat importanţi oameni politici (Take IonescuOctavian GogaBarbu Ştefănescu DelavranceaNicolae Filipescu). De-a lungul vremii, clădirea a fost supusă la numeroase restaurări, între care cele mai recente au avut loc în 1966197019911992 şi 2009, în urma cărora s-a transformat într-un restaurant apreciat şi de străini pentru atmosfera sa. După părerea mea, această clădire, într-adevăr emblematică a Bucureştilor, sau măcar o parte a sa s-ar fi putut transforma într-un spaţiu muzeal care să evoce, ca să zic aşa in situ, momente şi personalităţi istorice ale Bucureştilor, alături de Muzeul aflat în Palatul Suţu.

Cladirea in care s-a nascut Iulia Hasdeu

Cea mai veche stradă a Bucureştilor

…se pare că este strada Franceză, având în vedere că şi-a conservat, în bună măsură traseul medieval, ca şi faptul că aici mai pot fi văzute multe clădiri care se disting prin vechimea lor, ca şi prin calităţile lor arhitecturale. Este şi motivul pentru care figurează pe Lista monumentelor istorice pe întregul său parcurs sub denumirea de “Ansamblul de arhitectură Strada Franceză sfârşitul secolului XIX”. De fapt, cum se va vedea, unele din case sunt chiar mai vechi decât perioada menţionată, fiind construite chiar în jurul anului 1850.

Nu s-au păstra case mai vechi decât această dată deoarece, în 1847, aceasta stradă, ca şi multe altele ale Bucureştilor au fost afectate de un mare incendiu. A urmat o perioadă de modernizare a străzii (alinierea clădirilor, pavarea, introducerea canalizării), ceea ce, şi în acest caz neagă opinia după care arterele Capitalei au fost ocolite de transformările urbanistice.

Din fericire totuşi, au rămas în picioare o serie de vechi clădiri, cum este aceea de pe la 1850, cu un frumos balcon în feronerie. Pe casa de la numărul 14, a fost fixată o placă cu portretul Iuliei Haşdeu, care atestă faptul că, la 1869, aici erau chiriaşi Bogdan Petriceicu Haşdeu şi soţia sa. Tot aici s-a născut, în 1869, fiica lor, Iulia, al cărei destin de excepţie a fost curmat atât de tragic.

…şi una din cele mai năpăstuite

Dar ceea ce nu au reuşit nici incendiile, nici lucrările executate fără pricepere s-a întâmplat în ultimele decenii. Într-adevăr, deşi cred că, dacă ar fi fost plasată într-una din capitalele Europei , ar fi devenit celebră, această stradă, una din “bijuteriile Bucureştilor”, în loc să fie conservată cu pricepere şi dragoste, a fost uitată.

Este realmente de neînţeles felul în care proprietarii clădirilor, dar, mai ales, edilii oraşului au lăsat, practic, strada Franceză în părăsire, ceea ce a dus la şubrezirea şi degradarea clădirilor, primând preocuparea de a le transforma pe unele din ele în sediul a tot felul de localuri. Frapează, ca şi în cazul altor case din Centrul istoric, felul în care, dacă parterul lor a fost renovat într-o anumită măsură, de fapt “cosmetizat” într-o manieră cel puţin discutabilă, corpul propriu-zis al clădirilor nu s-a bucurat de nici un fel de atenţie.

Ba chiar, acest dezinteres, aş spune de-a dreptul “criminal” din punct de vedere arhitectonic şi istoric, a făcut ca unele clădiri să fie în pragul prăbuşirii, devenind chiar victime ale unor incendii. Primează doar interesul comercial, “negustoresc” în sensul cel mai rău al cuvântului. Să fim înţeleşi, nu sunt un nostalgic, dar nici nu cred că poate fi acceptat ca “progresului cu orice preţ”, vorba lui Caragiale, de fapt interesului personal şi de moment, să-i cadă victime atâtea locuri de valoare ale Bucureştilor, între care strada Franceză, este, din păcate un exemplu de-a dreptul tragic.