România are o tradiție veche de infrastructură precară, iar această problemă nu este una recentă. Încă din secolul al XVIII-lea, călători străini care au traversat Țara Românească au descris drumuri desfundate, poduri inexistente și mijloace de transport rudimentare. La o simplă ploaie, drumurile deveneau impracticabile, transformându-se într-un noroi adânc care înfundă trăsurile și încetinea comercianții și mesagerii.
Drumuri de coșmar: o constantă istorică
Raportul global de competitivitate publicat de Forumul Economic Mondial, chiar înainte de pandemia de COVID-19, plasa România printre țările europene cu cea mai slabă infrastructură rutieră, devansând doar Bosnia și Herțegovina și Republica Moldova. În 2024, mai puțin de jumătate din drumurile României sunt modernizate, iar un sfert sunt încă acoperite cu pietriș sau pământ. Deși numărul de autoturisme a explodat după 1989, creșterea rețelelei de drumuri naționale și județene a fost aproape insignifiantă, cauzĂ principală fiind incapacitatea de a accesa fondurile europene disponibile.
Mărturii din trecut: drumuri desfundate și poduri lipsă
Problemele de infrastructură au fost remarcate încă din 1780, când diplomatul Costantino Guglielmo Ludolf descria drumurile Șării Românești drept periculoase și epuizante pentru orice călător străin. Istoricul Bogdan Bucur consemnează în lucrarea sa „Devălmășia valahă” descrieri cutremurătoare: „De-abia găsești un drum printre aceste păduri atât de dese. În Țara Românească nu sunt nici poduri, nici șosele. Cele mai multe râuri trebuie trecute fie înot, fie cu barca sau plute aflate în stare proastă.”
Francezul Charles Frédéric Reinhard, consulul general al Franței în Moldova, scria în 1807 despre Șara Românească că „după o ploaie trecătoare, drumurile valahe ajung de neumblat, transformându-se într-o tină moale.” Un alt călător, F.G. Laurençon, nota în 1822 că administrația valahă e incapabilă să construiască poduri sau să asigure traversarea sigură a râurilor.
Căruța valahă: un coșmar pe roți
Nu doar drumurile erau o provocare, ci și mijloacele de transport. Căruța valahă, descrisă de contele de Lagarde în 1813, era rudimentară: un vehicul cu roți mici, fără arcuri, tapetat cu paie în loc de banchetă. Britanicul John Mac Donald Kinneir relata că poștalionul din Șara Românească era atât de mic încât abia putea încăpea o singură persoană. Sir James Edward Alexander, care a traversat principatul în 1826, a descris drumul ca fiind atât de prăfuit și accidentat încât „scoate sufletul din trupul unui călător”.
Căpitanul englez Charles Colville Frankland, în 1827, povestește că a fost purtat prin noroaie, tufari și gropi într-o căruță joasă, zguduit violent la fiecare hop. Cu toate acestea, nota el, „nu poți să nu râzi de felul caraghios în care te zbați să-ți găsești o poziție cât de cât confortabilă”.
Dacă în secolul al XVIII-lea, drumurile desfundate și căruțele primitive erau o realitate inevitabilă, astăzi, aceleași probleme de infrastructură sunt doar o dovadă a incapacitații statului de a recupera decalajele față de restul Europei. Modernizarea drumurilor a fost mereu o promisiune neonorată, iar România continuă să lupte cu aceleași provocări ca în urmă cu peste 200 de ani.
