Construită acum peste un secol, prima bursă a peştelui din România, aflată în oraşul Galaţi, chiar pe malul Dunării, a ajuns o ruină sinistră din cauza nepăsării autorităţilor. Ajunsă în proprietate privată după falimentul fabricii de conserve din Galaţi, imensa clădire este lăsată să se dărâme deşi este monument istoric.
Prima bursă a peştelui din România, construită la Galaţi din iniţiativa celebrului Grigore Antipa, a ajuns o ruină sinistră, deşi este clasată drept monument istoric.
Inaugurată în anul 1915, cu mare fast, era considerată o adevărată bijuterie arhitecturală şi tehnologică a acelor vremuri. Ideea realizării ei a fost preluată de la Antipa, în anul 1911, de Nicolae Lahovary (ministru al Agriculturii şi Domeniilor la acea vreme) şi pusă în practică pe cheltuiala integrală a statului român.
„În dorinţa de a da organizare cât mai practică şi mai sistematică comerţului mare de peşte din ţară, am hotărât construcţiunea mai multor hale mari de pescării, în diferite centre de producţie şi desfacere ale acestui articol. Între acestea, desigur cea mai principală va fi cea din portul Galaţi”, declara Lahovary la anunţarea investiţiei publice.
Galaţiul a fost preferat altor oraşe din motive simple: era (şi este) cel mai mare oraş de pe Dunărea maritimă, avea acces la calea ferată, înregistra cea mai mare producţie de peşte din România, era cel mai mare furnizor din Europa de carne de sturion şi de icre negre.
„O cantitate mare de peşte de lux şi icre negre se exportau în marile oraşe din Occident, aducând statului român venituri însemnate şi contribuind la creşterea puterii economice a Galaţilor“, ne-a explicat istoricul Marius Mitrof, consilier superior la Direcţia pentru Cultură Galaţi.
Costurile nu au fost deloc mici. Terenul a fost pus la dispoziţie, fără despăgubire, de autorităţile locale, iar realizarea obiectivului (care este şi în zilele noastre cunoscut sub denumirea de „Pescăriile Statului”) a scos din visteria Guvernului echivalentul actual a circa 5 milioane de euro.
Pe 27 iunie 1912 s-a pus piatra de temelie, în prezenţa consilierilor comunali şi a numeroase oficialităţi venite de la Bucureşti. Proiectarea şi supervizarea construcţiei a fost făcută, după cum atestă o placă de bronz montată pe faţada clădirii, chiar de către celebrul Anghel Saligny, însă alte surse indică faptul că acesta ar fi lăsat toată treaba pe seama inginerului G. Vidraşcu, cu care a colaborat şi la alte proiecte.
Informaţia este confirmată şi de Direcţia de Cultură Galaţi. „Numele lui Saligny a fost folosit, probabil, pentru a da greutate proiectului, însă în documentele oficiale semnăturile pentru proiectare şi execuţie aparţin inginerului Vidraşcu”, ne-a spus istoricul Marius Mitrof.
Investiţia îngloba un port de pescărie, o hală acoperită pentru vânzarea zilnică angro a peştelui (prin licitaţie publică, cum se mai face în zilele noastre doar în pieţele japoneze), compartimente pentru comercianţii angrosişti şi comisionarii de peşte, o hală de ambalaj şi expediţie, staţia de încărcare a peştelui în vagoane, un frigorifer central, o piaţă pentru căruţele care cumpărau peşte pentru desfacere la sate, depozite de gheaţă.
Instalaţiile au fost făcute după ultimele mijloace ale tehnicii din Occident, cu frigorifere şi compartimente de pescărie. Exista şi o fabrică de gheaţă artificială, ce producea zilnic 500 de kilograme, maşinile acesteia fiind în dublu exemplar, pentru ca o eventuală avarie să nu oprească producţia. Hala şi instalaţiile frigorifice ocupau 5.477 metri pătraţi. Structura de rezistenţă a clădirii este realizată din grinzi metalice şi cărămidă.
Inaugurarea a avut loc la 16 iunie 1915, în prezenţa primului-ministru, a unei bune părţi a guvernului, precum şi a reprezentaţilor Casei Regale şi ai Comisiei Dunării, având aproape imediat un impact economic important asupra întregii regiuni.
Drumul de la extraordinar la dezastru
După ce câteva decenii a fost în administrarea Domeniilor Statului, între cele două războaie mondiale, Pescăriile Statului au trecut în exploatarea Societăţii „Frigul“ (o firmă pe acţiuni controlată de stat). În 1947, totul a intrat în proprietatea Întreprinderii Piscicole Galaţi şi apoi în patrimoniul Întreprinderii de Conserve din Peşte Galaţi, iar în acea perioadă s-au adus modificări substanţiale atât ca formă de proprietate, cât şi la clădiri. S-a desfiinţat planşeul dintre etaje, s-a modificat structura de rezistenţă, a fost demolat coşul de la cazanul de aburi, s-au dezafectat linia ferată şi rampa pentru bărci.
După decembrie 1989, clădirile şi instalaţiile aferente (între timp se construise acolo şi o modernă fabrică de conserve din peşte) au intrat în patrimoniul „Pescogal SA“, iar în urma executării activelor din cauza falimentului societăţii amintite, au fost preluate „Helian Holding“ cu sediul în Bucureşti. Aceasta are acolo o serie de depozite de mărfuri, fără însă a se îngriji în vreun fel de conservarea sau restaurarea clădirii cuprinsă în lista monumentelor istorice, cu codul GL-II-m-B-03065.
Ca urmare, imobilul a ajuns într-o stare foarte proastă, având fisuri mari în structură, avarii la acoperiş şi probleme de stabilitate care i-ar putea provoca prăbuşirea. Miza pare una imobiliară. Liber de clădirile şubrede, terenul aferent este o adevărată „mină de aur”, valoarea lui de piaţă fiind de circa 4 milioane de euro. Direcţia de Cultură Galaţi ne-a confirmat că a avut un intens schimb de adrese cu proprietarul clădirilor, însă fără a se ajunge la o înţelegere privind restaurarea sau măcar oprirea degradării monumentului istoric.
Puteau salva monumentul istoric, dar au preferat un compromis păgubos
În ultimii ani, societatea civilă din Galaţi a făcut nenumărate demersuri pentru ca autorităţile locale să preia monumentul istoric, să-l restaureze şi să facă acolo un muzeu al Dunării.
„Am propus primăriei şi Consiliului Local o astfel de măsură, însă, din păcate, fără succes. Este păcat că o aşa minune arhitectonică se dărâmă, în vreme ce oraşul Galaţi, care are o istorie strâns legată de Dunăre şi pescuit, nu are un muzeu care să marcheze asta”, ne spunea, în urmă cu ceva vreme, Radu-Bogdan Brînzan, reprezentantul activului ONG „Galaţi, oraşul meu”.
De altfel, o eventuală preluare a Pescăriilor Statului de către Primăria Galaţi a fost dezbătut şi în Consiliul Local, însă consilierii au respins ideea, cu majoritate simplă de voturi, pe motiv că ar fi prea costisitoare.
În schimb, Consiliul Judeţului, prin Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, a decis, în 2013, să facă la Galaţi un muzeu al tradiţiilor pescăreşti. Dar nu la malul Dunării, cum ar fi fost de aşteptat, ci într-o pădure aflată la circa 10 kilometri de oraş, unde nu există nicio lingură de apă.
În 2016, investiţia de 500.000 de euro (în mare parte cu fonduri europene) a fost dată în folosinţă: câteva case din lut, acoperite cu stuf, cu garduri din nuiele şi cu ceva inventar gospodăresc vechi. Nimic în plus care să-i convingă pe turişti să bată atâta drum.
În 2017, pe fondul criticilor din presă cu privire la amplasamentul fără strop de apă, în apropiere a fost amenajat un fel de heleşteu artificial. S-a săpat o groapă de doi metri adâncime şi de circa 80 de metri pătraţi ca suprafaţă, în care s-a pus o folie de polietilenă pentru a ţine câteva sute de metri cubi de apă. Arată cumva interesant, dar este departe de a sugera ideea de pescuit.
Investiţia în ansamblul ei s-a dovedit, de altfel, destul de proastă. Muzeul amintit produce în prezent pierderi, încasările din bilete acoperit doar câteva procente din cheltuielile de funcţionare. Principalele motive pentru care oamenii nu se înghesuie să viziteze locul (deşi în studiul aferent cererii de finanţare UE se vorbea despre un adevărat pol turistic) sunt evidente: distanţa mare faţă de oraş, poziţionarea departe de cursuri de apă, sărăcia de exponate, foarte slaba promovare, lipsa unei infrastructuri adiacente cu „priză” la turişti (cherhana, restaurant pescăresc etc).