A fost cândva o insulă pe Dunăre. Insula Ada-Kaleh era într-o vreme – pentru locuitorii ei, dar și pentru cei care au vizitat-o vreodată – un loc paradisiac.
Vorbim la trecut.
Ridicarea barajului Hidrocentralei Porțile de Fier I, mândria hidrotehnicii românești, a inclus între pierderile colaterale și trecerea definitivă în istorie a acestui loc. […]
Insula lor [n.e.: a locuitorilor, majoritar turci] a fost acoperită între 1970-1971 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei. Odată cu insula dom sub ape sute de ani de istorie zbuciumată, destine împlinite și povești trăite la margine de imperii (otoman, habsburgic), mituri și legende născute între ape.
***
[Gh.B.] „La noi parcă totul stătea pe loc, nu alerga nimeni. S-alergi după una, după alta… nu era fuga asta. Vedeți, viața de acolo nu are nimeni unde să o mai întâlnească, pentru că pe bucățica aia mică de o mie șapte sute pe cinci, șase sute lățime, acolo ne desfășuram toată activitatea: de la pâine, lapte, cafenele, magazin, librărie, fabrică de țigarete, fabrică de confecții… […]
Acolo nu se poate spune legături apropiate, pentru că insula… totul era unu’. Era, cum să vă spun? Ca o curte mare în care erau mai multe case. Nu se închideau casele, majoritatea caselor n-avea garduri. Dunărea ne înconjura, ne păzea, parțial ne și hrănea. Ne păzea de tot ce era rău de dincolo. De aia la noi nu aveai nevoie de chei ca să încui ușa. Delimitările de grădină existau într-un fel, dar nu era absolut interzis să faci un pas dincolo sau să iei un fruct din grădina cutăruia. Foarte multe curți nu mai aveau garduri în ultimul timp. Nu se mai păstrau acele garduri înalte [de odinioară], ca femeile să nu fie văzute de bărbații străini. […]
Vedeți, sunt locuri pe care numai noi le mai știm. Noi le-am călcat, reținem fiecare pomișor unde era. Exista un colț de cetate unde creștea un cais, îl am într-o imagine. Îmi amintesc cum mergeam și luam caise din caisul ăla. Primăvara, până și zidurile înfloreau. Între cărămizile acelea – care se deterioraseră în timp, s-a depus stratul ăla de praf, de pământ – era totul o floare de gura-leului, de sus până jos. Mă cățăram pe zid și culegeam flori de gura-leului.”
***
[K.N.] [răspuns la întrebarea «Mai păstrați ceva de pe insulă?»] „Am fotografiile. […] Altceva n-am de la Ada-Kaleh. Nu mai am altceva, nu mai am! Tabloul de la mamea mea, și fotografii… Ada-Kaleh-ul o să-l visez când am să mor! Ăsta a fost Ada-Kaleh-ul nostru! S-a dus, s-a înecat, nu mai este nimic! Când pleci spre Orșova, numai un stâlp de lumină se vede. Cum să spun? Cum e ăsta de-afară de la noi, la lumină, la stradă. Așa un stâlp este! Au lăsat stâlpu’ ăla ca să se vadă unde a fost Ada-Kaleh-ul.”
***
[E.M.] „Pe noi în orașu’ Turnu Severin a vrut să ne pună – pe toți insularii. În Crihala, dacă știți unde este. Un cartier al orașului, un cartier vai și-amar: niște case micuțe, apartamente, să zic așa, de 28 de metri, 30 de metri [pătrați], împărțit în două. Exact ghetouri! Noi, când am vazut așa, n-am mai vrut! Pentru ce să stăm în Turnu Severin? Geamie nu avem, un preot nu avem…Și noi ce-am zis? Hai să ne unim, să plecăm.
Taică-meu fiind domn’ primar, am zis, dom’ne, noi nu vrem să stăm aicea, vrem să plecăm în Constanța. Nu prea au vrut ei să ne dea voie să plecăm în Constanța, da’ ne-au făcut o figură foarte mare: cei care vor să plece în Constanța sunt obligați – zicea primarul de-atuncea, [primarul Severinului], tatălui meu – să predea actele casei. Și toți care am venit aici în Constanța am predat actele caselor. Așa ne-a dat nouă case aicea. Înțelegeți? În schimb pe noi nu ne-a plătit la adevărata valoare, am fost păcăliți! […]
O insulă cetate. Asta înseamnă Ada-Kaleh! Uitați, așa eram. Pe-aicea apă și munți: eram în mijlocul munților, în mijlocul apei. Asta eram. […]
Nu pot să zic că eram săraci, că nu duceam lipsă de nimica, da’ nu ne venea să aruncăm! Aveam concepția asta. Noi nu aruncam absolut nimica. Când am venit aicea, am văzut s-aruncă pâine! Am rămas așa, mirat! Chiar nu m-am simțit deloc bine când am văzut cum în tomberoane aruncau pâine… Și, Dumnezeu s-o odihnească, bunica zicea: «Ia te uite, ăștia aruncă pâine… Nu-i păcat?» Aici am văzut se-aruncă totu’, nu se ține cont de nimic. Nu pot să zic că nu m-am schimbat: m-am schimbat și eu foarte mult, că sunt obligat să m-adaptez. Dar nici până în prezent noi nu aruncîm firimituri, n-aruncăm nimic. Așa am fost învățați. […]
[N.T.M.] Cu ce tragedie am plecat de acolo! Mi-a părut rău de tot [plânge]! Am sărutat patru colțuri ale casei mele și așa am plecat! Mi-am luat rămas bun! [Am un tablou], ce să faci cu pictura? Nu poți să trăiești cu pictura! Ce viață am avut pe insulă!”
***
[E. și M.A.] „A rămas o amintire plăcută. Și parcă mi se face din ce în ce mai dor… Mă gândesc din ce în ce mai mult. Cine știe, poate e sfârșitul vieții asa… Îs mulți ani, iată, patruzeci și doi de ani. […]
Aveam o poziție foarte frumoasă. Se vedeau de la mine din casă trenul, mașinile, avioane dacă treceau, vapoare… Era la câțiva metri de Dunăre casa. Vara eu îmi făceam dușu-n Dunăre, mă spălam dimineața pe ochi. […]
***
[R.A.] „Da, mi-e dor de insula Ada-Kaleh! Acuma să se deschidă, acuma aș pleca! Am zis: să treacă apa, să fugă apa, aș face o colibă și o barcă, aș prinde pește și aș sta acolo! La toți turcii le pare rău de insulă! Noi eram liniștiți la insulă. Ce aer era! Ieșeam seara la parc. Pomii ăia, Dunărea… Aveam fântână, «bunar», știți, acolo lângă Miskin Bab, luam de acolo apă. Veneau turiștii, era o veselie. Eu făceam dulceață de smochine, Sezer era mică, vindea. «Cine ia de la mine toată vara-i merge bine!» Ha, ha, ha! «Prăvălie de oltean, fără ușă, fără geam!» Striga, făcea reclamă. Mi-aduc aminte asta, n-o s-o uit niciodată!
Eu de câte ori visez, visez insula, nu mă visez aicea!”
***
[M.A.] „Erau străzile frumoase. Și am început să ne plimbăm, să îmi arate cetățile. Era foarte frumos.
Nu sunt născută acolo, crescută acolo, da’ așa rău îmi pare că am venit încoace! Chiar dacă intra apă după ce veneau ploile sau de la Cazane, că după ces e topea ce gheață era la cazane, se inunda Ada-Kaleh-ul. Dar toată lumea se refugia la neamuri, acolo… Fiecare la neamuri stătea și făcea drum din scânduri. Și așa mergea. O săptămână, două, până se trăgea apa, până pleca.
Da, mi-a plăcut foarte, foarte mult. Era liniștit. Pe mine mă sculau păsările! Păsările ciripeau. Și în partea Serbiei erau munți, și în partea României erau munți. Știți ce frumos? N-am cuvinte! Dimineața, v-am spus, ciripitul păsărilor mă ridica. Ceas sau ceva nu ne trebuia. Și ce fructe aveau în curte! Eu, dimineața, cu un șorțuleț în poală, strângeam mere, pere. În octombrie, noiembrie… Strângeam struguri, că la insulă au făcut boltă de s-au dus în pomi, acolo sus. Aicea nu există așa fructe. Smochine, nici nu mai zic! Soacră-mea era specialistă să facă dulceață de smochine. Și de trandafiri, da! […]
***
[F.A.] Dacă trăia [bunica], poate plângea și ea acum cum îmi vine și mie să plâng când mi-aduc aminte de Ada-Kaleh. I se face dor omului de locu’ natal! Și un loc natal ca ăsta, cu cetăți și o insulă pe ape [are lacrimi în glas]… Mulți nu spun, da’ o simt. Eu spun deschis: îmi vine să plâng când mi-aduc aminte. Doru’ de locul natal. E durere mare în sufletu’ omului când și-a pierdut locu’ natal! Eu nu-l mai am! Simt o durere în suflet… Am multe înrgistrări cu Ada-Kaleh-ul, punem și vizionăm. Numai eu știu ce e în sufletu’ meu când văd.”
Pentru noi, care n-am văzut Ada-Kaleh decât prin ochii celor pe care i-am intervievat, insula asta este o fantasmă. N-o să știm niciodată dacă era cu adevărat atât de frumoasă ca în amintirile foștilor insulari, cu case înflorite, viță-de-vie, leandri, magnolii, flori cățărate pe zidurile îmblânzite de soarele verii, lămâi și smochini, bragă rece și înghețată parfumată, aromă proaspătă de fistic și baclavale, turci fumând narghilea în fața porților scunde… un Levant în miniatură.
Fragmente extrase din Adakale-Li. Patria din buzunarul de la piept, Autori: Carmen Mihalache, Magda Andreescu, Editura Martor; număr pagini: 286
Un diamant al umanitatii, iata ce-am pierdut atat noi cat si restul lumii… Si cum Occidentul nu era direct interesat la acea epoca, lucrul s-a petrecut in vazul unei lumi lipste de puterea de a reactiona, aceasta explicandu-se prin nefolosinta organului adecvat…
În anul 1967 am avut fericita ocazie de a vizita acele meleaguri care a fost insula Ada-Kaleh.
Extrem de interesant
Nu doar aici s-au pierdut astfel de locuri. Peste tot in lume acolo unde este necesar un baraj din asta … nu mai conteaza restul. In egipt au fost mutate monumente intregi dar barajul de la Assuan tot s-a construit.
Barajul era mai important decat lucrurile astea.
Doar cine nu este realist plange dupa Ada-Kaleh. Moldova Veche a fost mutata si a rezultat Moldova Noua dar nu a mai plans nimeni. Voi plangeti dupa Ada-Kaleh … ipocrizie ordinara.
Te-ai născut după 80′,probabil…
Probabil și Egiptul a mutat monumente, pentru construirea barajului Assuan…
A mutat monumente…
Nu le-a distrus,nu le-a ras de pe fața pământului.!
Ce sa vezi, o diferență!
Ipocrizia nu se confunda cu regretul, niciodată.
Altfel devii doar un comentator banal.
Cum puteti numi ipocrizie ordinara faptul ca cei nascuti si care au trait acolo, sunt nostalgici si-i duc dorul acelei insule ? Dupa cum ati vazut, nu i-a injurat nimeni pe comunisti cu toate ca meritau pentru toate nenorocirile facute de ei in general, ci isi reamintesc cu drag de acea insula feerica. Cand o sa renuntati la rautatea sufleteasca care va macina sufletele ?
Toti oameni cu bun simt isi aduc aminte de locurile natale ADA KALEH a fost un loc pasnic si fermecator,sper ca noul ADA KALEH sa aiba succes o pagina itorica fermecatoare un punct turistic poarta de fier intre cele doua imperii cu siguranta un punct comercial deosebit JUDETUL MEHEDINT punct turistic faimos in EUROPA.
Am vizitata Ada Kaleh cand aveam 14 ani dar mi-au ramas intiparite in memorie frumustetea ,calmul si ospitalitatea locuitorilor.Un loc de vis ramas daor in amintirea noastra. Si bineinteles dulciurile facute de localnici.Acel gust il caut si acum in multe locuri,chiar si in Turcia,dar nu l-am ragasit.
emotionanta povestea, chiar trebuie spusa din cand in cand pentru noile generatii, eu fac parte din mai vechea generatie dar nu o stiam si m-a emotionat.