Cel mai sărac şi mai problematic cartier al Bucureştiului, Ferentari, are o istorie mai veche de un secol şi jumătate, originile sale fiind legate de dezrobirea ţiganilor din 1856. Locul în care, odinioară, se ascundeau tâlharii Bucureştiului nu şi-a schimbat reputaţia.

Prima menţiune a ţiganilor din Bucureşti a apărut în 1572, când Oprea şi Stan, “feciorii Orzii ţiganul”, au vândut loc de casă grecului Cuciuc. Deşi erau robi, aşa cum erau cei mai mulți țigani la acea vreme, cei doi aveau drept de proprietate şi de liberă folosinţă a proprietăţii. În 1727, este menţionat primul ţigan liber: Dumitraşco. El avea “trei case, două pivniţe cu vinuri, bani împrumutaţi altora, unelte de căldărar (era vătaf de căldărari) şi haine”.

Încă din epoca medievală, cea mai săracă zonă a oraşului era cea de sud-vest. Începea de la Podul Calicilor, de unde pornea, pe atunci, drumul Craiovei, şi s-a mărit, în timp, înspre Pieptănari-Ferentari. Există o legendă, neatestată documentar, conform căreia numele cartierului ar proveni de la nişte “ferentari”, soldaţi ai lui Mihai Viteazul, care au fost împroprietăriţi de domnitor după bătălia de la Călugăreni (1595).

Altă legendă susţine că numele de Calea Ferentarilor ar fi apărut în cinstea soldaţilor olteni ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza – ferentarii – care ar fi fost împroprietăriţi cu pământ ca răsplată pentru vitejie. Potrivit unei alte legende, susţinută de unii istorici, Ferentari provine din latinescul ”ferentarius”, soldat din infanteria uşoară a legiunilor romane.

De unde vin țiganii

Ţiganii sunt un grup etnic originar din nord-vestul Indiei, ce poate fi găsit azi aproape în toată lumea. Ei au migrat în Iran şi în Asia mediteraneeană, începând din secolul V, apoi în Imperiul Bizantin în secolul IX, de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei, ca şi în nordul Africii, în special Egipt, în secolele X – XIV. În secolul XV au ajuns până în Europa apuseană, iar din secolul XIX, în cele două Americi.

După dezrobirea ţiganilor în România, în 1856, aceştia au părăsit moşiile şi au început să se adune în comunităţi compacte, la periferia localităţilor mari. Lor li s-au adăugat, în timp, şatrele nomade. Aşa a apărut şi comunitatea ţiganilor din Ferentari.

Conform menţiunilor istorice, etnia din sudul Capitalei se întindea, la începutul secolului XX, din actualul bulevard Pieptănari, care derivă din meseria de ”pieptănar”, adică făuritor de piepteni – menţionată în “Istoria Bucureştilor” a lui Constantin C. Giurăscu – până în actuala Prelungire a Ferentarilor.

Acunzătoarea tâlharilor

Calea Ferentarilor începea de la intersecția cu Calea Craiovei unde se afla Bariera Craiovei. Pe un plan din 1911 și o hartă din 1914 se poate observa un proces de densificare a zonei și apariția de noi străzi cum ar fi Str. Veseliei. Pe hărțile din 1926 respectiv 1930 se pot observa clar limitele administrative ale Bucureștiului, în zona studiată aceasta fiind reprezentată de Str. Bachus. Trebuie menționat faptul că foarte puține hărți ale Bucureștiului din acei ani ofereau informații și din afara limitelor administrative ale orașului și în consecință lipsa informațiilor în afara acestor limite nu trebuie asimilată cu ideea că acolo nu ar fi existat nici un fel de așezare; în realitate procesul de extindere a cartierului era în curs și în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei din zonă care atrăgea o numeroasă forță de muncă. În 1948 s-a hotărât, ca limită posibilă a întinderii vetrei orașului, linia forturilor, înăuntrul acesteia putându-se schița ușor, dar mereu mobil, limitele suprafeței clădite fără întreruperi din vatra orașului, față de vetrele și moșiile comunelor suburbane.

Imagine din 1953

Ferentari şi-a dobândit trista reputaţie încă din perioada interbelică, fără ca asta să aibă legătură cu comunitatea ţiganilor. În perioada interbelică, ţiganii erau mici meseriaşi, în special lăutari şi cărăuşi. Casele țiganilor erau la departare unele de altele, în rest era teren liber și multe livezi. Era o lume care trăia după legile proprii şi unde străinii nu erau bine veniţi, spun documentele vremii.

După 1945, Ferantari a devenit ascunzătoarea celor mai temuţi tâlhari care terorizau Bucureştiul în acele vremuri. Acelaşi stigmat ajunseseră să-l poarte şi zonele Petre Ispirescu, Sebastian sau Rahova. Filmul lui Sergiu Nicolăescu „Cu Mâinile Curate” redă cu fidelitate atmosfera cartierului Ferentari. Un gangster din această perioadă a fost Nicolae Purecica, poreclit Nae Chioru, celebru pentru crime, jafuri şi tâlhării, majoritatea petrecute în Ferentari.

Ghetourile de după 1989

Nici în perioada comunismului Cartierul Ferentari nu a dus-o mai bine. După 1975, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se construiască în zona de sud a Bucurestiului uzine şi blocuri de nefamilişti pentru muncitorii aduşi din toată ţara. Integrarea ţiganilor în societatea ”multilateral dezvoltată” a eşuat însă lamentabil. 

Ferentari – blocuri noi in 1964

După 1989, fabricile si locurile de muncă au dispărut, iar căminele de nefamilişti au rămas de izbelişte, transformând Ferentarii într-un adevărat ghetou. Ferentari a devenit cel mai sărac cartier al Bucureştiului şi un răi al drogurilor şi al infracţionalităţii.

Imagine din ghetourile din Ferentari

Din păcate, toate administraţiile de până acum s-au mulţumit să-i ţină pe locuitorii zonei într-o nefericită dependenţă, aducătoare de avantaje electorale, faţă de ajutoarele date de Primărie. Aşa au apărut ghetourile din Zăbrăuţi şi Livezilor.