Dacă zilele ar fi cuvinte, atunci oamenii din viaţa mea sunt doar nişte fragmente … paranteze mai mici sau mai mari pline de poveşti adesea neterminate şi a căror sfârşit mi-e imposibil să-l cunosc şi să-l trec pe „curat”.

În acest context, eu însumi sunt rupt în mii de paranteze risipite pe întreg pământul (acolo unde am ajuns sau unde povestea mea, neterminată, a călătorit cu ceilalţi).

Vorbind despre mine îmi pare că mă repet la infinit şi îmi sună a gol, însă celorlalţi li se împărtăşeşte un fragment, o paranteză, pe care uneori o pot găsi pitorească, dar care în fond continuă drumul nebun prin existenţe ce îmi sunt complet străine.

Eu devin frânturi … clipe şi vorbe rescrise pentru fiecare dintre ei. Şi cu fiecare în parte mă transform în versiuni ale aceluiaşi adevăr … niciodată complet, niciodată întreg, mereu reconstruit în mii de paranteze. Şi atunci sunt discursuri pe diverse teme şi conexiune cu alte fraze ale vieţii lor.

Sunt o măsură, dintr-o partitură, răsfirată în mii de arii muzicale, cântată pe diverse voci şi tonalităţi uneori allegro, alteori piano.

Dincolo de fiecare cuvânt spus sau lucru făcut este o întreagă lectură, care trăieşte independent de voinţa mea.
Eu duc mai departe parantezele, măsurile, adevărurile trunchiate şi discursurile nunanţându-le după bunul plac.
Deopotrivă parantezele mele au aceeaşi soartă, dilatându-se sau restângându-se doar la un singur cuvânt.