Autoritățile din toată lumea și din toate perioadele istorice a căutat diverse forme de a obține cât mai mulți bani de la cetățenii lor. S-a preferat în mod special activitățile și bunurile populare, acestea fiind cele mai ușor de identificat și de impozitat, asigurând venituri sigure și permanente la buget. Totuși, de-a lungul timpului au fost impozitate lucruri sau activități firești, iar taxele instituite par cel puțin bizare, în prezent. Iată unele dintre cele mai stupide taxe percepute vreodată.
1. Taxa pe cărțile de joc
Taxa pe cărțile de joc este un exemplu excelent de impozitare a oamenilor pentru o activitate populară și plăcută. La momentul apariției acestei taxe, cărțile de joc erau extrem de populare după cină, astfel încât Regele James I al Angliei a instituit această taxă drept o sursă suplimentară de creștere a veniturilor colectate. Asul era cartea care făcea dovada plății taxei, conținând datele de identificare ale tipografiei la care întregul pachet de cărți fusese tipărit și, deci, impozitat. Taxa a fost păstrată până în anul 1960.
2. Taxa pe lașitate
În timpul domniei regelui Henry I al Angliei (între anii 1100–1135), tinerii care refuzau să lupte pentru rege erau taxați, iar pentru ca efectul pshiologic să fie și mai puternic, taxa a primit numele de taxa pe lașitate. De-a lungul timpului, nivelul acestei taxe a crescut de peste trei ori și chiar s-a aplicat și pe timpul perioadelor de pace și a fost eliminată după aproximativ 300 de ani.
3. Taxa pe numărul de ferestre
În 1696, tot în Anglia, a fost instituită, în timpul lui William III, o taxă pe numărul de ferestre ale locuințelor proprii. Scopul urmărit era să fie impozitați suplimentar persoanele avute, care aveau locuințe mari, cu un număr mare de ferestre, însă efectul a fost diferit: un număr foarte mare de oameni simpli și-au zidit pur și simplu ferestrele locuințelor, refuzând astfel să plătească un impozit stupid pe lumina soarelui. Reducând sau chiar eliminând numărul ferestrelor din locuință, oamenii au căpătat diverse probleme de sănătate, ca urmare a lipsei ventilației și a luminii naturale.
4. Taxa pe lumânări
Ca și cum această taxă nu a fost suficientă, în anul 1789 a fost introdusă o taxă pe lumânările utilizate în propriile locuințe. Chiar și fabricarea propriilor lumânări era impozitată, astfel că cei mai mulți oameni au renunțat, pur și simplu, la luxul de a avea lumină naturală sau artificială în case. Ambele taxe au fost eliminate de către autoritățile londoneze abia la jumătatea secolului XIX, după aproximativ 150 de ani în care acestea și-au produse efectele.
5. Taxa pe pălărie
Această taxă a fost aplicată de Guvernul Britanic între 1784 și 1811 pe pălăriile purtate de bărbați din simplul motiv că era o modalitate facilă de a genera venituri suplimentare la buget, având în vedere faptul că acest accesoriu era la modă în rândul bărbaților din toate păturile sociale. S-a presupus că bărbații avuți au un număr mai mare de pălării, iar bărbații săraci au doar una sau chiar deloc, prin urmare taxa urma să fie echitabilă. Comercianții de pălării erau obligați să-și procure o licență specială și să aplice pe toate pălăriile vândute un semn distinct. Persoanele prinse că purtau pălării fără semnul care să dovedească plata acestei taxe erau aspru amendați.
6. Taxa pe barbă
Taxa pe barbă a fost introdusă pentru prima dată de către regele Henric al VIII-lea al Angliei, în anul 1535, fiind o taxă graduală, variind în funcție de poziția socială a purtătorului. Impozitul a apărut, de asemenea, în Rusia în 1705, însă dintr-un motiv total diferit: țarul Petru cel Mare al Rusiei își dorea o apropiere culturală mai strânsă a țării sale de țările occidentale, iar barba era considerată ca fiind un semn al lipsei de civilizație și de înapoiere. Cei care plăteau taxa erau obligați să poate asupra lor o monedă de cupru sau argint inscripționată cu două fraze: “taxa pe barbă a fost încasată” și “barba este o povară inutilă”. În mod evident, personalul clerical era scutit de plata acestei taxe.
7. Taxa pe urină
“Banii nu au miros“. Expresia provine din latină: “Pecunia non olet” și este rezultatul unei mãsuri adoptate de împãraţii Nero şi Vespasian, în secolul I d.Hr., mai precis o taxă perceputã pe colectarea de urină. Clasele de jos ale societăţii romane întrebuinţau oale golite apoi în haznale. Lichidul era dupã aceea colectat din latrine, servind drept un material preţios pentru o serie de procese chimice: era folosit la argãsire, drept ingredient pentru detergenţi, conţinutul de amoniac ajutând la curãţarea şi albirea togilor din lână. Când fiul lui Vespasian, Titus, s-a plâns de natura dezgustãtoare a acestei taxe pe urinã, tatãl sãu a rostit faimoasele cuvinte. Expresia are o largã rãspândire şi astãzi, pnetru a arãta cã valoarea banului nu este afectatã de originile sale.
8 Taxa pe fum
De parte de a fi vreo normă de poluare, fumăritul din Țările Române este o taxă pe fiecare coș de fum al caselor țărănești, respectiv pe fiecare casă, mai precis, pe casa în care se făcea foc. Această taxă a apărut în secolul al XVII-lea și se pare că a fost impusă de Imperiul Otoman. Între 1774 și 1879, populația era înregistrată pe cap de familie sau casă (fumărit). Pentru aflarea numărului locuitorilor se înmulțea numărul de case sau capi de familie cu numărul convențional 5, care reprezenta numărul mediu al persoanelor dintr-o gospodărie, și se făcea estimarea populației unei localități. După 1893, impozitul numit fumărit și-a schimbat conținutul, fiind aplicat pentru uscăturile strânse de țărani din pădure.
9 Impozitul pe dinti
Un alt impozit cu adevărat ciudat era cel pe dantura perfectă. Dacă azi e un deziterat, la vremea respectivă era considerată o povară. Impozitul a aparut în Imperiul Otoman. Demnitarii turci au socotit ca cetatenii cu dinti buni isi pot permite sa manance mai mult decat ceilalti, indeosebi carne si dulciuri, consumand din alimentele obstei. Ca urmare, populatia cu dantura perfecta era supusa unui impozit special. Cei cu dinti lipsa erau scutiti. Ca sa scapi de impozit, solutia era sa-ti scoti 2-3 masele.
10 Impozitul pe soare
Acest impozit, oricât de aberant sună, este aplicat și azi in statiunile din insulele Ibiza, Mallorca, Menorca si inca vreo cateva. Il platesc turistii, care vin sa se bronzeze si deci trebuie sa plateasca, pentru razele soarelui pe care le primesc gramada, direct din ceruri.
Impozitul nu este mare, numai 1 euro pe zi, dar daca tinem seama ca intregul arhipelag al insulelor Baleare a fost vizitat inr-un an de 10,4 milioane de turisti straini, rezulta o suma frumusica, incasata numai pentru ca straluceste soarele.