Arhiducele Franz Ferdinand este, probabil, amintit nu pentru viața sa, ci pentru felul în care a murit. Dacă nu s-ar fi abătut prin străzile din Sarajevo și nu s-ar fi întâlnit cu Gavrilo Princip, arhiducele ar fi putut duce o viață lipsită de evenimente. În schimb, vărsarea sângelui său nobil a dus la izbucnirea Primului Război Mondial și la moartea a milioane de oameni. Cu mult înainte de acea zi fatală de vară, însă, Franz Ferdinand vărsase deja mult sânge – nu în numele politicii sau al conflictului, ci al distracției. Arhiducele nu doar că îi plăcea vânătoarea – o adora. Omul care a murit de glonț a trăit, la propriu, prin glonț.

De-a lungul vieții sale, degetul său pe trăgaci a ucis 274.899 de animale, cifră confirmată de însemnările sale minuțios păstrate. A locuit în palate și cabane de vânătoare pline până la refuz cu trofee macabre, pereții acoperiți de rămășițe exotice care dovedeau măiestria sa la vânătoare. De fapt, Franz Ferdinand a ucis atât de multe animale în timpul turneului său mondial, încât visa să deschidă un muzeu pentru a le expune.

Pentru a înțelege proporțiile, în cariera sa de vânător – care s-a întins pe mai bine de jumătate de secol – împăratul Franz Joseph a ucis aproximativ 48.000 de animale. Spre deosebire de împărat, însă, entuziastul arhiduce îmbrățișa tehnologia modernă – uneori ajungând chiar să-și mitralieze prada cu o armă automată.

Când a pornit în decembrie 1892 într-o călătorie educativă în jurul lumii, Franz Ferdinand era înarmat până-n dinți și pregătit să-și noteze fiecare victimă în jurnalul său. Deși scopul oficial era de a întreprinde o misiune diplomatică, în momentul în care s-a îmbarcat pe vasul Kaiserin Elisabeth, arhiducele se gândea mai degrabă la vânătorile ce-l așteptau.

Călătoria sa l-a purtat prin Ceylon (Sri Lanka), India, Nepal, America de Nord și Australia. În jurnalul său, el notează nu doar aspectele diplomatice ale expediției, ci și petrecerile zgomotoase de la bord. Cu o minuțiozitate aproape tulburătoare, a consemnat fiecare vânătoare, lăsând posterității o mărturie a pasiunii sale pentru ucis.

Călătoria începe

Arhiducele a părăsit Viena în decembrie 1892 și, două zile mai târziu, nava sa ieșea din portul Trieste. Cu puțin înainte de a împlini 19 ani, Ferdinand era condus la vas de familia sa, care însă nu l-a însoțit în călătorie. Deși jurnalul său trădează câteva momente de anxietate, tânărul era hotărât să se bucure de tot ce urma. Era flămând de aventură.

Primele însemnări din jurnal descriu un tânăr fascinat de peisaje, atent la vreme și la exercițiile navale – petrecerile nu încep decât după două zile. Prima ocazie o oferă chiar ziua sa de naștere, sărbătorită cu toasturi, artificii și muzică. Totul pare inocent… până a doua zi.

De ziua arhiducelui, marinarii au organizat o procesiune de animale „sălbatice” pentru distracția lui. Evident, în mijlocul oceanului nu existau mamifere, așa că echipajul și-a improvizat costume de elefanți, crocodili și alte creaturi. Ferdinand notează entuziasmat și chiar amuzat despre marinari „îmbrăcați în zuluși negri ca abanosul” care dansau energic pentru el. A considerat totul „un spectacol vesel” și o dovadă a „unității între popoarele Europei” – o demonstrație de patriotism și umor naval care l-a încântat peste măsură. Poate că atunci i s-a și trezit din nou pofta de vânătoare – dar, din fericire, marinarii nu făceau parte din vânat.

Viața socială la bord îl atrăgea – îi plăcea să cânte sub stele, să spună povești și să decoreze bradul de Crăciun pe mare, în timp ce acasă, austriecii înghețau sub zăpadă. A fost o perioadă veselă, fără sânge – dar nu pentru mult timp.

Vânătoarea începe: Ceylon

Curând, Franz Ferdinand începe să împuște raze și pești de pe punte, iar când vasul a ajuns în Ceylon, adevărata vânătoare a început. Primit cu onoruri în Kandy, arhiducele a fost fascinat de exotismul locului. Jurnalul său pulsează de nerăbdare – urmează prima vânătoare de elefanți, visul vieții sale.

Deși a reușit doar să rănească un elefant (desigur, menționează că animalul era „bolnav”), nu a omorât niciunul. Când descrie o mamă elefant care păștea liniștită lângă puiul ei adormit, cititorul de azi simte ușurare. Franz Ferdinand, însă, era furios pe eșec.

A doua zi, a aflat că elefantul rănit fusese reperat, dar din nou a scăpat. Dezamăgit, arhiducele și-a descărcat arma într-o șopârlă uriașă și a jubilat când i-a spart craniul. Ziua s-a încheiat cu băutură și plângeri – vânătorii erau „blestemați” să nu aibă succes.

Obsesia pentru elefanți a crescut. Când, în sfârșit, a ucis doi într-o singură zi, a sărbătorit apoi masacrând maimuțe și păsări – o adevărată beție de sânge și triumf.

India – tigrul visat

În India, Franz Ferdinand a vizitat un spital pentru animale bolnave. Îl consideră „o aberație sentimentală”, deși recunoaște că îl revoltă cruzimea localnicilor față de boii de povară.

Aici, terenul de vânătoare a fost bogat. Bucuros să afle că elefantul rănit din Ceylon murise, a tras în păsări de pe tren și a râs spunând că „a fost un accident”.

Vânarea tigrilor l-a obsedat zile la rând. Când vânătorile eșuau, vina era mereu „lenea și neseriozitatea nativilor”. Cu toate acestea, nota cu entuziasm festinurile, templele și spectacolele tradiționale.

În cele din urmă, a ucis un tigru și a rănit mortal un al doilea, moment pe care l-a descris ca fiind „cea mai frumoasă amintire de vânătoare din viața mea”. A mulțumit Sfântului Hubertus pentru succes.

Nepal, Australia și America

În Nepal, a continuat măcelul: tigri, elefanți, vulturi – tot ce se mișca. În Australia, a împușcat emuși, canguri și, într-un episod deosebit de crud, o koală cu puiul ei. Era adorat de ghizii locali și se simțea în culmea gloriei.

În Japonia, însă, nu a putut vâna – sezonul era închis. A profitat pentru a explora cultura locală, s-a tatuat (admițând în jurnal că „probabil voi regreta”) și s-a comportat ca un turist occidental entuziast.

În Canada, s-a dedat la vânătoare de urși grizzly, dar, răcit cobză, a eșuat. În Yellowstone, a fost frustat de interdicția totală de a trage. Ca să se „răzbune”, el și tovarășii săi au omorât cu bâtele un sconcs și au bătut porcupini și veverițe – totul relatat cu veselie în jurnal.

Sfârșitul călătoriei

În octombrie 1893, Franz Ferdinand a pornit înapoi spre Europa. Țintele sale – vii și moarte – umpleau cala vasului. Turneul mondial de vânătoare al arhiducelui se încheiase.

Surse:

  • G. Brook-Shepherd, Royal Sunset: Dynasties of Europe and the Great War, Weidenfeld & Nicolson, 1987
  • G. Brook-Shepherd, Victims at Sarajevo: The Romance and Tragedy of Franz Ferdinand and Sophie, HarperCollins, 1984
  • G. King & S. Woolmans, The Assassination of the Archduke: Sarajevo 1914 and the Murder That Changed the World, Macmillan, 2013
  • R. N. Lebow, Archduke Franz Ferdinand Lives!: A World Without World War I, St. Martin’s Press, 2014