Cunoscuta expresie „saved by the bell” sau „salvaţi de clopoţel” are pentru mulți legătură cu celebrul serial al anilor 90. Totuși expresia este mult mai veche decât are „legendarii” Screech, Slater, Lisa, Mr. Belding, Jessie, Zack, și Kelly. Sunt cel puțin două legende complet diferite.

SAVED BY THE BELL -- Season 2 -- Pictured: (l-r) Mario Lopez as Alabert Clifford 'A.C.' Slater, Dennis Haskins as Mr. Richard Belding, Lark Voorhies as Lisa Turtle, Tiffani Thiessen as Kelly Kapowski, Elizabeth Berkley as Jessie Spano, Mark-Paul Gosselaar as Zachary 'Zach' Morris, Dustin Diamond as Screech Powers -- Photo by: NBCU Photo Bank

Cea mai interesantă dintre ele este cea potrivit căreia ar proveni din perioada victoriană, când morţii erau îngropaţi de vii. Epoca victoriană a Regatului Unit, perioada sub care este cunoscută domnia reginei Victoria (1837 – 1901),  este plină de legende macabre, fiind o perioadă măcinată de mizerie pentru clasa de jos a societăţii. Considerată o femeie lugubră, îi sunt atribuite multe lucruri şi chiar au fost făcute filme documentare în acest sens, parte din ele fiind bazate pe legende, nu neapărat pe adevăruri istorice.

Se spune că regina Victoria ar fi avut ideea de a lega o sfoară de mâna morţilor care ieşea la suprafaţă printr-o gaură în sicriu, fiind o metodă de depistare a oamenilor îngropaţi de vii din greşeală. La celălalt capăt era montat un clopoţel şi astfel paznicii cimitirelor acţionau la dezgroparea sicriului şi salvarea celui înmormântat înainte să-i fi venit sfârşitul. Tot ea ar fi introdus priveghiul de trei zile şi hainele negre de doliu.

Legendele macabre din perioada victoriană au fost alimentate şi de anumite obiceiuri ale reginei. Un obicei înfiorător născut în acea perioadă e acela de a fotografia morţii alături de vii. Fotografia era la începuturi şi puţini erau cei care îşi permiteau să imortalizeze aspect de familie. Aşa că se obişnuia ca, atunci când murea cineva drag, să îl aşeze pe scaun ca şi când ar fi fost viu, cu familia alături. Poza cu mortul pe scaun era adeseori singura amintire de familie.

Post Mortem Photo

Ciudăţeniile reginei Victoria au alimentat tot felul de legende. În 1861 a rămas văduvă, din acel moment a purtat haine negre până la moarte şi a avut pretenţia ca toţi cei din jurul ei să poarte haine cernite.

Istoricii spun că obiceiul clopoţelului legat la mâna morţilor este mult mai vechi şi îşi are începutul în secolul XVI, în timpul epidemiei de ciumă. Medicii vremurilor nu cunoşteau prea multe despre această boală şi mulţi oameni erau îngopaţi de vii.

Sunt date istorice potrivit cărora în perioada medievală s-ar fi ajuns la o criză a locurilor de veci în cripte şi s-a ajuns la concluzia că trebuie scoase sicriele mai vechi, depozitarea oaselor în locuri anume create (oasuare) şi înhumarea altui mort în locul respective. Aşa au fost descoperite sicrie zgâriate de ungii pe interior. Potrivitul unor legende, la un sicriu din 25 se găseau morţi răsuciţi sau urme de zgârieturi în interior. Aşa ar fi inventat englezii mecanismul de salvare a viilor îngropaţi. De aici venind expresia “saved by the bell” sau “salvaţi de clopoţel”.

“Tind să cred că este o expresie mai recentă, contemporană. Puţin probabil să fie din perioada Victoriană. De observant că americanii folosesc expresia într-un anume fel şi e mai des întâlnită”, a spus Laurenţiu Chiriac, muzeograf.

The white hope (1921) print in high resolution by George Wesley Bellows. Original from the Boston Public Library. Digitally enhanced by rawpixel.

Deşi au existat în realitate coşciuge dotate cu clopoţel de salvare, expresia “salvaţi de clopoţel” are o cu totul origine. Acesta a fost o expresie argotică folosită de americani în secolul XIX la cursele de cai, dar şi în meciurile de box. Se referă la gongul care anunţă sfârşitul reprizei, iar salvarea vine atunci când un boxer făcut knock-out (KO) scapă de numărătoarea până la zece şi reuşeşte să se întoarcă la colţul lui doar pentru că a bătut gongul de sfârşit.