Când secretarul general al NATO Mark Rutte a vorbit la Chatham House în luna iunie, el a declarat că Rusia „ar putea fi pregătită să folosească forța militară împotriva NATO în următorii cinci ani”. A exprimat astfel ceea ce am putea numi „viitorul cunoscut”: un consens larg răspândit, chiar o certitudine tot mai mare, privind izbucnirea unui viitor război cu Rusia. Întrebarea nu este dacă, ci când va ataca Rusia. Există deja peste 35 de declarații oficiale occidentale care prevăd un posibil atac rusesc asupra NATO care să ducă la război: scenariile indică un calendar (până în 2030), locul (o invazie a statelor baltice) și tacticile (din ce în ce mai multe drone).

Astfel de încercări de a contura viitorul sunt normale: mintea umană este predispusă la predicții, analizând constant lumea din jur și calculând ce este probabil să se întâmple, pentru a reduce surprizele și a modela planurile. Când vine vorba de cea mai existențială experiență umană – războiul –, acest impuls este și mai firesc. Nicio altă instituție nu se gândește atât de intens la un potențial conflict viitor precum armata: ea decide cum să aloce resurse, să adapteze instruirea și să conceapă planuri de război. Iar cu un adversar care se joacă deschis cu ideea războiului, precum Rusia, decidenții politici vor dori să înțeleagă natura amenințării făcând-o cât mai concretă, pentru a putea acționa la fel de concret. Astfel, momentul și natura amenințării sunt formulate în termeni atât de preciși încât nu par să lase loc altor posibilități: acesta este „viitorul cunoscut”, o așteptare considerată atât de sigură încât exclude alternativele.

Problema este că, în epoca modernă, am greșit constant în privința viitorului războiului. A prezice cu exactitate momentul este poate cea mai dificilă provocare în anticiparea strategică, iar a evalua corect natura, forma sau durata viitorului război este și mai complex. Există numeroase motive pentru asta, dintre care cele mai importante sunt: tendința de a supraestima importanța tehnologiei în schimbare și de a subestima factorul uman, dificultatea de a interpreta intențiile și strategia unui adversar, și înclinația de a supraevalua moralul sau capacitățile proprii.

În plus, capacitatea comunității euro-atlantice de a anticipa corect Rusia în ultimii 20 de ani nu a fost una de succes constant. Anexarea Crimeei de către Moscova, intervenția sa în Siria și reziliența socio-economică a Rusiei au venit fie ca surprize, fie au contrazis așteptările larg răspândite.

Din toate aceste motive, există un pericol real ca acest consens în creștere în jurul „viitorului cunoscut” al unei invazii rusești în statele baltice să devină o ortodoxie care ne face să ignorăm celelalte moduri în care un război cu Rusia ar putea evolua. Aceasta poate duce la situația în care „nimic nu este pregătit pentru războiul pe care toată lumea îl aștepta”.

Scenariile privind o invazie rusă a statelor baltice fac parte de mult timp din dezbaterile euro-atlantice despre descurajare. Stimulate de anexarea Crimeei, scenariile din anii 2010 prefigurau o invazie rusă în statele baltice: jocuri de război influente sugerau că forțele ruse ar ajunge la Tallinn și Riga în 36–60 de ore.

Aceste scenarii oferă repere utile pentru luarea deciziilor în contextul reînnoitei agresiuni a Moscovei împotriva Ucrainei. Unul dintre ele este că un asemenea atac ar crea condițiile pentru activarea Articolului 5 al NATO. Aceasta obligă însă la analizarea traiectoriei escaladării care ar determina Moscova să lanseze o asemenea invazie.

Strategia de război a Rusiei încadrează un conflict împotriva unei coaliții (precum NATO) nu ca o campanie limitată, ci ca un „război regional” ce implică întreg teatrul european sau, mai probabil având în vedere alianțele globale, un „război la scară mare”, de natură globală. Acesta presupune un război purtat pentru obiective politico-militare majore, chiar radicale, necesitând mobilizarea tuturor resurselor fizice și a forței morale disponibile. Cu alte cuvinte, o invazie rusă a statelor baltice nu ar fi probabil un conflict localizat: scenariile ar trebui să presupună un război întins pe întreg teatrul european, cu o mobilizare mult mai amplă a capacității strategice a statului.

Un alt punct de referință util este că astfel de scenarii puneau accent pe preferința Moscovei pentru o lovitură rapidă și decisivă. Ele prezentau un tablou al unui atac rusesc „curat”, fără problemele persistente care au caracterizat utilizarea forței militare de către Moscova în epoca modernă.

Nu era prezentă, de exemplu, tensiunea constantă dintre deciziile politice ale Moscovei și capacitățile militare pe care ofițerii ruși de rang înalt au criticat-o frecvent. De asemenea, scenariile nu includeau numeroasele provocări practice – inclusiv probleme de comandă și control, interoperabilitate și logistică – care au afectat toate campaniile rusești din ultimul secol. Experiența Rusiei în Ucraina arată persistența acestor probleme, deci orice scenariu viitor trebuie să le ia în calcul. Cum va reuși Moscova să rezolve aceste deficiențe astfel încât să poată lansa cu succes operațiuni ofensive majore împotriva unui adversar mult mai mare decât Ucraina?

Aceste aspecte indică necesitatea de a schimba accentul în modul de elaborare a scenariilor privind un potențial război cu Rusia, având în vedere experiența de după 2022. Un al treilea punct este la fel de important, dar deseori absent din gândirea occidentală: cum vede Moscova viitorul. Conducerea rusă investește semnificativ în anticipare și planificare atât la nivel de stat, cât și militar. Și, la fel ca în comunitatea euro-atlantică, în Rusia există discuții ample despre cum ar putea arăta confruntarea – sau chiar războiul – cu un NATO condus de SUA.

Președintele Putin a spus în repetate rânduri că schimbările din ordinea mondială, precum cele pe care le vedem astăzi, „au fost de obicei însoțite, dacă nu de războaie globale, atunci de lanțuri de conflicte intense la nivel local”. Iar în decembrie 2024, ministrul apărării Andrei Belousov a declarat că forțele armate ruse trebuie să fie pregătite pentru orice, inclusiv pentru un posibil război cu „NATO în Europa în următorul deceniu”.

Oficiali ruși de rang înalt au indicat unde vede Moscova potențiale amenințări. Unii indică potențiale puncte fierbinți în zona baltică și în Arctica. Alte scenarii reflectă temeri privind izbucnirea unui conflict în Pacific, mai ales între SUA și China – conflict ce ar fi încadrat strategic, în termenii Moscovei, tot ca un „război regional” sau, mai probabil, un „război la scară mare”.

Acest lucru adaugă dimensiuni importante modului în care comunitatea euro-atlantică ar trebui să își contureze scenariile viitoare, cu accent pe amploarea și scara oricărei posibile escaladări. El luminează gândirea strategică a Moscovei, atât în ceea ce privește accentul tot mai mare pus pe mobilizarea resurselor la nivel de stat, cât și reorganizarea capacității militare: reorganizarea Districtului Militar Leningrad tratează regiunea de la Marea Baltică până la Urali ca pe un singur spațiu strategic. Cum multe scenarii ale Moscovei reflectă dilema sa maritimă, aceasta explică și accentul crescut pe puterea navală.

Faptul că atât comunitatea euro-atlantică, cât și Rusia văd potențialul unui conflict în următorul deceniu evidențiază relevanța anticipării strategice în actul de guvernare. Dar gândirea despre o potențială criză între Rusia și comunitatea euro-atlantică nu trebuie să devină o simplă rescriere a gândirii de acum un deceniu despre o invazie limitată a statelor baltice. Apărarea lor rămâne esențială. Totuși, privind spre a doua jumătate a anilor 2020, trebuie luată în calcul o gamă largă de scenarii, de la cele ce prevăd o escaladare în Baltica, până la cele cu orizont regional și global.

Fundamentul este principiul conform căruia primul și cel mai important act al omului de stat este să stabilească tipul de război în care se angajează, definind obiectivele politice și mijloacele pentru a le atinge. Care este situația de escaladare care ar determina Moscova să aleagă războiul, în locul altor opțiuni, în condițiile în care acea alegere ar duce, conform propriilor calcule, la o conflagrație majoră?

În continuare, scenariile trebuie să ia în considerare caracteristicile în schimbare ale puterii statului rus și evoluția lor până în 2030. Care sunt dilemele cu care se confruntă Moscova și cum încearcă să le atenueze? Acești doi pași inițiali vor ajuta la crearea unor scenarii noi și relevante, care să îi ajute pe decidenții euro-atlantici să pregătească și să planifice măsurile necesare pentru descurajarea unui atac.

Sursa: Engelsberg Ideas