Asediul fortăreței de la Masada din anul 72 d.Hr., ultima redută a iudeilor zeloți în ceea ce a însemnat primul război evreo-roman, ar fi durat, conform istoricului Titus Flavius Iosif, nu mai puțin de trei ani. Un act de rezistență al evreilor care, ulterior, a devenit un simbol al identității lor naționale. Realitatea a fost însă cu totul alta, afirmă un grup de cercetători de la Tel Aviv într-un studiu recent publicat în revista Journal of Roman Archaeology.

Titus Flavius Iosephus, cunoscut și sub numele de Iosif Flavius, este o figură esențială în înțelegerea revoltelor evreiești împotriva Romei, în special a Marii Revolte a Evreilor din 66-73 d.Hr. Născut în Ierusalim, Iosephus a fost nu doar un observator, ci și un participant activ în primele faze ale conflictului. El a fost capturat de forțele romane conduse de generalul Vespasian, dar ulterior a fost eliberat și a devenit un apropiat al acestuia. În calitate de istoric și insider în ambele tabere, el a scris lucrări care oferă o perspectivă detaliată asupra acelor vremuri, inclusiv despre conflictul dintre evrei și romani, dar și despre contextul social și politic al începuturilor creștinismului.

Una dintre cele mai importante relatări ale sale este despre asediul Ierusalimului din anul 70 d.Hr., eveniment care a culminat cu distrugerea templului sfânt al evreilor. Această catastrofă a marcat un punct de cotitură în istoria evreilor, iar mărturiile lui Iosephus rămân sursele principale pentru înțelegerea acestei perioade turbulente. Rolul său de cronicar, deși complex și uneori contestat din cauza legăturilor sale cu romanii, a fost vital în păstrarea amintirilor despre rezistența evreilor și despre distrugerea Ierusalimului.

Un alt episod major relatat de Iosephus este cel al asediului fortăreței Masada, considerată una dintre ultimele redute ale rezistenței evreiești. Fortăreața, situată pe un munte inaccesibil, era un simbol al curajului și al rezistenței împotriva ocupatorilor romani. Aici, aproximativ 960 de evrei, majoritatea din secta Sicariilor, au rezistat timp de trei ani, protejați de terenul accidentat și de fortificațiile solide. Romanii au fost nevoiți să construiască o rampă uriașă pentru a ajunge la zidurile fortificației, efort care a durat luni întregi și care este vizibil și astăzi.

În momentul în care fortăreața a fost cucerită de romani sub comanda generalului Lucius Flavius Silva, aceștia au găsit doar câțiva supraviețuitori, restul luptătorilor și familiilor lor alegând să se sinucidă colectiv. Conform lui Iosephus, această decizie a fost luată pentru a evita capturarea și sclavia sub romani. Faptul că Iosephus detaliază acest act dramatic de rezistență, chiar dacă există dezbateri academice cu privire la veridicitatea completă a poveștii, subliniază cât de profundă a fost dorința de libertate a evreilor, chiar în fața unei înfrângeri inevitabile.

Mărturiile lui Iosif Flavius despre acest episod tragic au devenit un simbol puternic al rezistenței și sacrificiului. Deși relațiile sale cu romanii au pus la îndoială imparțialitatea sa ca istoric, lucrările lui rămân de neînlocuit pentru înțelegerea acestei perioade dramatice din istoria evreilor și a Imperiului Roman.

Cine scrie istoria … formează stabilește învingătorii! Cum au „câștigat” evreii de pe urma acestui eveniment

Deși Titus Iosif a fost unul dintre liderii inițiali ai revoltei anti-romane, relatările sale au devenit tot mai contestate de-a lungul timpului. Mai ales după ce metodele moderne folosite în arheologie au început să arate o realitate diferită față de cea prezentată de istoricul evreo-roman.

Date fiind descoperirile arheologice de dată relativ recentă, precum și hibele din relatarea lui Titus Iosif, mai mulți istorici, printre care și Eric H. Cline, profesor de antropologie la Institutul de Arheologie din cadrul Universității George Washington din SUA, au contestat tabloul asediului care a dăinuit aproape două milenii.

Faptul că romanii s-ar fi retras după ce au făcut o breșă în zid, doar pentru a se regrupa și a ataca a doua zi, reprezintă o anomalie strategică pe care aceștia, pur și simplu, nu ar fi făcut-o. De fapt, nimeni nu ar fi făcut-o, a subliniat cercetătorul american în volumul Three Stones Make a Wall: The Story of Archaeology, publicat în anul 2017.

Apoi, date fiind dovezile arheologice din ultimii 30 de ani, imaginea care reiese este aceea a unui masacru, nicidecum a unei sinucideri în masă. Cel mai probabil, romanii au luat cu asalt fortăreața și i-au ucis pe toți cei dinăuntrul ei. Ulterior, Titus Iosif ar fi trunchiat declarațiile romanilor care au participat la asediu, pentru a oferi un simbol dramatic al rezistenței evreiești.

Șansele ca  relatări ale asediului să fi ajuns la el din surse locale, evreiești, sunt minime, afirmă E. H. Cline, atâta vreme cât el era deja considerat un trădător printre ai săi. Cel mai probabil, Titus Flavius Iosif a încercat, de asemenea, să diminueze impactul masacrului roman asupra rebelilor, oferind imaginea unei sinucideri colective, mai ușor de digerat de către populația locală.

De fapt, subliniază autorul american, istoricul a preluat datele dintr-un alt asediu, petrecut cu 5-6 ani mai devreme,  în anul 67 d. Hr., cel de la Yodfat, în care, este adevărat, rebelii au ales să se sinucidă. Singurii supraviețuitori de atunci, însuși Titus Iosif alături de un alt combatant evreu, au ales să se predea romanilor.

Cât a durat de fapt asediu – 3 ani sau câteva săptămâni?

Relatarea lui Titus Iosif despre durata asediului de la Masada este una dintre cele mai contestate aspecte ale lucrării sale. O echipă de cercetători de la Institutul Israelian de Arheologie și Universitatea din Tel Aviv sugerează, pe baza tehnologiilor moderne și a modelărilor computerizate, că durata asediului a fost mult mai scurtă decât cea menționată de istoricul antic. Iosephus susține că asediul a durat aproape trei ani, însă studiile recente indică o perioadă de doar trei-patru săptămâni. Această reevaluare este bazată pe date precise obținute de la senzori care măsoară dimensiunile rampei construite de romani și pe cartografierea zonei cu ajutorul dronelor, oferind o nouă perspectivă asupra acestui eveniment.

Analizele arheologice sugerează că cei aproximativ 6.000-8.000 de soldați romani și auxiliari care au participat la asediu ar fi putut construi rampa uriașă și infrastructura necesară asediului într-un interval de doar două săptămâni. Acest lucru contrazice cronica lui Iosephus, care ar fi exagerat durata rezistenței evreiești la Masada. Odată terminată rampa, romanii au lansat un atac violent și eficient care a dus rapid la căderea fortăreței, așa cum obișnuiau să facă în campaniile lor militare. Astfel, durata întregului asediu pare să fi fost mult mai scurtă decât s-a crezut inițial.

Această nouă perspectivă nu diminuează în niciun fel eroismul rezistenței evreiești la Masada, ci doar oferă o clarificare istorică asupra desfășurării asediului. Atacul rapid și brutal al romanilor, caracteristic tacticilor lor militare, a asigurat o victorie rapidă și decisivă. Faptul că Masada a căzut într-un timp mai scurt decât relatat inițial nu schimbă importanța simbolică a acestui episod tragic din istoria evreilor, care continuă să fie un simbol al curajului și sacrificiului.

O întrebare care rămâne fără răspuns este de ce romanii au investit atât de multe resurse și efort în cucerirea unei fortificații care, aparent, nu avea o valoare strategică semnificativă. Studiile moderne ridică această problemă, sugerând că poate motivele romane erau mai mult simbolice decât militare. Poate că Masada reprezenta un ultim bastion de rezistență evreiască, iar cucerirea sa completă era necesară pentru a demonstra dominația totală a Imperiului Roman asupra regiunii.

Schimbarea liniei narative asupra asediului nu numai că reinterpretează evenimentele, dar ridică și noi întrebări despre tacticile și obiectivele romane. Istoricii contemporani sunt provocați să reevalueze motivele din spatele unei asemenea campanii de asediu, indicând o complexitate mai mare a dinamicii politice și militare decât s-a crezut anterior.