De-a lungul veacurilor, călătorii străini care au păşit în Principatele Române sau în Transilvania au lăsat în urma lor nu doar descrieri ale peisajelor şi obiceiurilor, ci şi mărturii vii despre femeile de pe aceste meleaguri. Întotdeauna frumoase – aceasta pare a fi concluzia unanimă –, româncele au fost, totuşi, privite cu o amestecată admiraţie şi critică. Străinii le vedeau ca pe fiinţe fermecătoare, dar şi needucate, uneori grosolane şi chiar prea preocupate de modă şi plăceri.
Frumuseţea, un loc comun al mărturiilor
Niciun călător nu a contestat vreodată frumuseţea româncelor. Fie ele ţărănci sau boieroaice, tinere sau trecute prin viaţă, femeile din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania impresionau prin trăsăturile lor. Autorul francez I.L. Carra, vizitând Principatele în secolul al XVIII-lea, nota fascinat de pielea albă, ochii negri şi strălucitori şi părul brun al majorităţii. Lady Elisabeth Craven, englezoaică, descoperea în doamna Măriuca, soţia lui Mavrogheni, o frumuseţe comparabilă cu ducesa de Gordon, în ciuda faptului că era deja la a patra naştere.
La începutul secolului al XIX-lea, francezul Edouard Grenier mergea chiar mai departe: în opinia sa, româncele erau mai frumoase decât pariziencele. Iar Johann Friedel, călător austriac, povestea cu încântare cum ţărăncile din Ardeal îi aminteau de nimfele din mitologie, gata să-şi ofere ospitalitatea cu un zâmbet şi un braţ de fructe.
Eleganţa naturală a româncelor
Dora d’Istria, scriitoare franţuzoaică, rămâne uimită de cochetăria ţărăncilor din Transilvania, pe care le considera superioare bărbaţilor prin hărnicie şi veselie. Împletiturile cu panglici, diademele de mărgele, catrinţele viu colorate şi maramele turbanate le dădeau un aer de nobleţe aparte, în contrast cu sobrietatea sumbră a sasoaicelor.
Pentru mulţi dintre observatori, frumuseţea româncelor era un dat natural, o graţie înnăscută, imposibil de trecut cu vederea.
Însă educaţia lăsa de dorit
Dacă frumuseţea le era unanim recunoscută, educaţia le atrăgea adesea critici. Contele de Langeron, ofiţer francez în serviciul Rusiei, le numea „rău crescute şi puţin învăţate”. Laurençon, un alt francez, deplângea lipsa de instrucţie şi punea vina pe bărbaţii care le îngrădeau accesul la cultură. Acelaşi observa, cu surprindere, că româncele înjurau grosolan, fără reţinere, chiar şi în saloanele boiereşti.
Un consul german, Kuch, remarca la rândul său nepotrivirea dintre farmecul exterior şi comportamentele cotidiene, acuzându-le de brutalitate faţă de servitori şi de lipsă de rafinament în gesturile de zi cu zi.
Ţărănci virtuoase, boieroaice frivole
Contrastele erau mari. Dacă în mediul rural, străinii admirau hărnicia, bunătatea şi decenţa ţărăncilor românce – considerate soţii virtuoase şi mame devotate – în înalta societate boierească imaginea era mai nuanţată. Acolo, femeile păreau, pentru unii vizitatori, libertine şi excesiv de cheltuitoare.
Elveţianul François Recordon descria cucoanele românce ca fiind înclinate spre „principii libere”, iar francezul Cara remarca plăcerea lor „prea mare pentru amor”. Mai mult, moda era ridicată la rang de cult: după cum nota Wilhelm von Kotzebue, la Iaşi nu era rar ca o familie să ajungă ruinată doar pentru a susţine capriciile vestimentare ale unei doamne dornice să epateze în societate.
O lume în schimbare
După 1830 însă, odată cu deschiderea către Occident, imaginea româncelor începe să se transforme. Anatole de Demidov, aristocrat rus, descrie societatea bucureşteană ca pe una dintre cele mai plăcute din Europa, unde eleganţa şi bunul-gust mergeau mână în mână cu veselia. Frumuseţea rămâne un atribut constant, dar se adaugă tot mai vizibil rafinamentul şi instruirea.
„Eldorado al femeilor”
Cu toate criticile legate de educaţie, libertinaj sau cheltuială, frumuseţea şi farmecul româncelor au cucerit necontenit privirile străinilor. Nu e de mirare că germanul M.A. Ritter von Zerbioni di Spasetti numea Principatele, în secolul al XIX-lea, „un adevărat Eldorado al femeilor”.
