Limba română este o limbă veche și destul de activă. Potrivit specialiștilor care studiază limbile vechi, există în vocabularul nostru peste 150 de cuvinte dacice care au rezistat de-a lungul timpului.
Multe dintre acestea încă sunt folosite frecvent, iar altele doar în anumite zone. Mai mulţi savanţi şi istorici s-au dedicat studierii originii limbii vorbit. Aşadar, Bogdan Petriceicu Haşdeu, în lucrarea „Etymologicum Magnum Romaniae“, Ioan Iosif Russu, cu studiul „Limba traco-dacilor“, Ariton Vraciu, cu o carte despre „Limba daco-geţilor“ precum şi Grigore Brâncuş în „Vocabularul autohton al limbii române“ compun o listă de aproximativ 160 de cuvinte din limba română actuală, care provin, după toate probabilităţile, din acel grai străvechi, pre-roman.Un argument că aceste vocabule sunt moştenite din limba dacă este acela că ele nu işi au originea în niciuna din limbile cu care româna a avut vreo legătură: latina, greaca, slava, turca, maghiara etc. De asemenea, unele dintre ele pot fi regăsite şi în limba albaneză, o limbă ale cărei izvoare are similitudini cu cele ale limbii tracilor.
Limba română este o limbă romanică, la fel ca franceza, spaniola, italiana, chiar și portugheza. Cu toate acestea, este foarte influențată de limbile slave din jur. Rusa, sârba și croata și-au pus, pe alocuri, amprenta asupra limbii române. Există cuvinte care nu au nici o legătură cu cele enumerate, motiv pentru care savanții au tras concluzia că ar fi arhaisme de pe vremea tracilor. Mai mult decât atât, multe dintre acestea se regăsesc și în vocabularul albanez, limbă cu origini dacice.
De pildă, sunetul „ă“ este folosit în Europa doar în limbile română şi albaneză, limbi care au în alfabet şi litera corespunzătoare. Sunetele „ă“ şi „ş“ au rămas din limba dacă, respectiv iliră, care au multe caracteristici comune. Singura limbă antică europeană care avea în alfabet litera „ş“ a fost limba etruscă, în care „Ş“ era scris „M“. Etrusca însă, nu avea sunetele „b“, „d“ şi „g“.
Ulterior, odată cu apariția alfabetului grec și al celui latin, cele două litere au fost înlocuite cu „a” sau „o”, respectiv „s”. La fel s-a întâmplat și în cazul sunetului „î” care a devenit „i”. Din acest motiv, specialiștii au tras concluzia că vocabularul nostru are în componența lui sunetul „ă” din timpul dacilor.
Ce cuvinte românești ne-au rămas de la daci?
Dintre ele, unele nu îşi găsesc definiţii decât prin explicaţiile unor oameni din anumite regiuni şi în dicţionarele de arhaisme, altele şi-au pierdut de mult vorbitori, însă cele mai multe sunt pronunţate zi de zi. Doina, mămăliga, sâmbure, căciulă sau viezure sunt câteva din cuvintele româneşti care au provenienţă din limba dacilor.
A: abeş, Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia, aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea, ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca, azugă.
B: baci, baier, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, batal, băga, băiat, bălan, balaur, beregată, boare, bordei, bortă, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru, bunget, burghiu, burlan, burtă, burtucă, burtuş, butuc, butură, buză.
C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocârlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creţ, cruţa, cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură.
D: darari, daş, dărâma, deh, deretica, descăţa, descurca, dezbăra, desghina, dezgauc, doină, don, dop, droaie, dulău.
F: fărâmă.
G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară, ghimpe, ghiob, ghionoaie, ghiont, ghiuj, gîde, gîdel, gordin, gorun, grapă, gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă.
H: hojma.
I: iazmă, iele.
Î: încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema.
J: jilţ.
L: leagăn, lepăda, lespede, leşina.
M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mămăligă, mărcat, mătură, melc, Mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz, morman, mosoc, moş, moţ, mugure, munună, murg, muşat.
N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian.
O: ortoman.
P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea.
R: raţă, ravac, răbda, reazem, ridica, râmfă, rânză.
S/Ş: spânz, stăpân, stărnut, sterp, stejar, steregie, stână, străghiată, strepede, strugure, strungă, sugruma, suguşa, şale, şiră, şopârlă, şoric, şut, scăpăra, scrum, scula, scurma, sâmbure, sâmvea, sarbăd, Sarmisegetuza.
T: tare, traistă, tulei,
Ţ: ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, ţundră, ţurcă.
U: uita (a se), undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare.
V: vatră, vătăma, vătui, viezure, viscol,
Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgîria, zgârma, zimbru zârnă.
Mari dubii ca cuvintul „mămăligă” este de pe vremea dacilor. Porumbul a ajuns in Europa dupa anul 1600.
Inainte de cultivarea porumbului, se facea mamaliga din alte cereale autohtone precum meiul si orzul. Este un articol pe Historia despre obiceiurile alimentare ale dacilor.
Multumim de comentariu si de indicarea unei noi surse pe acest subiect
Asta e lista lui Hasdeu conform lingvisticii foarte subiective a vremii, pe principiul „daca nu stiu sau nu am auzit de un cuvant asemanator in latini, maghiara, turca, greaca sau slava inseamna ca e dacic”. Lingvistica moderna in schimb gandeste altfel.
Sa vorbim despre ‘brînză’.
Este cunoscut că brînza în general își primește numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalón, și toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care o capătă. În această ultimă categorie intră o serie întreagă de nume care desemnează brînza cu numele tiparului său. Astfel în sp. adobera, care înseamnă în același timp „tipar pentru brînză” și brînză, iar în rom. burduf, care se folosește, deși rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf”. În același mod, lat. formaticus, cu der. său romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „făcut cu mîna” și brînză; rus. paner „brînză”, față de lituan. paner „coș”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Același mod mai primitiv de a da formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepă, a cărei țesătură rară permite verificarea ambelor operații în același timp (asupra acestei faze a prelucrării brănzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astăzi sedilă sau zăgîrnă, s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in” și care apare în Evul Mediu cu sensurile de „văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „legătură, brîu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea › brînză pare normal, din punct de vedere fonetic și semantic. În plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din epoca latină de la recipient la conținut, dacă trebuie presupusă o legătură între brandea și brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda).