Vorbea 9 limbi străine, iar la 11 ani a scris prima sa nuvelă

Încă din copilărie, Elena a demonstrat o inteligență ieșită din comun, stăpânind fluent nouă limbi străine, printre care italiană, engleză, germană, franceză, greacă, latină, rusă și albaneză. La doar 11 ani, a scris prima sa nuvelă, iar la 14 ani a tradus „Iliada” lui Homer în limba germană.

La vârsta de 14 ani, a părăsit România împreună cu familia, continuându-și studiile la Viena, Veneția și Berlin. La 21 de ani, în timpul unei vizite la Iași, l-a cunoscut pe ofițerul rus Alexandr Kolțov-Masalski, cu care s-a căsătorit în 1849. Cei doi s-au stabilit la Sankt Petersburg, unde Elena a impresionat prin talentul său artistic, obținând un premiu prestigios la un concurs de pictură organizat de Muzeul Ermitaj.

Datorită ideilor sale liberale și nonconformiste, a întâmpinat opoziție în Rusia, ceea ce a determinat-o să se mute în Europa Occidentală, stabilindu-se în cele din urmă la Florența, Italia. Sub pseudonimul Dora d’Istria, a publicat numeroase lucrări în franceză, italiană și greacă, abordând subiecte precum istoria, geografia și literatura. A fost o susținătoare ferventă a emancipării femeilor și a militat pentru egalitatea de gen.

Cui a lăsat averea 

Elena Ghica a fost, de asemenea, prima femeie româncă alpinistă, reușind să escaladeze vârful Moench din Alpii Elvețieni, unde a arborat tricolorul românesc.

Deși a trăit departe de țara natală, nu a uitat de originile sale. Prin testament, a lăsat o parte din averea sa Primăriei București, cu dorința ca fondurile să fie folosite pentru administrarea Spitalului Pantelimon, o ctitorie a familiei Ghica.

Elena Ghica a murit la 17 noiembrie 1888, la Florența, la vârsta de 60 de ani. Conform dorinței sale, a fost incinerată, iar cenușa sa a fost depusă în cimitirul Trespiana din Florența.

Astăzi, numele său este purtat de un cartier din București, amintind de contribuțiile sale semnificative la cultura și istoria României.

The post Cine a fost doamna Ghica – cea care a dat numele unui cartier din București? first appeared on Turism Istoric.

Prin urmare, putem presupune că această rută, astăzi cunoscută sub numele de Calea Griviței, împreună cu Podul Beilicului, a format axa istorică a orașului. Acest lucru ar însemna că a inclus și o mare parte din Podul Mogoșoaiei, menționat pentru prima dată în documente în 1692, precum și vechea Uliță a Ișlicarilor. Această ipoteză explică de ce drumul vechi către Târgoviște începe la o distanță atât de mare de Curtea Veche — aproximativ 1,5 km — când, privind din perspectiva continuității, ar fi fost normal să „izvorască” din dreptul Bisericii Domnești, așa cum o făcea altădată Podul Beilicului. Astfel, o parte din trecutul Podului Târgoviștei a fost atribuit străzii Carol I (fosta Ișlicari, Franceză și Curtea Veche) și Podului Mogoșoaiei.

Puțini știu că zona delimitată de străzile Banului, General Budișteanu, Calea Griviței și Calea Victoriei aparținea Domnitorului Barbu Știrbei. Aceasta era o grădină vastă, cu magnolii și tufișuri de liliac, ce înconjura palatul construit în 1852, care există și astăzi. Aproximativ pe locul clădirii Corpului de Gardă al acestei reședințe domnești, s-au succedat, de-a lungul timpului, locuința marelui arhitect și restaurator de monumente George M. Cantacuzino și Ministerul Petrolului. Peste drum se află Casa Romanit, cumpărată de stat în 1836. Clădirea, extinsă în 1883, a găzduit Cancelaria Domnească, Curtea Administrativă și Ministerul de Finanțe. În prezent, ea formează o parte a „Muzeului Colecțiilor de Artă,” inaugurat pe 21 august 1978.

Dincolo de clădirea folosită astăzi de ASE, se află Spitalul Carol Davila, o clădire impunătoare ce a fost odată sediul Curții de Conturi. Înainte de aceasta, conform lui George Potra, aici fusese Hanul Văcărescu, proprietatea marelui ban Barbu Văcărescu. Hanul a fost vândut serdarului Dumitrache Sorescu, după ce, conform unei jalbe a băneasei Văcărescu, „soțul meu, banul, și fiicele mele, Saftica și Irina, și-au dat obștescul sfârșit în anul 1831, de câte trei de boala holerei.”

La intersecția cu strada General Budișteanu dăinuiește Biserica Manea Brutaru, ridicată de vătaful brutarilor din vremea lui Nicolae Mavrogheni. Din porunca lui Constantin Hangerli, în curtea acestei biserici a funcționat un orfelinat pentru 80 de copii, din care a mai rămas un zid în ruină. În imediata vecinătate se află Institutul de Matematică, ridicat prin eforturile profesorului Miron Nicolescu, președintele Academiei Române. Tot în mahalaua Manea Brutaru, așa cum este cunoscută de două secole, se află casa comitelui Nicolae (Scarlat) Rosetti, care găzduiește acum Secția de Sculptură a Academiei de Arte. Interesant de menționat, această clădire a fost cândva sediul Corpului V Armată.

Nu departe, pe locul actualului liceu cu predare în limba bulgară, Gala Galaction susținea că s-ar fi aflat casa haiducului Ionică Tunsu, fost pandur și paracliser la Biserica Sfinții Voievozi, ucis prin trădare în Grădina Scuffa, la ordinul lui Kiseleff. Peste drum, pe un teren viran de la intersecție, se afla casa inginerului George Duca, fost director al CFR, în care a locuit o perioadă și fostul prim-ministru I. G. Duca. În apropiere se află mândra Biserică Sfinții Voievozi, construită în 1770 de Mihalcea Băcanul. Aspectul său actual se datorează arhitectului Petricu, cel care a condus lucrările de restaurare între 1900–1901. La colț cu strada Sfinții Voievozi se află o clădire cu elemente de musharabie, asemănătoare celei din gravura lui Doussault din 1841.

De-a lungul traseului către Gara de Nord, întâlnim clădiri precum fostul Hotel Bratu, Institutul Politehnic (înființat în 1886 pe locul viilor bancherului Polizu), Hotelul Nord (ridicat în 1965 pe terenul unor vechi ateliere CFR și două sinagogi), și însăși Gara de Nord. Cunoscuta anterior drept Gara Târgoviștei până în 1888, aceasta a fost inaugurată de Carol I pe 13 septembrie 1872, odată cu darea în exploatare a liniei ferate București-Ploiești. Gara a fost construită pe o parte a vastului domeniu al familiei Golescu și a trecut prin numeroase transformări succesive.

Dincolo de istoria Gării, în zona Podului Grant, descoperim construcții importante precum fostele Ateliere CFR Grivița, Biserica Sf. Gheorghe Grivița și alte repere care reflectă evoluția istorică și arhitecturală a acestei zone, care a rămas martoră la evenimente semnificative din trecutul Bucureștilor.

The post De la Podul Târgoviștei, la Calea Griviței – istoria unei străzi din București first appeared on Turism Istoric.

Odată cu punerea în funcțiune a „întâiului drum de fier”, domnitorul Carol I își îndeplinea cuvântul dat în fața supușilor săi: acela de a nu părăsi țara până când nu va inaugura prima linie de cale ferată, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Astfel, în dimineața zilei de 7 septembrie 1869, s-a pus în mișcare primul tren București-Giurgiu. Carol I trăia în acea zi sentimentul celei mai adânci mulțumiri, dovedind încă din primii ani ai venirii sale în țară că va fi omul marilor înfăptuiri.

Capitala își avea de acum gara ei. Prima. O bijuterie de arhitectură feroviară rămasă până în zilele noastre ca mărturie a acelor vremuri. Construcția gării Filaret a început în anul 1867, lucrările fiind finalizate în timp record. Deschiderea oficială a gării a avut loc pe 31 octombrie 1869, în cadrul unei fastuoase ceremonii.

În acea dimineaţă istorică de toamnă, sub privirile entuziasmate ale bucureștenilor, ce împânzinseră peronul gării, „Trenul de Onore Michaiu Bravul”, remorcat de locomotiva cu acelaşi nume, a plecat spre Giurgiu, la orele 10.45. După un drum de 67 de km, parcurși într-o oră jumătate, cu o „iuțeală mijlocie”, trenul își face apariția în gara Giurgiu, pregătită ca de sărbătoare și împodobită cu „nenumărate ghirlande și trapele tricolore”.

A trecut de atunci mai bine de un secol jumătate. Astăzi, în incinta gării de altădată funcționează autogara Filaret, trenurile fiind înlocuite de simple microbuze, practice și rapide, dar care au pierdut cu totul farmecul plecărilor și sosirilor de altădată.

Autor: Andreea Mâniceanu / Casa Filipescu Cesianu

_{Foto sus: Gara Filaret (© Colecția „Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice” a Muzeului Municipiului București)}

The post Filaret, prima gară bucureșteană first appeared on Turism Istoric.

Potrivit sursei citate, cele mai reprezentative bulevarde sunt Magheru, Calea Victoriei și Aviatorilor, cea mai importantă piață publică este Piața Universității, iar cel mai reprezentativ parc este Herăstrăul. În cea ce privește clădirile, cele mai reprezentative sunt Ateneul și Arcul de Triumf. Cele mai apreciate cartiere sunt Primăverii, Dorobanți, Aviatorilor, Cotroceni.

Cele mai mari nemulțumiri ale bucureștenilor

Potrivit studiului, cele mai mari nemulţumiri privind costul în raport cu calitatea se referă la încălzirea locuinţelor, la telefonia fixă şi la alimentarea cu apă:

• Pentru 79% din populaţia Bucureştiului costul încălzirii este o mare problemă;
• Pentru 84% din populaţia oraşului este un mare pericol starea salubrităţii;
• 77% din locuitori acuză calitatea precară a aerului;

„71% dintre cei cei chestionați cred că Bucureștiul este foarte murdar, 3% consideră că de vină sunt locuitorii, 14% că vinovați sunt lucrătorii de la serviciile publice și 76% ambele variante. Rezultatele atestă că responsabilitatea principală nu poate fi atribuită numai lucrătorilor de la serviciile publice, ci se datoreză, în mare parte şi carenţelor educaţionale ale populaţiei (semnalare culeasă şi din investigaţia în rândul specialiştilor, unde, adesea, este menţionată şi necesitatea mijloacelor coercitive)”, arată concluziile studiului.

Cele mai reprezentative clădiri, bulevarde și parcuri din București

Cele mai reprezentative bulevarde sunt Magheru, Calea Victoriei și Aviatorilor, cele mai importante piețe publice – Piața Universității, Piața Unirii, Piața Palatului și Piața Amzei și cele mai reprezentative parcuri sunt Herăstrăul și Cișmigiul. În privința clădirilor, cele mai reprezentative au fost considerare Ateneul Român și Arcul de Triumf.

Locurile preferate pentru întâlniri în zona centrală sunt: Parcul Cișmigiu, Ateneul Român, Casa Armatei, Arcul de Triumf, Piața Victoriei, Piața Palatului, Universitate, Biserica Creţulescu, Paltul Regal, CEC-ul, Hanul lui Manuc.

„Mai poate fi menţionată şi observaţia că preferinţa majoră pentru întâlnirile oamenilor în parcul Cişmigiu atestă că aceasta este şi o opţiune derivată nu numai din încărcătura aprecierii estetice, ci şi a intimităţii conferite de cadrul natural – într-o zonă foarte aglomerată cum este centrul Bucureştiului. Prezenţa zonei verzi din faţa Ateneului Român întăreşte acest argument, care plasează acest punct de potenţială întâlnire pe locul doi. O mulţime de locuri preferate pentru întâlnire este presărată dealungul arterei Calea Victoriei: Piaţa Victoriei, Biserica Kreţulescu, Palatul Regal, Casa Centrală a Armatei, CEC. Nu poate fi neglijată opinia celor care susţin că centrul oraşului este impropriu pentru asemenea întâlniri din cauza aglomeraţiei din zona stradală”, se arată în studiu.

Pentru a face o plimbare în Bucureşti cu familia şi/sau cunoştinţe, prieteni, aproape 75% dintre opţiuni se referă la locurile de plimbare situate în partea de nord a oraşului, în parcul Herăstrău sau în proximitatea sa (Muzeul Satului, Şoseaua Kiseleff).

„Această concentrare a opţiunilor pentru spaţiul verde amenajat din parcul Herăstrău şi proximitatea sa zonală trebuie să constituie o permanentă preocupare pentru proiectanţii de spaţii verzi, în sensul găsirii unor noi soluţii de amenajare a acestui spaţiu existent, dar şi pentru amenajarea unor spaţii asemănătoare pe celelalte coordonate ale ansamblului urban bucureştean”, se arată în studiu.

Pentru plimbările în afara Bucureștiului, preferatele sunt: 28% Parcul Palatului Mogoşoaia, 21% Băneasa, 14% Snagov, 14% Cernica, 7% Pustnicu, 7% Zona de Nord – Un luciu de apă din zona de Nord, 7% Herăstrău, 2% Mănăstirea Căldăruşani.

Cele mai bune cartiere din București

În opinia bucureștenilor chestionați, cele mai bune cartiere, cu locuințe de calitate sunt considerate Primăverii, urmat de Dorobanți (Televiziune), Domenii, Floreasca, Băneasa și Cotroceni.

„Motivaţia acestei opţiuni include nu numai calitatea locuinţelor (aşa cum era expres menţionat în întrebare), ci un ansamblu de raţiuni. Astfel, argumentele plasării pe primul loc în ierarhie a cartierului Primăverii ţin nu numai de calitatea construcţiilor şi de faptul că sunt bine întreţinute, ci şi de regimul optim de înălţime, raportul dintre spaţiul construit şi spaţiul libel,pe de o parte, şi între acestea şi spaţiul verde aferent, pe de altă parte. De altfel, amplasarea acestui cartier într-o zonă cu o suficientă reprezentare a spaţiului verde, determină argumente suplimentare care ţin de curăţenia zonei, calitatea aerului, lipsa poluării, intimitate”, se arată în studiu.

La întrebarea „Ce cartier nu vă place?” fruntașe au fost cartierele Crângași, Berceni, Mihalache, Colentina Militari, Ferentari, Rahova, Titan.

The post Cele mai iubite locuri din București și topul cartierelor făcut de locuitorii orașului first appeared on Turism Istoric.

În partea stângă (a fotografiei de mai sus -n.r.) este masa cu obiectele sfinte, în fața căreia trei preoți țin slujba în apropierea unui microfon, ceea ce ne duce cu gândul că slujba a fost transmisă la radio, scrie Muzeul Municipiului București, pe pagina de Facebook a instituției.

Mulțimea strânsă în jurul lor îi are în centru pe regele Carol al II-lea și pe Voievodul Mihai. În planul doi, se disting pavilioanele expoziției care, începând cu anul 1936, se va desfășura în Parcul Herăstrău.

Este practic ziua de naștere a parcului, care la momentul acela a primit numele de Parcul „Regele Carol al II-lea”. După abdicarea lui Carol al II-lea, parcul a fost redenumit Parcul „Național”, iar după 30 decembrie 1947 a devenit Parcul de cultură și odihnă „I.V. Stalin”, pentru ca, după destalinizare, să primească numele lacului, și anume „Herăstrău”, denumire pe care a păstrat-o până în anul 2017, când a fost iarăși redenumit, devenind Parcul „Regele Mihai I”.

Fotografia este realizată de Iosif Berman, la 9 mai 1936, și face parte din Colecția Fotografii și Cărți poștale a Muzeului Municipiului București.

Autor: Cezar Petre Buiumaci, muzeograf, Secția Istorie a Muzeului Municipiului București

The post O filă din istoria Parcului Herăstrău first appeared on Turism Istoric.

Taverna din Piaţa Rosetti, încropită în locul unei foste bucătării, era „bine famată“ şi se găsea la intersecţia dintre strada Vasile Lascăr şi strada Dianei, vecină cu Editura Univers.

Viaţă uşoară şi ieftină la Singapore

Muşterii nu se puteau întinde pe mai mult de patru sau cinci mese, între pereţii tapetaţi cu plăci de faianţă, o moştenire a fostei bucătării şi petrecându-şi orele sub cele trei guri de aerisire prin care se vedea forfota străzii. Viaţa era uşoară şi ieftină la Singapore:o vodcă mare (100 de grame) costa 2 lei, un kilogram de vin se cumpăra la 6-8 lei, un rom mare era 1, 80 de lei, iar o halbă de bere-1, 70.

Prin urmare, o zi de Singapore îi costa pe boemii acelei perioade în jur de 5-6 lei. Să nu uităm că localul se afla în buricul târgului, unde preţurile nu erau chiar de neglijat. „În subsolul renumitului Singapore, se bea din abundenţă, recitându-se tonic, povestindu-se cu har sau tălmăcindu-se cu subînţeles. Trebuie spus că boema pe care o prezint şi o reprezint eu era aristocraţia acestui modus vivendi în România. Aş spune chiar că era singura boemă nobilă dintre boemele de-atunci (ca să-l parafrazez pe Minulescu)“, povesteşte Astaloş.

Poeţii, scriitorii şi artiştii plastici cu state vechi erau:Ghiţă Mărgărit, Geo Martiniuc, Teodor Pâcă, Tudor George zis Ahoe (care a scris „Baladele singaporene“), Florin Pucă, matematicianul Nelu Winckler, Constantin Aronescu şi pictorul George Antohi, Alexandru Struţeanu, Eugen Schileru, Taşcu Gheorghiu sau Constantin Piliuţă.

Piata Rosetti vedere spre locul unde avea sa fie caciuma vestita

Avangardiştii

George Astaloş explică rostul confesiunilor sale din volumul „Boema“, arătând că „elita boemă“ era distinctă de „boemii“ de la cafenele cu ştaif ale Capitalei:„Nu mi-am propus să fac portretele boemilor de la Café Corso, Oteteleşanu, Capşa sau Café de la Paix, ci ale cavalerilor de pe breşa pichetată pe plaiurile singaporene din Piaţa Rosetti“.Iată cum descrie Tudor George, zis Ahoe, viaţa de acum 50 de decenii de la Singapore:„În hruba noastră, zisă Singapore/ O navă eşuată-n bulevard/ Ne-am petrecut, damnaţi, atâtea ore/ Cu pâlnia lui Bachus pe stindard“.

Ce se vorbea la Singapore

În spelunca din Rosetti se discutau multe subiecte, de la poveşti despre oameni la literatură şi politică, într-un moment în care regiumul comunist începuse să prindă rădăcini. Spiritul catalizator al birtului era Ghiţă Mărgărit, „poet de o remarcabilă subtilitate“, cum îl descrie Astaloş. După al treilea pahar, el i-a povăţuit pe colegii de rezistenţă:„Ţineţi minte ce vă zic! Trebuie să ştiţi totul despre toţi, dacă vreţi să fiţi inatacabili. Şi când vă cade în palmă omul care vă sâcâie, îi serviţi tot ce ştiţi despre el şi când nu mai aveţi ce zice, îi spuneţi:Şi ţi-a fost şi frică la dentist!“Nimeni din asistenţă nu se întreba la acea vreme cum ajunsese Ghiţă Mărgărit să fie asistentul marelui critic George Călinescu, graţie poeziei despre dezordinea existenţială, împreună cu Alexandru Piru, recunoscut ca un fin filolog şi pentru spiritul său critic.

Bombonica cea cu vino’ncoa

Un alt „partener de tribulaţii“ din subsolul cârciumii era Păstorel Teodoreanu, fratele lui Ionel Teodoreanu. Din pleiada de la cele cinci mese nu lipseau nici actori, iar „flotantul de serviciu“ Ilarion Ciobanu era unul dintre ei.Nelipsite erau şi poveştile de amor. În acel subsol era cunoscută aventura poetului Teodor Pâcă în braţele iubitei Bombonica, o femeie „care nu-l lăsa niciodată în pană de carburanţi“.Singapore, mecca scriitorilor bucureşteni de la sfârşitul anilor ’60, este renovată şi-şi şterge spritul de „pierzanie“. Boemii de altădată nu mai vin aici, iar denumirea vechii spelunci va fi „Peştera“, o grotă luxoasă, împodobită custâlpi de beton armat.

Din speluncă boemă, grotă de lux

„Pe la începutul anilor 2000, Peştera a fost cumpărată de Meiţă, un om de afaceri de primă mărime şi calitate care în afara unui fabulos restaurant la Şosea şi o cofetărie de lux în Piaţa Rosetti, avea şi o herghelie de trăpaşi de curse pe hipodromul din Ploieşti care număra, nici mai mult nici mai puţin de 130 de capete. I-am văzut alergând pe pista ploieşteană în mai multe rânduri. Ei bine, poeticul proprietar de cai a cumpărat fostul Singapore al nostru devenit Peştera şi a făcut din istoricul spaţiu al boemei o brutărie de lux, căreia îi citesc nostalgic firma de oricâte ori trec prin Rosetti. Acum brutăria şi-a schimbat din nou profilul“, consemnează scriitorul şi clientul de la Singapore, George Astaloş.

„Tot subsolul acestui bloc a fost ocupat până în anul 2000 de restaurantul Peştera. Ce a fost înainte de Peştera nu ştiu, dar pe vremea aceea nu prea erau restaurante în Bucureşti, aşa că acesta era unul dintre cele mai bune. Mâncam des aici”, povesteşte patronul unui mic magazin de vizavi.

Oameni cu funcţii grele

Clienţii de la Singapore chiar erau boemi şi nu făceau parte din „tagma” celor „alteraţi de muncă şi de răspunderi socio-profesionale”, aşa cum puteai întâlni la celebra Capşa. Totuşi, după restaurarea crâşmei şi dobândirea numelui de „Peşteră” îi călcau pragul şi actori mai tineri:Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi sau Gheorghe Dinică, şi în general vedetele Teatrului Naţional. Gaşca de altădată s-a răspândit prin „lăcaşuri bine famate”:cafeneaua de la Blocul Turn (Sala Palatului) sau la Nestor,   locul preferat de ziarişti.

Singapore a funcţionat la parterul imobilului de la intersecţia străzilor Vasile Lascăr cu Dianei

Acum, în locul speluncii Singapore este ocupat de alte magazine

Prima proprietară de Vartburg din Bucureşti

Singapore nu mai exista, iar scriitorii noii generaţii veneau la prânz la Cina, Athénée Palace, barul de la etajul restaurantului Berlin, Podgoria,   Moldova, Katanga, Grădiniţa sau 7 Craci. Aurora Cornu (devenită soţia lui Marin Preda), actriţa Ioana Bulcă, Ţuca Breslaşu, singura posesoare de Vartburg (maşina cucoanelor bine) erau câteva dintre frumuseţile epocii care frecventau barurile noi.

The post Cum petreceau „singaporenii“ cu 5 lei pe zi în subsolul unei vechi bucătării din Piaţa Rosetti first appeared on Turism Istoric.

Construită în 1692, în timpul lui Constantin Brâncoveanu, artera numită în trecut Podul Mogoşoaiei a fost unul dintre cele mai cosmopolite bulevarde, cu o structură caleidoscopică ce îmbina moda vremii cu prezenţa rafinată a oamenilor de cultură bucureşteni. 

În perioada interbelică, cunoscuta stradă a devenit cartierul general al modei. La fiecare pas apăreau atelierele croitorilor şi pălărierilor iscusiţi, ticsite de materiale de cea mai bună calitate, din care erau confecţionate haine pentru toate gusturile şi buzunarele. Profesioniştii de pe Calea Victoriei ştiau să mulţumească oameni din toate clasele sociale şi croiau la foc continuu rochii, paltoane şi costume. Cel mai mult lucraru conform tendinţelor venite din vestul Europei şi imitau pentru români moda pariziană a acelor vremuri. 

Bulevardul Magheru, plin de artiştii şi genii neînţelese

Bulevardul Magheru a fost considerat, în timpul perioadei interbelice, unul dintre cele mai moderne din lume şi unic în Europa. Privit atunci ca echivalentul 5th Avenue-ului american, Magheru era populat de clădiri înalte, geometrice, care sfidau arhitectura clasică şi aliniau România celor mai emancipate ţări occidentale. Această arteră este templul celor mai renumiţi arhitecţi modernişti din România, iar unele dintre clădirile reprezentative construite de ei se mai păstrează şi astăzi. Horia Creangă a proiectat clădirile Patria şi Burileanu-Malaxa, Duiliu Marcu a realizat Casa de Credit şi Asigurări a Magistraţilor, iar Arghir Culina este proiectantul Hotelului Ambasador. 

Pe lângă importanţa lui culturală, Bulevardul Magheru este renumit şi pentru localurile în care se adunau laolaltă fel de fel de indivizi, de la scriitori şi regizori de succes, până la boemi scăpătaţi sau artişti neînţeleşi. Cei doi poli, al succesului şi al dezamăgirii, erau restaurantele Podgoria şi Grădiniţa. Primul îi găzduia pe aceia transformaţi deja în personalităţi naţionale, în vreme ce al doilea era adăpostul „stelelor căzătoare”, numelor care se cufundau în uitare şi care îşi reprimau acolo dezamăgirile. 

La cutremurul din 1977, Magheru a fost grav afectat, multe imobile au fost avariate ori s-au prăbuşit. Au dispărut edificiile Scala, Cassata şi Dunărea, monumente ale arhitecturii bucureştene. Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, acest bulevard a rămas cunoscut şi pentru baricada care s-a format la hotelul Intercontinental. 

Calea Victoriei, cea mai cunoscută arteră a Capitalei

Calea Victoriei este cea mai cunoscută stradă din Bucureşti, locul unde domniţele ieşeau la plimbare printre maşini în perioada interbelică şi care în ultimii ani s-a transformat în principala arteră comercială din oraş. Cunoscută la început sub denumirea de Uliţa cea Mare sau de Drumul Braşovului, Calea Victoriei de azi îşi datorează existenţa lui Constantin Brâncoveanu.

El este cel care, în 1692, a tăiat drum care să lege moşia sa de pe malul Dâmboviţei cu moşia de la Mogoşoaia. Acolo va construi faimosul palat de la Mogoşoaia. Calea Victoriei era în trecut pavată cu butuci de lemn şi uşor-uşor s-a tranformat în cea mai cunoscută stradă a Bucureştiului. 

The post Poveştile celor mai cunoscute străzi din vechiul Bucureşti. De ce era faimos Bulevardul Magheru în trecut first appeared on Turism Istoric.

Conform Primăriei Capitalei, printre principalele prevederi se numără cele referitoare la când și pe unde se face accesul în Parcul Natural Văcărești (strada Săvinești; colțul digului din fața complexului Asmita Gardens; intrarea dinspre intersecția Splaiului Unirii cu Șoseaua Vitan-Bârzești).

Accesul în parc este permis conform unui program de vizitare ce va fi afișat pe panourile de intrare în parc și care va varia în funcție de anotimp.

„Este interzisă realizarea de lucrări de construcții cu caracter permanent, cu excepția lucrărilor necesare pentru îndeplinirea de către Administrația Parcul Natural Văcărești a atribuțiilor sale precum și pentru captarea apei necesare alimentării Parcului Natural Văcărești”, precizează Primăria Capitalei.

Este interzisă introducerea oricăror specii de floră și/sau faună sălbatice precum și orice formă de vătămare, recoltare, capturare, ucidere, culegere, tăiere, dezrădăcinare sau distrugere cu intenție a tututor speciilor de floră și faună sălbatice.

De asemenea, conform regulamentului, este interzis accesul cu vehiculele motorizate, inclusiv cu trotinete electrice; fumatul este interzis în interiorul parcului, cu excepția a trei locuri semnalizate la intrările principale ale parcului.

„Circulația cu bicicletele se desfășoară numai pe ruta principală care leagă cele două intrări principale – colțul digului din fața Complexului Asmita și Strada Săvinești – semnalizată în acest scop și pe coronamentul digului aflat pe limita exterioară a parcului Natural Văcărești. Viteza de deplasare va fi adaptată astfel încât să nu pună în pericol și să deranjeze alți vizitatori”, mai precizează Primăria Capitalei.

Aprinderea focului este interzisă

Accesul animalelor de companie pe teritoriul parcului este permis doar dacă acestea sunt ținute în lesă.

Este interzisă aprinderea focului de orice fel, inclusiv aprinderea și eliberarea lampioanelor, folosirea oricăror materiale pirotehnice, focuri de artificii, petarde, pocnitori și altele asemenea.

Este interzisă desfășurarea pe teritoriul Parcului Natural Văcărești de activități comerciale neautorizate și fără acordul Administrației Parcul Natural Văcărești.

În ceea ce privește sancțiunile, nerespectarea dispozițiilor Regulamentului Parcului Natural Văcărești constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 3.000 lei la 6.000 lei, pentru persoane fizice, și de la 25.000 lei la 50.000 lei, pentru persoane juridice

_{Foto sus: Parcul Natural Văcărești (© Mihai Petre / Wikimedia Commons)}

The post Ce activități sunt interzise în Parcul Natural Văcărești? first appeared on Turism Istoric.

„Am semnat certificatul de urbanism necesar proiectului realizării sistemului de irigații, am elaborat studiu de fezabilitate și avem aprobată tema de proiectare. Următorii pași procedurali sunt obținerea tuturor avizelor tehnice necesare și emiterea autorizației de construire, după care vom putea începe execuția lucrărilor propriu-zise. Durata estimată a proiectului, prin care se intenționează asigurarea necesarului de apă pentru flora existentă și a confortului specific culturilor de plante, este de 6 luni”, a declarat primarul general al Capitalei, Nicușor Dan, în comunicatul citat.

Parcul Carol din București va fi reabilitat și restaurat de Primăria Capitalei, prin Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement, a anunțat municipalitatea, în vara anului 2022.

Astfel, în Parcul Carol vor fi efectuate o serie de lucrări care presupun: revitalizarea și refacerea fondului dendrologic și spațiilor verzi, reabilitarea aleilor, a podurilor, a scărilor din interiorul parcului, dar și consolidarea malurilor lacurilor și reabilitarea debarcaderului, informează un comunicat al Primăriei Capitalei.

De asemenea, vor fi reabilitate instalațiile și rețelele de iluminat public și monumental, terenul de sport, locurile de joacă și va fi înlocuit mobilierul urban.

Totodată, vor fi reabilitate și restaurate construcțiile care sunt în administrarea ALPAB.

Potrivit indicatorilor tehnico-economici, valoarea totală a lucrărilor este estimată la 47.627.248,87 lei, cu o durată de realizare de 36 de luni.

Parcul Carol este unul dintre cele mai cunoscute parcuri din București. Deși la început, locul unde este amplasat acum parcul a fost doar o câmpie mlăștinoasă, acesta a început să prindă contur datorită lui Ion N. Lahovari. Cu ocazia a celor 40 de ani de domnie a lui Carol I, Ion N. Lahovari dorea să organizeze o expoziție națională, intitulată „Expoziția Generală a României, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a Majestății Sale, Regele Carol I”. Așa a apărut acest loc de promenadă.

The post Sistem modern de irigații, în parcul Carol din Capitală first appeared on Turism Istoric.

Loc de promenadă pentru elitele românilor, spaţiu al boemiei bucureştene, important vad comercial, Calea Victoriei şi-a purtat de-a lungul vremii secretele ascunse în separeurile localurilor şi restaurantelor sale. Aici se povesteau viitoarele cărţi, se năşteau idile amoroase,  „se alcătuiau guverne” şi se puneau la cale treburile statului.

Istoria Bucureştiului se împleteşte în jurul Căii Victoriei. Aceasta a fost prima stradă pavată din România, aici se întâlneau elitele culturale şi politice. Ca şi acum, o casă pe acest bulevard era eticheta apartenenţei la un statut social respectabil.Numele vechi al Căii Victoriei este Podul Mogoşoaiei. A primit noul nume în anul 1878, după ce trupele române, ca urmare a victoriei obţinute în Războiul de Independenţă, şi-au făcut intrarea triumfală în oraş pe această arteră.

Prima planificare urbanistică a capitalei

Cea mai cunoscută stradă din capitală îşi datorează existenţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, care urcă pe tronul Ţării Româneşti în 1688. Patru ani mai târziu, Brâncoveanu taie un drum care să lege moşia sa de pe malul Dâmboviţei cu moşia de la Mogoşoaia, unde va construi un palat superb în anul 1702.În primele consemnări, actuala Calea Victoriei apare menţionată cu numele de „Uliţa cea Mare” sau Calea Braşovului.

Atunci când a deschis noua arteră, domnitorul nu a ţinut cont de proprietăţile existente pe traseul ei, cele ale boierilor Bălăceni şi Cantacuzini, de aceea acţiunea lui poate fi considerată primul proiect de planificare urbanistică a Bucureştiului.Gheorghe Crutzescu, autorul cărţii „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi”, evocă imaginea începuturilor acestei străzi bucureştene.

„Acest drum s-a născut şerpuit, spre ciuda edililor şi a urbaniştilor. Dar n-au ce-i face: el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte – căci pe deal este uscat, în vale e baltă -, şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care-i ies în cale, merg la vale. De-a lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case.”

„A umbla pe aceste poduri e o tortură”

În anul 1692, Brâncoveanu porunceşte podirea noii uliţe cu bârne de lemn, de aici şi denumirea de Podul Mogoşoaiei. Sistemul pavării cu lemn (datorită căruia străzile erau numite „poduri”) este foarte vechi în Bucureşti, existând menţiuni despre acest sistem încă din secolul al XVI-lea.Pe toată lungimea uliţei erau puse bârne groase de stejar, numite „podini”, lungi de 8 metri.

Acestea erau aşezate transversal şi prinse la capete cu bârne, numite „urşi”. „Podurile” avea şanţuri adânci pe margini, pentru scurgerea apei de ploaie, iar în dreptul intrărilor în curţi erau construite podişti de lemn.

Nu existau trotuare, pe „pod” mergeau laolaltă oameni, care şi trăsuri. Totuşi, acest sistem avea şi un inconvenient. Sub bârnele groase se aduna noroi şi se întâmpla destul de des ca, la trecerea unui om, acesta să alunece şi să ajungă scufundat până la brâu în noroi.

Scriitorul Nicolae Filimon nota:„A umbla pe aceste poduri este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpii aceia”.

Asfaltată înaintea Primului Război Mondial

Acest sistem nepractic şi costisitor a fost abandonat în 1824, când s-a trecut la pavarea cu piatră de râu a principalelor poduri, printre care şi Podul Mogoşoaiei.

În 1864 s-a început pavarea cu piatră cubică din granit adusă tocmai din Scoţia, iar în preajma Primului Război Mondial, Calea Victoriei a fost asfaltată pentru prima oară. În timp, Podul Mogoşoaiei devine una dintre cele mai frecventate şi selecte artere ale Capitalei. De la finalul secolului al XVIII-lea şi până în perioada interbelică, de o parte şi de alta a Căii Victoriei se ridică biserici, case boiereşti, mănăstiri, prăvălii, magazine de lux, restaurante, hoteluri, apoi Palatul Regal şi alte instituţii de stat.

Cu toate acestea, contrastul acestei zone este ironizat de gazetarul şi pamfletarul Nicolae T. Orăşanu în anul 1857: „Are daruri o mulţime / E podul cel mai faimos / Cel mai mare în lungime / Dacă nu cel mai frumos. / Aranjat e de minune / Ici-colo câte un palat, / Lângă nişte case bune / Câte-un bordei sfărâmat”.

Perioada de aur a Căii Victoriei

În apropierea Bisericii Kretzulescu, boierul Dinicu Golescu îşi construieşte o spaţioasă casă cu etaj, care, în anul 1842, devine palat domnesc. Aici a funcţionat sediul guvernului provizoriu din timpul Revoluţiei din 1848. Tot aici a locuit şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, până la abdicarea forţată din 1866. Prinţul Carol de Hohenzollern se instalează şi el în acest palat.

Prea mic pentru nevoile Curţii Regale, îi este adăugată încă o aripă în partea dreaptă, de-a lungul Căii Victoriei, între anii 1882 şi 1885. Distrus de un incendiu în 1926, Palatul Regal a dobândit înfăţişarea actuală între anii 1930 şi 1937, când vechea Casă Golescu a fost demolată şi înlocuită cu clădirea în care astăzi funcţionează Muzeul Naţional de Artă.

După 1878, când au fost puse bazele statului român modern, Calea Victoriei a adăpostit număroase instituţii administrative, culturale sau ştiinţifice:CEC-ul, Palatul Poştelor (actualul Muzeu de Istorie), Palatul Fundaţiei Culturale Carol I (actuala Bibliotecă Centrală Universitară), Casa Capşa, Academia Română.

Planurile primăriei

În anul 1948, după instalarea comuniştilor la putere, Calea Victoriei începe să piardă din aerul aristocrat şi boem şi traversează o perioadă de uniformizare. Multe din casele boiereşti sunt spulberate de buldozere, iar cele rămase devin locuinţe pentru acoliţii partidului.Acum, în 2012,  Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat Planul Integrat de Dezvoltare Urbană prin care legendara stradă va mai pierde o bandă de circulaţie pentru maşini, urmând să fie lărgite trotuarele. Astfel, la 320 de ani de la înfiinţarea sa, Calea Victoriei reintră în „proprietatea” pietonilor.„Drumul urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte, căci pe deal este uscat, în vale e baltă. (…) De-a lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case.”Gheorghe Crutzescu diplomat, autorul cărţii „Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi”

„Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpii aceia.”Nicolae Filimon scriitor

Ridicarea şi demolarea Palatului Sturdza

Printre edificiile care odinioară constituiau mândria oraşului se număra şi Palatul Ministerului Afacerilor Externe din Piaţa Victoriei, pe locul de lângă actuala clădire a Guvernului. Construcţia, cunoscută şi ca Palatul Sturdza, a fost ridicată între anii 1898 şi 1901 şi proiectată de către arhitectul Iulius Reiniqke.Imobilul aparţinea prinţului Grigore M. Sturdza, fiul domnitorului Mihail Sturdza. După moartea prinţului, clădirea a fost vândută statului, care a transformat-o în sediu al Ministerului Afacerilor Externe. În anii 1930, clădirea este demolată pentru a se construi un nou Minister al Afacerilor Externe.

Palatul Sturdza a fost dărâmat în 1930

Palatul Cantacuzino, diamantul coroanei

Una dintre cele mai frumoase clădiri care fac şi astăzi faima Capitalei este Palatul Cantacuzino. Clădirea în stil baroc se află pe Calea Victoriei, în apropierea Pieţei Victoriei, şi a fost construită în perioada 1898-1900 de către arhitectul Ion Berindei pentru Grigore Cantacuzino, cunoscut şi sub porecla de „Nababul”. Acesta din urmă era una dintre personalităţile marcante ale politicii din acea vreme şi printre cei mai bogaţi români de la începutul secolului XX.

Palatul avea faima celui mai exclusivist loc din Bucureşti, unde se ţineau baluri şi serate extraordinare organizate de Mihail Cantacuzino, împreună cu Maria „Maruca” Rosetti. Printre oaspeţii de vază ai acestor evenimente se număra compozitorul George Enescu, viitorul soţ al Marucăi.  În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în această clădire a funcţionat sediul preşedinţiei Consiliului de Miniştri.  În 1956, Palatul Cantacuzino devine muzeu dedicat muzicianului George Enescu.

The post Povestea celei mai cunoscute străzi din București – Calea Victoriei first appeared on Turism Istoric.

Parcul Ateneului este situat în centrul Capitalei, în perimetrul delimitat de Piaţa George Enescu, strada Episcopiei şi strada Benjamin Franklin.

Conform raportului de specialitate, propunerea a venit din partea criticului şi istoricului de artă Radu Varia, soţul sopranei Mariana Nicolesco (născută pe 28 noiembrie 1948 la Găujani (Giurgiu) şi decedată pe 14 octombrie 2022 la Bucureşti).

„A cântat pe cele mai renumite scene ale lumii, începând cu Teatro alla Scala din Milano, unde a debutat în premiera mondială a operei ‘Le Vera Storia’ de Luciano Berio (1982) şi unde apare apoi în numeroase noi puneri în scenă, recitaluri şi concerte, ca şi la Metropolitan Opera din New York cu ‘La Traviata’ de Verdi (1978). În anul 1991, distinsa artistă – supranumită Regina della Scala, Regina del Belcanto şi Diva Divina – a primit titlul de cetăţean de onoare al Bucureştiului, fiind prima personalitate recompensată cu această distincţie”, se arată în documentul citat de Agerpres.

Marea soprană Mariana Nicolesco a murit în octombrie 2022, la vârsta de 73 de ani.

Ce a mai rămas din Grădina Episcopiei

Parcul Ateneului este o rămășiță din cea mai veche Grădină publică a Bucureștilor. Pe locul Ateneului de astăzi, edificiu simbol al culturii naţionale, se afla pe la 1730 livada Văcăreștilor, proprietatea poetului Ienăchiţă Văcărescu unde în anul 1764, spătarul Mihai Cantacuzino și soţia sa Elena Văcărescu au construit o mică biserică și o școală pentru copii nevoiași.

Povestea este și mai interesantă dacă spunem că Ienăchiță este unul dintre moștenitorii lui Ianache Văcărescu, cel omorât de turci în 1714 la Constantinopol, odată cu Constantin Brâncoveanu, al cărui sfetnic credincios fusese. Mai târziu, prin 1775, aceste edificii vor fi donate de familia Văcăreștilor Episcopiei de Râmnic.

Suprafața acestei grădini era destul de mare, circa 5000 mp și era delimitată de strada Nicolae Golescu (pe vremuri Ulița Poșta Veche) și Calea Victoriei (fost podu Mogoșoaiei).

_{Foto sus: Parcul Ateneului din București (© Bogdangiusca at the English Wikipedia)}

The post Parcul Ateneului din București își va schimba denumirea first appeared on Turism Istoric.

Așa că am purces la scrierea acestui articol introducând în el cu o serie de sfaturi pentru romanțele de București, ceva să va ajute la un prim date sau să reaprindă creativitatea amoroasă într-un cuplu.

Trăim în micul Paris cred că ar fi timpul sa ne purtăm ca atare

Dacă trăim în micul Paris să ne amintim de parcuri. De ce să nu începem unde ar începe și Eminescu, spațiul natural, iarba proaspătă și poate un miros frumos de tei pentru acea atmosferă boemă, de poezie și ferenzie. 

Am tot încercat să caut parcul perfect, dar am găsit elemente eterogene, în parcuri diferite.

În jurul lacului Tei, pot fi găsite zone intime cu sălcii ce evocă fidel poezia ”Lacul” de Eminescu. Știu că el contempla spațiul Bucovinean, dar să nu uităm și faptul că spațiul cosmopolitan este un spațiu propice dragostei. 

Parcul Florilor chiar dacă este un parc mic, amintește de parcurile englezești prin iarba scurtă și mediul prielnic unui picnic romantic, pot spune că dintre toate parcurile din București am simțit cele mai puține riscuri pentru posteriorul meu în acest parc.

Tot ce aveți nevoie este: o persoană care va face cu ochiul, o baghetă franțuzească, puțin jambon, brie, unt, rucola și roșii și aveți un clasic franțuzesc.

Sa fiți ținuți cu mărimea sandwich – ului pentru că momentele speciale se savurează în îmbucături mici și să nu uitați de sprai de țânțari când va așezați în spațiile din apropierea unor fântâni sau ape.

Parcul Operei poate fi o sugestie interesantă pe timpul verii

Parcul Operei poate fi o sugestie interesantă pe timpul verii, o păturică pe iarbă în apropierea concertelor pe timpul verii poate fi un spațiu intim împodobit de muzică de operă o mică gustărică și un ceai la termos. 

O astfel de întâlnire poate implica ochi dulci și o experiență muzicală inedită. Nu toată lumea poate fi atentă la un întreg concert de operă când are pe cineva drag în apropiere. 

Pentru cei ce nu pot sta jos nici o clipă și caută inspirație în peisajul bucureștean, recomand cel mai mult Calea Victoriei atunci când se închide în weekend, atunci puteți simții micul Paris în inima și veți observa clădiri cochete cu influențe franțuzești și clădiri moderniste visătoare, pot fi mai bine întreținute, dar promit că dacă îți vei duce persoane dragă la una din multele gelaterii pe Calea Victoriei va uita de toate imperfecțiunile Bucureștiului și te va sorbi din priviri.

Și să nu uitați, merită să vă porniți mai de dimineață când nu este aglomerat și vă puteți concentra pe ce contează și nu traficul de oameni.

Pentru unii dragostea implica mișcare, inspirație și puțină aventură așa că doresc sa sugerez 2 idei. 

Pădurea Băneasa este un loc unde va pot zburdă gândurile și picioarele și poate fi vizitat în orice sezon atâta timp cât e uscat pe jos, doresc să vă imaginați, iarna după ninsoare, voi doi și privirile galeșe. 

Repet alegeți orele potrivite pentru intimitate și pe timp de vară sa știți că este mai aglomerată zona.

Pentru cei ce vor să vadă Bucureștiul de sus recomand un mic traseu

Pentru cei ce vor să vadă Bucureștiul de sus recomand un mic traseu. Începeți în apropierea stației de metrou Constantin Brâncoveanu și aveți priveliștea din parcul Tineretului unde puteți să vedeți în perspectivă Casa Poporului, Crematoriul din Tineretului și desigur parcul în toată splendoarea sa. 

După, pe jos, ajungeți în Parcul Carol și vă puteți iniția într-o plimbare până pe Dealul Mitropoliei.

Continuarea pe: https://bucurestiivechisinoi.ro/2022/09/bucurestiul-romantic-de-langa-noi/

The post Bucureștiul romantic de lângă noi first appeared on Turism Istoric.

În cazul capitalei, acomodarea populației venite din satele din extravilanul Bucureștiului, drept forță de muncă pentru noile fabrici și uzine, a necesitat construirea unor ample cartiere muncitorești. Proiectarea lor a început în anul 1958 iar construcția propriu-zisă în anul 1961. Până în deceniul al șaptelea, procesul a cuprins mai ales marginea orașului, zonele Bucureștii Noi, Vatra Luminoasă, Titan, Drumul Taberei, Berceni, Militari, Ghencea, Giulești și Balta Albă. Discursul oficial justifica centralizarea locuirii, omogenizarea condițiilor de locuit prin ridicarea nivelului de trai al tuturor locuitorilor și înlocuirea „periferiei nevoiașilor, a sărăcimii, cuibul de boli”. „Omul nou” nu putea trăi decât în „luminoase cartiere de locuințe”, împărțind spațiul cu alți membri ai „brigadei de producție”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Începând cu anii ’70 are loc o standardizare a construcției de locuințe, conform unui set de norme tehnice, iar modificările legislative (Legea 58 din 29 octombrie 1974 privind „Sistematizarea teritoriilor și localităților urbane și rurale” și desființarea Direcției patrimoniului cultural național în 25 noiembrie 1977) au permis demolarea cartierelor vechi și din interiorul orașului, distrugerea unor monumente de certă valoare istorică, spații ale memoriei colective. Înlocuirea construcțiilor tradiționale cu cele de blocuri însemna pentru noul regim politic „victoria inteligenței umane asupra lucrurilor moarte”.

În presa vremii apar informații cosmetizate despre noile cartiere. Cartierul Pantelimon se compunea din „adevărate orășele”, o „pădure de blocuri simetrice, cu dantele fragile de omăt la balcoane” dispuse „de-a lungul impunătoarei magistrale”. Colentina era „un orășel modern, sculptat pe umerii tineri și viguroși ai Bucureștiului, cu fața spre portalul estic, care duce, pe magistrala soarelui, spre țărmurile litoralului românesc”. Iar la ridicarea cartierului Titan, cel mai mare dintre noile cartiere de locuințe, se investiseră „peste 81 de milioane de ore de muncă” pentru a satisface „nevoile imperioase ale prezentului, ca fragment al luptei noastre pentru frântura de eternitate.”

„După ’80 orașul era un șantier. Nu putea să fie curat pentru că peste noapte dispăreau străzi întregi, sau poate chiar un cartier. Nici nu putea să fie curat în ritmul în care se construia.”

Spațiul de locuit standardizat, înghesuit, în care se făcea « depozitatea » forței de muncă pe timp de noapte a conturat un nou stil de viață, cu o serie de probleme asociate: alienarea populației, neimplicare socială sau delicvență. Blocurile se construiau cu economii de material și fără o preocupare reală pentru confortul oamenilor. Noii locatari găseau adesea „apartamente nefinisate, lipsite de cadă, robineți, cu uși sau ferestre strâmbe”. Standardizarea se observă totodată în amenajarea apartamentelor, în spațiul locativ de tip conservă tronau aceleași 3-4 modele de bucătării sau garnituri pentru dormitor și sufragerie. Locatarii nu-și puteau alege cartierul, blocul, apartamentul sau vecinii.

„Blocul comunist semăna foarte bine cu un mixer, având în vedere modul în care a fost utilizat de conducerea de partid și de stat. După aproape treizeci de ani de politică contraelitistă, fiecare bloc este un amestec ciudat de populație provenită din toate categoriile sociale”.

Majoritatea locatarilor erau familii tinere, foarte puţini găzduind şi câte o bunică sau un bunic. Pentru cei veniți din mediul rural, adaptarea la traiul în oraș, la noi condiții de muncă și locuire s-a realizat lent, procesul fiind încetinit de visicitudinile cărora oamenii trebuiau să le facă față. Unele dintre reflexele traiului la țară se transferă la oraș. Se întâmpla frecvent să dai sau să ceri cu împrumut o ceaşcă de ulei, puţin zahăr, etc. Apar noi tipologii urbane, precum „curiosul de bloc” sau „copilul cu cheia la gât”. Apar și conflictele între vecini, rezolvate de comitetul de bloc.

În lipsa unor structuri-catalizator, dezvoltarea organică a comunităţii a avut de suferit. „Chiar dacă prevăzută în proiecte, construcţia de cinematografe, biblioteci, săli de sport şi bazine de înot şi chiar şcoli şi licee era amânată sine die.”

În ultimul deceniu de comunism, traiul în capitală, și nu numai, a fost marcat de raţionalizarea alimentelor de bază, a combustibilului şi a energiei termice. Lipsa de căldură sau lipsa de electricitate se reflectă în mărturii orale despre lampa cu gaz mereu pregătită, condensul din dormitor sau „valorificarea” aragazului.

„Aragazul era o sculă esențială în iernile friguroase și fără agent termic. Gazele fâsâiau măcar noaptea. În cuptorul aragazului erau așezate cărămizi, sau un strat de nisip, pentru a păstra și răspândi căldura mai bine. Cuptorul stătea aprins tot timpul, cu ușile deschise la bucătărie și spre camere. Când temperatura scădea dramatic, ușa de la bucătărie se închidea și toată familia se aduna la cuptor. Alții foloseau alte instalații, tot pe aragaz, câte o tablă groasă pusă pe flacără, […], un ghiveci de lut pentru flori, răsturnat deasupra flăcării, cuptorul de la aragaz cu cărămizi pe fund și ușa deschisă, ceaunul de fontă așezat cu gura în jos peste flacără. Mulți aveau încălzitoare electrice de toate tipurile, pentru când mergea curentul.”

Dificultățile zilnice dezvoltaseră o adevărată rețea de solidaritate între locatarii aceluiași imobil. În spațiul dintre blocuri s-au construit garaje, s-au făcut grădini de zarzavat și de flori, s-au întins sârme pentru uscat rufele, bătător pentru covoare și măsuță cu băncuțe în jur, pe care să stea pensionarii.

Construirea pe verticală a orașului și tipul de arhitectură funcționalistă a forțat omul spre un profil ideal, „plasat în afara contextului cultural și istoric, rupt de tradiție, fără nevoi psihologice și culturale”, o încercare de omogenizare cu repercusiuni pe care le simțim și astăzi.

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu

Bibliografie:

1. Cristian Culiciu, Urbanizare și sistematizare urbană în România comunistă. Aspecte propagandistice/ Urbanism and Urban Systematization in Communist Romania. Propagandistic aspects, în Revista Philohistoriss, Nr. 3, UBB, Cluj-Napoca, 2016.
2. Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului Romaniei, Museion, Bucuresti, 1994.
3. Gheorghe Leahu, Bucureştiul dispărut, Arta Grafică S.A., Bucureşti, 1995.
4. Oana-Luiza Mihai, Urbanizarea artficială a ruralului în cadrul proceselor de globalizare și expansiune urbană-Metamorfoza mentalităților și nevoilor umane în dinamica și zonele de extindere a Municipiului București, în Revista de Antropologie Urbană, Anul V (2017) Nr. 10, 14-28, Oscar Print, București, 2017.
5. Muzeul Țăranului Român, Anii `80 și Bucureștenii, LXXX, Mărturii orale, Paideia, București, 2003.
6. Problematica locuirii colective în cartierele dormitor (accesat, 21.05.2022)

Foto sus: Nicolae și Elena Ceauşescu vizitează apartamente din blocurile cartierului Colentina (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 359/1976)

The post De ce au fost construite cartierele dormitor ale Bucureștiului first appeared on Turism Istoric.

De ce? În primul rând, datorită istoriei bogate pe care o ascunde. Dacă pentru un copil este important să își cunoască părinții, este de asemenea necesar ca un popor să își cunoască istoria, după cum preciza Nicolae Iorga.

Parcul Carol, poziționat pe Dealul Filaret, a fost amenajat în perioada 1900-1906, după planurile arhitectului peisagist Eduard Redont. Parcul ascunde o mulțime de obiective turistice de mare însemnătate.

Primul punct de atracție este reprezentat de Fântâna Zodiac, aflată în Piața Libertății, păzind intrarea în parc. Numele pieței vine de la faptul că aici s-au adunat în 1848 locuitorii Bucureștiului, cu prilejul de a asculta proclamația de la Islaz și de a saluta noul guvern rezultat în urma Revoluției de la 1848. Sculptorul Mac Constantinescu este cel care a decorat Fântâna Zodiac, executând cele 12 semne cu mozaic negru pe fond cenușiu, semne care au fost șterse de comuniști și refăcute ulterior.

Statuia doctorului Constantin I. Istrati, o întâmpinare călduroasă

Urmând aleea spre partea dreaptă a parcului, nu ai cum să nu fii acaparat de o statuie misterioasă, înfățișând un om într-un laborator de chimie. Este vorba despre doctorul Constantin I. Istrati (1850 – 1918), membru al Academiei, profesor în domeniul chimiei la Universitatea din București, senator și fost ministru.

Numele lui este strâns legat de parcul Carol, acesta având rolul de Comisar general, cu ocazia Expoziției Generale Române din 1906, eveniment ce a marcat o sărbătoare la puterea a treia: 1.800 de ani de la venirea primilor coloniști români după cucerirea Daciei de către Traian, 40 de ani de domnie a Regelui Carol I și 25 de ani de când Principatele Române deveniseră Regat. Statuia doctorului Istrati este o operă în bronz a sculptorului Oscar  Späthe și a fost inaugurată la 4 noiembrie 1928.

Analizând atent statuia doctorului Istrati, poți observa că acesta îți indică o direcție. Trecând aleea principală, pe cealaltă parte a parcului, regăsim Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida”, fondat în 1909. Inițial, muzeul a funcționat în subsolul Școlii de electricieni și mecanici, în Piața Amzei, fiind folosit de elevi pentru experimente.

În muzeu regăsim peste 6.500 de piese din domeniile: mecanică, electricitate, chimie, energie nucleară, industria petrolului, telecomunicaţii, aerospaţiale, motoare şi maşini industriale și altele. Printre exponate se remarcă maşini şi aparate în stare de funcţionare, două generatoare electrice din 1882, un motor electric de la prima linie de tramvai din Bucureşti, pusă în funcţiune în 1894, motorul de la primul submarin al marinei române Delfinul şi altele.

Dimitrie Leonida, om de știință, inginer specialist în energetică, profesor universitar, este cunoscut și pentru proiectul hidrocentralei Izvorul Muntelui – Bicaz. (https://www.e-antropolog.ro/2013/07/orasul-bicaz-si-lacul-de-acumulare-izvorul-muntelui/)

Alte obiective importante ale parcului

Printre alte obiective importante ale parcului, se numără: Statuile Giganții (având la bază o fascinantă legendă a doi frați care iubeau aceeași fată), Arenele romane (teatrul de vară, construit după model roman, cu o capacitate de 5 000 de locuri, aproximativ), Fântâna Cantacuzino (de unde țâșnea odată o apă pură, numai bună de băut), Fântâna Minelor și Carierelor, castelul lui Vlad Țepeș (o replică a cetății Poenari a lui Vlad Țepeș), podul de beton armat în arc, cu traverse drepte, proiectat și realizat de Gogu Constantinescu și, bineînțeles, Memorialul Eroilor Neamului, monumentul cu cele 5 arce, în fața căruia se află, păzit de soldați, Mormântul Ostașului Necunoscut.

Mausoleul a fost ridicat pentru a veghea somnul de veci al celor mai de vază reprezentanți ai comunismului. De pe esplanadă, poate fi admirat întregul parc Carol.

Palatul Șuter, hotel de lux ridicat în cel mai înalt punct natural al orașului

De-a lungul bulevardului care mărginește parcul, poate fi zărită o stradă în trepte care urcă alene printre case. Aceasta este Strada Xenofon, una dintre puținele străzi în trepte din capitală.

Parcurgând treptele, la capătul străzii, găsim o clădire impunătoare, construită în stil neoclasic, cu influențe brâncovenești. Este vorba despre Palatul Șuter, ascunzând în interior unul dintre cele mai mari candelabre din sticlă Murano din lume, lung de patru etaje, după modelul Coloanei Infinitului a lui Brâncuși. Datorită poziției sale, clădirea beneficiază de o vedere panoramică asupra întregului oraș. Spre exemplu, dacă te uiți prin stânga lui, poți zări Palatul Parlamentului.

Hotelul a fost construit pe Dealul Filaretului de către arhitectul german Adolf Șuter, un apropiat al Regelui Carol I al României. Printre oaspeții celebri ai palatului s-au numărat: Beyoncé, Enrique Iglesias şi Deep Purple.

Cu siguranță, au rămas multe lucruri nespuse despre parcul Carol, dar te las pe tine să le descoperi. Peste ele s-a așternut uitarea. Sper că ți-am stârnit interesul și curiozitatea!

Autor: Andreea Ciungu

The post Parcul Carol: o scurtă călătorie în timp și spațiu first appeared on Turism Istoric.

Ulița Lipscanilor, chiar dacă nu cu acest nume, exista de la începutul secolului al XVII-lea și făcea legătura între centrul comercial al orașului „buricul târgului” ce se afla în jurul bisericii Sf. Gheorghe – cu noua arteră Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), scrie Biblioteca Digitală Dacoromanica, pe pagina de Facebook a instituției.

Domnitorul Șerban Cantacuzino ridică pe partea dreaptă a acestei străzi, unul din marile hanuri bucureștene care-i va purta numele și care va dăinui până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, până în 1880, când în locul lui s-a construit palatul Băncii Naționale.

Alte hanuri importante pe această uliță, construite mai târziu, au fost Hanul Greci, Hanul Zlătari, Hanul Filipescului, Hanul cu Tei.

Fiind un vad comercial, prăvăliile se înșirau ca mărgelele de la un cap la altul al uliței. Erau foarte înguste la fațadă, iar în adâncime erau destul de lungi, unele ajungând până în ulița din spate. Construite la început din bârne de stejar, acoperite cu șindrilă, din cauza deselor incendii, la începutul secolului al XVIII-lea au fost făcute din cărămidă, iar învelișul a fost schimbat cu olane zise turcești, ca mai apoi să fie întrebuințată tablă pentru acoperiș.

Strada pământoasă la început a fost acoperită cu piatră măruntă și cu moloz, mai apoi podită cu bârne, iar spre sfârșitul secolului trecut au fost așternute pavele de lemn, puse în picioare pentru o mai mare rezistență. Porțiuni din pavajul de lemn se mai puteau vedea până în preajma primului război mondial.

Strada Lipscani și-a căpătat numele de la neguțătorii români, greci, bulgari, sârbi, care își aveau prăvăliile aici, unde își desfăceau marfa adusă din vestitul iarmaroc al orașului Lipsca. Din marea galerie a neguțătorilor lipscani, adevărate figuri pe piața Bucureștilor, îi amintim pe: Tudor Hagi Tudorache (1768-1848), Nicolae Chiru (1775-1849), Stancu R. Becheanu (1826-1907), Gheorghe Coemgiopolu (1819-1878). Lipscanii, marii neguțători de altădată și în special cei din secolul al XIX-lea, au avut un rol deosebit de important în dezvoltarea comerțului, industriei, culturii, presei și urbanisticii din țara noastră.

Sursa informațiilor: George Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, www.digibuc.ro 

The post Strada Lipscani, inima Bucureștiilor de altădată first appeared on Turism Istoric.

Piața Unirii, ce purta în vremea aceea numele de Piața Bibescu, trebuia să devină cea mai mare și mai importantă piață a orașului. Deși se vorbește despre aceste lucrări separat, practic ele au fost făcute în paralel, astfel că dezafectarea pieței agroalimentare și acoperirea Dâmboviței cu un planșeu din beton se făceau în același timp în care se lucra la amenajarea Aleii Patriarhiei care avea o dublă importanță: pe lângă cea religioasă, aici era palatul Adunării Deputaților, într-o coexistență coerentă și organică între cele două instituții.

Imaginea alăturată ne prezintă un aspect mai puțin cunoscut al lucrărilor de pavare a Aleii: transportul pietrei. Acest lucru se făcea prin intermediul unor vagonete, precum cele folosite în minerit, ce erau împinse pe șine montate provizoriu. În planul al doilea se pot vedea vechea piață și clădirile care o încadrau.

Imaginea face parte din Colecţia Fotografii şi cărţi poştale a Muzeului Municipiului Bucureşti.

Cezar Petre Buiumaci, muzeograf, Secția Istorie #MMB

The post Amenajarea Aleii Patriarhiei first appeared on Turism Istoric.

Conform unei analize în profunzime din satelit realizate de către Sixense România, companie specializată în soluţii de monitorizare a comportării construcţiilor în timp,  printre zonele sensibile identificate cu ajutorul tehnologiei InSAR, ce detectează cu precizie milimetrică deplasările pe verticală ale structurilor şi ale pământului din satelit, se numără: zona Calea Giuleşti, zona Republica – Titan Sud, zonele din jurul lacurilor Colentina, Fundeni, Lacul Morii şi zone importante din apropierea Râului Dâmboviţa (Splaiul Unirii, Splaiul Independenţei).  De asemenea, mişcări semnificative au fost detectate şi pe anumite străzi din cartiere precum Eroilor, Lujerului, Pipera – Barbu Văcărescu, Dristor, Mărăşeşti, Berceni, fiind afectate şi o serie de proiecte de infrastructură cum ar fi stadioane, poduri, guri de metrou sau şcoli aflate în zonele menţionate.  Valorile maxime înregistrate în Bucureşti în perioada analizată ating până la -55 milimetri în ceea ce priveşte tasarea (-39 milimetri în zona Râului Dâmboviţa, de exemplu), respectiv 45 milimetri în ceea ce priveşte ridicarea masivului de teren.  

 „Cauzele care duc la mişcările şi instabilitatea anumitor zone şi clădiri din Bucureşti sunt diverse şi trebuie cercetate în profunzime: ele pot varia de la natura pământului din apropierea lacurilor până la şantiere care au loc în proximitatea zonelor afectate. Este normal ca o clădire să se taseze cu câţiva milimetri pe an, de exemplu; atunci când sesizăm însă valori mai mari de atât sau chiar tasări diferenţiale în cadrul aceleiaşi structuri, este important ca autorităţile, asociaţiile de proprietari, dezvoltatorii şi toţi factorii decidenţi – să fie conştienţi de ele şi să acţioneze în consecinţă”, a comentat Mariana Garştea, CEO Sixense România.     

Tehnologia care stă la baza studiului: precizie milimetrică în detectarea mişcărilor pe verticală ale pământului

 Studiul realizat de Sixense România reprezintă cea mai complexă analiză posibilă pe patrimoniul deja existent şi este realizat în baza singurei tehnologii care poate accesa retroactiv informaţii despre mişcările pământului şi ale patrimoniului existent, prin suprapunerea imaginilor din satelit.  Mai exact, studiul a fost realizat pe întreaga suprafaţă a Bucureştiului – 436,8 kilometri pătraţi –, prin măsurarea a peste 1.292.000 de puncte şi captarea a 118 imagini (cu ajutorul satelitului Sentinel-1) în perioada 18 ianuarie 2017 – 04 decembrie 2020.  Tehnologia care stă la baza studiului presupune folosirea imaginilor InSAR (Interferometric Synthetic Aperture Radar) captate de satelitul Sentinel-1 care orbitează în jurul Pământului şi care colectează date atât despre valoarea deformărilor acumulate în timp, cât şi despre viteza anuală de deplasare a solului.    

 Imaginile InSAR astfel obţinute sunt apoi procesate cu ajutorul tehnologiei Atlas dezvoltate la nivel internaţional de către Sixense Group şi sunt disponibile printr-o soluţie de platformă digitală (pe nume BEYOND Satellite), într-un format uşor de înţeles şi folosit pentru toţi factorii-cheie care au nevoie de ele: de la proprietari de infrastructură la dezvoltatori sau autorităţi.   „Ideea studiului a venit din dorinţa noastră de a avea o imagine globală asupra sănătăţii mediului construit din Bucureşti, de a extinde nivelul de informaţii disponibile public în acest sens şi de a oferi o înţelegere mai bună a fenomenelor care pot să afecteze pe termen lung patrimoniul construit. Prin natura a ceea ce facem, prin mixul integrat de tehnologii şi expertiză pe care îl oferim şi prin poziţia Sixense Group de lider mondial în domeniu, ne preocupă nu doar să observăm aceste lucruri, ci şi să fim parte din soluţie, deci să contribuim la decizii informate bazate pe date precise. InSAR este una dintre tehnologiile care ne ajută cel mai mult în acest sens, dar este numai primul pas şi o modalitate importantă de a trage un semnal de alarmă. Apoi, este nevoie să monitorizăm continuu zonele sensibile identificate”, a explicat Mariana Garştea.   

Studiile din satelit – necesare mai ales în cazul proiectelor majore de infrastructură

 Studiile din satelit se dovedesc o tehnologie accesibilă şi extrem de utilă mai ales în cazul proiectelor majore de infrastructură rutieră şi feroviară.  „Atunci când se decide construcţia unei autostrăzi, a unui tunel sau a unui pod, se apelează în general la acest tip de studiu istoric încă din etapa de pre-fezabilitate sau fezabilitate, pentru că vrem să identificăm toate zonele vulnerabile de pe viitorul traseu. În cazul proiectelor de infrastructură, nedetectarea la timp a acestora şi lipsa de intervenţie proactivă pot să ducă la complicaţii grave în timp, cum ar fi surpări sau alunecări de teren, cu pierderi materiale şi umane”, a concluzionat Mariana Garştea.  Sixense Group şi Imperial College London sunt autorităţile principale responsabile în acest moment pentru redactarea standardelor internaţionale direct legate de aplicarea şi utilizarea tehnologiei InSAR în proiecte de infrastructură. 

The post Cum se mișcă în toate direcțiile cartierele bucureştene cu câteva zeci de milimetri anual, iar dezvoltatorilor nu le pasă de siguranța viitorilor proprietari first appeared on Turism Istoric.

Prima menţiune a ţiganilor din Bucureşti a apărut în 1572, când Oprea şi Stan, “feciorii Orzii ţiganul”, au vândut loc de casă grecului Cuciuc. Deşi erau robi, aşa cum erau cei mai mulți țigani la acea vreme, cei doi aveau drept de proprietate şi de liberă folosinţă a proprietăţii. În 1727, este menţionat primul ţigan liber: Dumitraşco. El avea “trei case, două pivniţe cu vinuri, bani împrumutaţi altora, unelte de căldărar (era vătaf de căldărari) şi haine”.

Încă din epoca medievală, cea mai săracă zonă a oraşului era cea de sud-vest. Începea de la Podul Calicilor, de unde pornea, pe atunci, drumul Craiovei, şi s-a mărit, în timp, înspre Pieptănari-Ferentari. Există o legendă, neatestată documentar, conform căreia numele cartierului ar proveni de la nişte “ferentari”, soldaţi ai lui Mihai Viteazul, care au fost împroprietăriţi de domnitor după bătălia de la Călugăreni (1595).

Altă legendă susţine că numele de Calea Ferentarilor ar fi apărut în cinstea soldaţilor olteni ai domnitorului Alexandru Ioan Cuza – ferentarii – care ar fi fost împroprietăriţi cu pământ ca răsplată pentru vitejie. Potrivit unei alte legende, susţinută de unii istorici, Ferentari provine din latinescul ”ferentarius”, soldat din infanteria uşoară a legiunilor romane.

De unde vin țiganii

Ţiganii sunt un grup etnic originar din nord-vestul Indiei, ce poate fi găsit azi aproape în toată lumea. Ei au migrat în Iran şi în Asia mediteraneeană, începând din secolul V, apoi în Imperiul Bizantin în secolul IX, de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei, ca şi în nordul Africii, în special Egipt, în secolele X – XIV. În secolul XV au ajuns până în Europa apuseană, iar din secolul XIX, în cele două Americi.

După dezrobirea ţiganilor în România, în 1856, aceştia au părăsit moşiile şi au început să se adune în comunităţi compacte, la periferia localităţilor mari. Lor li s-au adăugat, în timp, şatrele nomade. Aşa a apărut şi comunitatea ţiganilor din Ferentari.

Conform menţiunilor istorice, etnia din sudul Capitalei se întindea, la începutul secolului XX, din actualul bulevard Pieptănari, care derivă din meseria de ”pieptănar”, adică făuritor de piepteni – menţionată în “Istoria Bucureştilor” a lui Constantin C. Giurăscu – până în actuala Prelungire a Ferentarilor.

Acunzătoarea tâlharilor

Calea Ferentarilor începea de la intersecția cu Calea Craiovei unde se afla Bariera Craiovei. Pe un plan din 1911 și o hartă din 1914 se poate observa un proces de densificare a zonei și apariția de noi străzi cum ar fi Str. Veseliei. Pe hărțile din 1926 respectiv 1930 se pot observa clar limitele administrative ale Bucureștiului, în zona studiată aceasta fiind reprezentată de Str. Bachus. Trebuie menționat faptul că foarte puține hărți ale Bucureștiului din acei ani ofereau informații și din afara limitelor administrative ale orașului și în consecință lipsa informațiilor în afara acestor limite nu trebuie asimilată cu ideea că acolo nu ar fi existat nici un fel de așezare; în realitate procesul de extindere a cartierului era în curs și în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei din zonă care atrăgea o numeroasă forță de muncă. În 1948 s-a hotărât, ca limită posibilă a întinderii vetrei orașului, linia forturilor, înăuntrul acesteia putându-se schița ușor, dar mereu mobil, limitele suprafeței clădite fără întreruperi din vatra orașului, față de vetrele și moșiile comunelor suburbane.

Ferentari şi-a dobândit trista reputaţie încă din perioada interbelică, fără ca asta să aibă legătură cu comunitatea ţiganilor. În perioada interbelică, ţiganii erau mici meseriaşi, în special lăutari şi cărăuşi. Casele țiganilor erau la departare unele de altele, în rest era teren liber și multe livezi. Era o lume care trăia după legile proprii şi unde străinii nu erau bine veniţi, spun documentele vremii.

După 1945, Ferantari a devenit ascunzătoarea celor mai temuţi tâlhari care terorizau Bucureştiul în acele vremuri. Acelaşi stigmat ajunseseră să-l poarte şi zonele Petre Ispirescu, Sebastian sau Rahova. Filmul lui Sergiu Nicolăescu „Cu Mâinile Curate” redă cu fidelitate atmosfera cartierului Ferentari. Un gangster din această perioadă a fost Nicolae Purecica, poreclit Nae Chioru, celebru pentru crime, jafuri şi tâlhării, majoritatea petrecute în Ferentari.

Ghetourile de după 1989

Nici în perioada comunismului Cartierul Ferentari nu a dus-o mai bine. După 1975, Nicolae Ceauşescu a dat ordin să se construiască în zona de sud a Bucurestiului uzine şi blocuri de nefamilişti pentru muncitorii aduşi din toată ţara. Integrarea ţiganilor în societatea ”multilateral dezvoltată” a eşuat însă lamentabil. 

După 1989, fabricile si locurile de muncă au dispărut, iar căminele de nefamilişti au rămas de izbelişte, transformând Ferentarii într-un adevărat ghetou. Ferentari a devenit cel mai sărac cartier al Bucureştiului şi un răi al drogurilor şi al infracţionalităţii.

Din păcate, toate administraţiile de până acum s-au mulţumit să-i ţină pe locuitorii zonei într-o nefericită dependenţă, aducătoare de avantaje electorale, faţă de ajutoarele date de Primărie. Aşa au apărut ghetourile din Zăbrăuţi şi Livezilor.

The post Povestea cartierului Ferentari – „sperietoarea Bucureştiului“ first appeared on Turism Istoric.

Arhitectura la 1900 în București este percepută de istoricii de artă ca un spațiu cultural compozit, cu puternice influențe bizantine, referințe la evul mediu local și la Art Nouveau. Chiar dacă evoluția în domeniul arhitecturii românești a produs o imagine diferită de Art Nouveau, evoluțiile estetice din București nu pot fi separate de influența franceză. Pe tot parcursul secolului XIX, elita locală a avut drept model arhitectural Franța. Ion Mincu, fondatorul stilului neoromânesc, a fost elevul arhitectului francez Julien Gaudet.

Stilul neoromânesc este distinctiv prin compoziția fațadelor și ornamentele (în ceramică, sgrafitto, sau sculptură murală) care interpretează motive de arhitectură bizantină sau artă populară. Inserția de artă aplicată și înclinația către materiale exotice specifice momentului european al Art Nouveau sunt accidentale. Asimilarea Art Nouveau este mai degrabă accidentală și se rezumă la nivelul imitației.

Clădiri construite după planurile lui Ion Mincu

În București s-au construit numeroase case impozante în stil neoromânesc. Casa Monteoru a fost ridicată pe Calea Victoriei la 1887-1889 de Grigore C. Monteoru, industriaș și filantrop bucureștean, după planurile lui Ion Mincu și Nicolae Cuțarida. Casa Vernescu a fost construită în 1889 tot pe Calea Victoriei de juristul și politicianul liberal G. Vernescu, după planurile aceluiași Mincu.

Casa Lahovary ridicată în 1886 este considerată de istoricii arhitecturii din România, primul exemplu semnificativ de arhitectură realizată în stil neoromânesc cu elemente de Art Nouveau. Ion Mincu concepe arhitectura într-un mod istoric, inspirându-se în egală măsură din arhitectura autohtonă și din cea medievală. O trimitere directă la arta moldovenească din secolul al-XV-lea sunt elementele din ceramică smălțuită colorată:friza deasupra ferestrelor, bumbii și friza situată deasupra arcelor porticului de la intrare. Decorația face trimiteri și la o arhitectură vest europeană care se practica în epocă în Italia, Spania dar și la Istambul, locuri pe care arhitectul le-a vizitat în perioada studenției la Paris și după terminarea studiilor. Construcția de pe Strada Ion Movilă, nr. 1, s-a păstrat într-o stare destul de bună și găzduiește din 2003 secția de maternitate a Spitalului Cantacuzino.

O altă clădire în același stil neoromânesc este Bufetul de la Șosea, în prezent Restaurantul “Doina” din Șoseaua Kiseleff, nr. 4. Clădirea a fost concepută pentru a fi Pavilionul României la expoziția din 1889 de la Paris, plan nerealizat.

Avea să fie construită abia în 1892 la București ca restaurant din inițiativa lui P.P. Carp, om politic conservator. Arhitectul Ion Mincu concepe aceast pavilion în același stil în care a construit Casa Lahovary, dar cu o volumetrie mai puternic articulată și variată. Pavilionul îmbină armonic elemente de arhitectură tradițională:coloane din lemn cioplit, arce în formă de acoladă și frize din ceramică colorată punctate de inscripții și bumbi. Construcția a fost, de-a lungul timpului, extinsă prin adăugiri în spiritul arhitecturii originale.

Petre Antonescu, Cerchez Grigore-discipoli ai lui Ion Mincu

Discipolul lui Mincu, Petre Antonescu s-a angajat și el pe calea stilului neoromânesc, care se va impune ca stil național. Primăria Bucureștiului a fost edificată între anii 1906-1910, după planurile lui Petre Antonescu. Decorația fațadelor pune accentul pe intrarea principală, marcată de trei arce trilobate monumentale, iar acoperișul înalt completează compoziția.

Cerchez Grigore, un alt reprezentant al acestui stil arhitectural, s-a remarcat prin edificarea Școlii de Arhitectură, actuala Universitate de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”. Începute în 1913, lucrările s-au prelungit din cauza războiului mondial. Amplasat pe strada Biserica Enei, edificiul inițial a fost completat în anii 1962-1936 și 1967-1972, astăzi formând principla zonă academică din centrul Bucureștiului.

Arhitecții români au experimentat și explorat raportul dintre tradiție și modernitate, în încercarea de a crea un stil arhitectural reprezentativ pentru Vechiul Regat. Aspirația spre europenism și modernitate, în spiritul Art Nouveau, s-a întâlnit cu integrarea imaginarului național.

Surse bibliografice:

„Art Nouveau. Paris, Girona, București”, Arvna Coac BBM Group, Culture 2000.

„Viața urbană în Moldova și Muntenia 1830-1916”, Catalogul expoziției-București 10 ianuarie-10 iunie 2012, Arhivele Naționale ale României.

The post Stilul arhitectural neoromânesc în clădirile din București first appeared on Turism Istoric.

Astfel,  în anul 1667, în timpul domniei lui Radu Leon, este înființată prima cafenea din București de către turcul Kara Hamie. Aceasta se afla în vecinătatea Bisericii Doamnei și a viitorului han Șerban Vodă, de pe locul Băncii Naționale de astăzi. Proprietarul a fost seimen, adică mercenar, în trupele sultanului Mehmed al IV-lea. După moartea sa, cafeneaua a revenit Imperiului Otoman, iar în decembrie 1691 a fost vândută lui Kavaz-baza pentru 65 de piaștri. În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, au fost deschise  astfel de spații asemănătoare pe Podul Beilicului, actuala Cale Șerban Vodă. Pe 20 februarie 1734 apare localul cafegiului Gheorghe, aflată undeva între Strada Doamnei și Strada Batiștei. Doi ani mai târziu, este pomenită cafeneaua cu biliard a venețianului Michelle (prima mențiune documentară a unei săli de biliard din București).

În anul 1781, armeanul Ștefan Altîntop a primit permisiunea din partea domnitorului Alexandru Ipsilanti să construiască o cafenea în apropierea Curții Domnești, în partea nordică a pieței Sfâtului Anton, în schimbul unei simbrii de 10 tale pe an. Localul se va numi „Cafeneaua Veche”. Ea  a fost construită pentru a fi pusă la dispoziţia celor care îl vizitau pe Vodă în scopuri politice, un fel de salon de primire pentru oaspeți și avea atunci denumirea de Curtea Domnească.

În mod surprinzător, a supraviețuit incendiului din 1847, ce mistiuse mare parte din București. Cafeneaua, ce deservise până atunci Curții Domnești, devine un loc de intalnire, un spațiu în care ultimele evenimente din lumea politică și socială erau dezbătute intens și a devenit locul de întâlnire pentru personalități ale vremii, precum Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Luca Caragiale, Mihail  Văcărescu sau chiar regele Carol al II-lea.

Istoria cafenelei este legată de cea a hotelului Universal, aflat chiar lângă local, la numărul 14 al străzii Covaci, sediul celebrului ziar Timpul. Eminescu, redactor la ziar între anii 1880 și 1881, a fost unul dintre clienții fideli ai Cafenelei Vechi.

În această perioadă, numărul cafenelelor a crescut considerabil, astfel încât, în 1819 existau în București 21 de cafenele, iar în 1900, 142. În timpul războiului, au fost reduse la 15, pentru ca după sfârșitul celui de al Doilea Razboi Mondial, să fie în totalitate închise și sigilate de Guvernul Petru Groza, cu scopul de a deturna atenția bucureștenilor de la marile lipsuri alimentare. În anul 1853, fostul combatant garibaldian Francesco Bruzzessi a deschis o cafenea la parterul Hotelului “Orient”, fostul han Trăznea, de pe Podul Mogoșoaiei. 

După anul 1877, când Bruzzessi a fost numit consul al Italiei la Bucureşti, investiţia sa a fost preluată de dalmat Andrei Tripcovici. Localul cafenelei a fost demolat în anul 1897 iar pe locul ei a fost construit ulterior Hotelul Splendid. Undeva prin decembrie 1858, italianul Giovani Fieschi a deschis pe strada Şelari celebra cafenea care i-a purtat numele și se afla la parterul hotelului omonim. Hotelul italianului Fieschi de pe Şelari nr. 8 a fost una dintre primele clădiri  cu mai mult de două etaje din Bucureşti. Tot în anul 1853, polonezul Fialkowski a închiriat casa Török de la intersecţia străzii Câmpineanu cu Podul Mogoşoaiei şi a deschis aici o cafenea devenită în scurt timp cunoscută. Cafeneaua avea sală de biliard iar la mese se mai jucau table şi domino. Viaţa cafenelei se încheie odată cu moartea proprietarului în anul 1898. 

Între alte cafenele faimoase, dar dispărute, amintim aici cafeneaua Kübler (1868), demolată alături de hotelul Imperial pentru a se mări Piaţa Palatului Regal; cafeneaua Frascatti apărută în 1875, demolată şi ea în 1935. Pe locul ei a fost construit sediul Teatrului «Constantin Tănase» de pe Calea Victoriei.

Cafenelele au fost încă de la începuturi un spaţiu al polemicilor, disputelor politice şi al ideilor revoluţionare. În septembrie 1782 vodă Caragea a poruncit Agiei să ia măsuri împotriva celor care cârtesc prin cafenele. Şi în 1787 Vodă Mavrogheni a cerut să fie pedepsiţi «farmazonii» care tulburau liniştea oraşului cu «vorbe neadevărate» iar în 1789 a poruncit să fie închise cafenelele în care se umblă cu «alte vorbe».

Și pentru ca  aproape mereu cafeaua era însoțită de narghilea, țigară sau desert, tot în această perioadă s-a dezvoltat industria dulciurilor. În urmă cu peste 300 de ani, boierii se delectau cu șerbeturi, dulcețuri și fructe, pe când oamenii de rând se îndulceau cu foarte popularul magiun. Gastronomia românească a preluat și a adaptat  multe dintre  rețetele deserturilor  orientale. 

Istoria  cofetăriei Capșa începe în anul 1851,  când Vasile Capșa, fiul cojocarului Constantin Capșa, își convinge fratele mai mare, pitarul  Anton Capșa, să demisioneze pentru a deschide împreună cofetăria “ La doi frați Vasile și  Anton Capșa”, cu sediul în Hanul Damari. În 1857, firma s-a mutat în Casa Castrișoaiei, iar în următorul an li se asociază și fratele lor mai mic, Constantin. După zece ani, Vasile ajunge să se ocupe singur de afacere, deoarece frații lui se retrăseseră, însă un an mai târziu el se bucură de ajutorul fratelui său Grigore, care se perfecționează în arta cofetăriei la Paris. Sub conducerea lui Grigore și a lui Ștefan( fiul lui Constantin) cofetăria își atinge apogeul existenței.

În 1873 primește Marea Medalie de Merit la expoziția de la Viena și organizează întâiul dineu de gală la Palatul Princiar. Peste doi ani, Grigore Capșa primește Brevetul de furnizor al Curții Princiare Sârbe și obține medalia de aur la Expoziția Universală de la Paris( cofetarul va dobândi același rezultat, cu aceași ocazie, și în 1899, și în 1900). În 1881, expoziția de profil de la București îi aduce medalia de aur (la fel se va întâmpla și în 1884), iar  în 1883 obține medalia de bronz la Bordeaux. Din 1922, Casa Capșa a început un parteneriat cu fabrica “Ciocolata Zamfirescu”, care se afla pe culmile succesului. Istoria fabricii de ciocolată începe cu tinerii Constantin și Olimp Zamfirescu, care au cumpărat ,de la industriașul francez F. Bresson , prima fabrica de ciocolată din București, unde inițial au lucrat ca simple calfe. În anul 1931, Capșa SRL a încheiat o convenție prin care acorda firmei Zamfirescu dreptul de a vinde orice produs de ciocolată sub marca, ambalajul și denumirea Capșa. 

The post O istorie a cafenelelor din București și povestea Casei Capșa first appeared on Turism Istoric.