Importanța comercială a Bucureștiului a făcut ca acest oraș să crească și în cele in urmă să ajungă Capitala României. Aflat la confluența drumurilor care veneau din vestul, nordul și estul Europei și apoi mergeau către Istanbul, Bucureștiul a cunoscut e dezvoltare deosebita în secolele XVII-XIX. De asemenea pentru o perioadă, înaninte să devină Micul Paris, Bucureștiul era numit orașul hanurilor si al bisericilor.

Dacă am da timpul înapoi cu două secole și ne-am plimba prin Țara Românească sau Moldova, am descoperi, de pildă, hanuri mărginașe, care se aflau la intersecția drumurilor importante. Acestea erau de dimensiuni mici, cu câte o cameră curată pentru călătorii ce doreau să se adăpostească peste noapte. Hanurile negustorești erau mult mai răspândite în Țările Române, având un rol economic, în așa fel se explică şi existența a numeroase prăvălii în interiorul lor. Desigur, acestea erau așezate în zonele importante ale orașului, unde viața economică era înfloritoare. În cele din urmă, în călătoria noastră imaginară, am putea admira şi hanurile domnești, care se remarcau prin faptul că în interior exista și o mănăstire susținută de câștigurile acestora.

Mulţimea străinilor care veneau la Bucureşti între anii 1780 şi 1800, datorită „desfătatelor sânuri ale Bucureştilor”, cum spuneau călătorii greci de atunci, i-au determinat pe hangii să se îngrijească ca hanurile să fie cât mai primitoare, iar acestea să se înmulţească cu repeziciune. Hangii aveau o mulţime de îndatoriri, dar şi câştiguri pe măsură, astfel că hanurile reprezentau  un adevărat centru de profit al Bucureştiului trecut.

Concurenţa acerbă de pe piaţă i-a determinat pe hangii dornici de profituri, în aceeaşi măsură şi pe oamenii de afaceri ai prezentului, să se adapteze cerinţelor potenţialilor clienţi. Numai că hangii au simţit pulsul pieţei şi şi-au extins domeniul de activitate.

De la cele mai diversificate oferte, până la metode la limita legii, hangii au recurs la orice mijloc pentru a trage cât mai mulţi clienţi. Dacă unii au înteles să construiască într-o manieră nouă și inovativă – Manuc a ridicat un han 23 de prăvălii cu bolti, iar Atanasie Polizu și Stefan Popovici au ridicat Hanul cu Tei unind cele două străzi între care a fost ridicat si extinzând spațiul prăvăliilor de-o parte și de alta a gangului – cei mai mulţi stăpâni au spart în zidurile hanurilor pentru a face loc la cât mai multe prăvălii, care să deservească populaţia cu o gamă completă de produse.

Această acţiune în scop comercial punea în pericol siguranţa hanurilor şi a trecătorilor. În anul 1820, cei mai mari arhitecţi ai vremii îi opresc cu forţa pe Egumenul Sfântului Ion cel Mare şi Egumenul Zlătarilor să mai dărâme. Atât de mare era pofta câştigurilor. De altfel Hanul de la Sfântul Ioan cel Mare se va ruina până la declararea independenței de stat a României, la fel și cel ridicat de Constantin Brâncoveanu, pe locul în care azi este Muzeul Național de Istorie, fostul maiestuos Palat al Poştelor.

Veniturile s-au diminuat odată cu apariţia hotelierilor, care veneau cu un aer occidental, plin de  dichisuri, la care bucureştenii nu rezistau.  Cel dintâi hotelier care s-a aşezat pe pământ bucureştean a fost „Hotel de l’Europe“, clădire modernă, cu accente europene.

Centrul Bucureştiului era dominat de hanuri

În afară de marile hanuri domnești: Șerban Vodă – azi palatul BNR, Constantin Vodă – azi MNIR, Ioan cel Mare – azi Palatul CEC, centrul Bucureștiului cunoaște multe alte hanuri.

Hanul Filipescu este unul dintre hanurile mici, dar foarte apreciate în acea perioadă. A fost ridicat de către Căpitanul Constantin Filipescu, în jurul anului 1700, pe un loc dat de zestre de Elena Cantacuzino uneia dintre fetele sale, cea care era căsătorită cu Pană Filipescu. Hanul a fost ridicat la intersecția Lipscani cu Calea Victoriei. Se afla între Hanul Zlătari și Hanul Greci pe o parte și Hanul Câmpineanu pe celaltă (Pasajul Villacrosse Macca) având în spate Hanul Șerban Vodă.

Hanul Colţea era renumit pentru negoţul care avea loc în interiorul zidurilor hanului, unde descindeau turcii. Mihail Spătarul Cantacuzino este autorul acestei construcţii, clasată printre cele opt hanuri cu biserici înăuntrul curţii. Tot aici se deschide primul spital din București.

Hanul Chiriței sau Hanul lui Mihail Chiriță a fost ridicat lângă Biserica romano-catolică (Bărăția) de către negustorul Mihail Chiriță. La mijlocul secolului al XIX-lea hanul era cunoscut sub numele de Hanul Chiriței. În apropiere se afla și Hanul Bălăcenului, despre a cărui poziționare nu există informații foarte clare.

Hanul Avram era așezat în apropierea fostului Spital Brâncovenesc, la intersecția Bulevardului Maria (George Coșbuc) cu strada Gheorghe Bibescu, fiind construit, probabil, de către Avramie, patriarhul Ierusalimului, în anul 1781. A fost frecventat cu precădere de carele cu marfă ale negustorilor care veneau să-și vândă produsele în târgurile Bucureștilor.

Hanul Caracaș s-a numit inițial „Hanul lui Nemțoaica” datorită faptului că a fost arendat de o nemțoaică. Deținea „pivnițe mari și solide, o cârciumă și o curte interioară foarte spațioasă”. În anul 1881, proprietarul hanului era Grigore Caracaș. Hanul s-a aflat la intersecția dintre străzile Gheorghe Bibescu și Poetului (în prezent Ienăchiță Văcărescu). Din păcate blocurile de azi nu mai lasă cele două străzi să se unească.

La 1720, vornicul Iordache Creţulescu primeşte de la Nicolae-Vodă Mavrocordat locul domnesc care se întindea de unde este astăzi Pasajul Român şi până unde se afla mica grădină a Palatului Regal, adică, după cum se spunea pe atunci, până la Puţul cu Zalele.

Hanul Castrișoaei s-a aflat pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), între Pasajul Macca și strada Doamnei. După moartea ctitorului său, macedoneanul Castriș, hanul este administrat de soția sa, Safta Castrișoaia.

Hanul Mercuș. Transformat, la începutul secolului al XIX în Hotelul Mercuș, s-a aflat pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei) vis-a-vis de terasa Oteteleșanu. Ulterior, pe locul Hotelului Mercuș a fost construit palatul societății „Imobiliara”.

Hanul Dimitriu a fost ridicat de către Athanasie Dimitriu și a existat în apropierea Pieței Victoria, lângă Cișmeaua lui Mavrogheni. E posibil să își fi schimbat numele în Hanul Mocanu.

Hanuri care adăposteau birourile bancherilor şi ale negustorilor

La Mânăstirea lui Pană Vistierul, pe care o găsim menţionată încă din secolul al XVII-lea, Ecaterina, soţia lui Alexandru-Vodă Ispilanti şi fiica lui Constantin-Vodă Moruzzi, a făcut multe îmbunătăţiri şi a oferit ajutor sub formă de bani mereu. De aceea, biserica a căpătat şi numele de Sfânta Ecaterina. Ocrotitoarea mânăstirii a clădit în apropiere de mânăstire un han pe care l-a închiriat bisericii şi care era dator să primească negustorii turci.

Hanul Zlătarilor, clădit în secolul al XVII-lea, reprezenta reşedinţa favorită a bancherilor bucureşteni, în interiorul căruia erau instalate birourile. Vecin cu Hanul Zlătarilor era Hanul Grecilor, mai vechi decât acesta cu un secol. În faţa bisericii Zlătarilor se afla biserica lui Andrei Vistierul şi, lângă aceasta, hanul Sfântului Ioan-cel-Mare, unde, la 1789, Nicolare-Vodă Mavrogheni îşi instala muniţiile de război.

Hanul Sfântului Spiridon-Vechi se află în clasamentul făcut de istoricul Dionisio Fotino printre cele opt hanuri cu biserici înauntru zidurilor lor. A fost clădit de de familia Florescilor, care, înainte de Constantin-Vodă Mavrocordat ridicase bisericuţa de lemn a Sfântului Spiridon de peste gârlă.

În apropiere de Sfântul Nicolae din Prund, de pe Podul Calicilor, astăzi cartierul Rahova, a fost ridicat Hanul Golescului, pe care istoricul Dionisio Fotino îl aşează printre cele şapte mari hanuri fără biserici. Potrivit documentelor  Mitropoliei şi ale Episcopiei Buzăului, hanul deţinea în interiorul curţii sale şi un lăcaş de cult, lângă biserică aflându-se adăpostul boierilor Golesci.

Hanurile bucureştene, preferatele evreilor şi bulgarilor

Lângă biserica Răzvan se afla Hanul Nicolescului, locul preferat al evreilor prin anul 1794, ceea ce i-a înfuriat teribil pe mahalagii vremii. Evreii căutau tot timpul motive de dispută cu preotul bisericii Răzvan, apogeul îndrăznelii lor culminând cu momentul în care l-au lovit fără mila pe părinte.

Acest incident a generat plecarea evreilor de la Hanul Nicolescului înapoi în mahalaua Popescului, zonă unde obişnuiau sa-şi ducă veacul conaţionalii săi.

Locuitorii de la Gabrova veneau din Bulgaria pentru activităţile de negoţ care se desfăşurau în Bucureşti. Aşezământul său se afla în spatele Curţii Domneşti, în mijlocul numeroaselor şi strâmtelor ulicioare negustoreşti din Târgul din Năuntru. De-a lungul timpului, Hanul Gabrovenilor a ars de mai multe ori în urma celebrele incendii, dar de tot atâtea ori a fost şi reconstruit.

Hanul lui Jugă-Urs avea cel mai viteaz stăpân

În spatele spitalului Colţea, unde începea strada Polonă, se zărea Hanul lui Jugă-Urs, care are o poveste curioasă şi neobişnuită. Legenda spune că stăpânul hanului a mers să se aprovizioneze cu lemne de la pădure, iar boul său a reprezentat hrana din acea zi a unui urs.

Ca un adevărat Hercule, hangiul a înfruntat ursul, l-a răzbit, l-a legat şi l-a înjunghiat chiar în locul unde boul său a fost mâncat. De aici numele hangiului şi al hanului, de Jugă-Urs.