Bezidu Nou nu a fost înghițit de ape în urma unei catastrofe naturale. Satul a dispărut treptat, în ultimii ani ai comunismului, după construirea barajului de pe pârâul Cușmed. Pentru autoritățile vremii, a fost un proiect hidrotehnic. Pentru oamenii de acolo, a fost sfârșitul unei lumi.

Satul ridicat pe malul Cușmedului

Povestea Bezidului Nou începe cu mult înainte ca lacul să-i acopere numele. Familiile așezate pe malul pârâului Cușmed au întemeiat aici o comunitate care avea să dăinuie secole. Prima atestare istorică a localității datează din 1566, iar satul a avut biserică încă din Evul Mediu. Unul dintre cele mai prețioase obiecte legate de vechea biserică a fost statuia Fecioarei Maria, păstrată astăzi în biserica romano-catolică din Sângeorgiu de Pădure.

În 1740, în locul vechii biserici a fost ridicat un lăcaș din lemn, iar în 1784 unul din piatră. Turnul acestei biserici avea să devină, peste două secole, imaginea cea mai cunoscută a satului dispărut: o turlă ieșind singură din apă, ca o mărturie tăcută că sub lac fusese cândva o comunitate vie.

O comunitate rară, distrusă de o decizie rece

Bezidu Nou era un sat mic, dar neobișnuit prin felul în care oamenii reușiseră să trăiască împreună. Aici conviețuiau membri ai mai multor confesiuni și comunități religioase, într-un echilibru care, privit astăzi, pare cu atât mai prețios. Romano-catolici, reformați, unitarieni, greco-catolici, ortodocși și secui sabatarieni au împărțit aceeași vatră, aceleași drumuri, aceleași sărbători și aceleași necazuri.

Era genul de loc în care oamenii se cunoșteau după nume, după poartă, după familie. O nuntă, o înmormântare, o clacă sau o zi de sărbătoare nu aparțineau niciodată unei singure case. Aparțineau satului. Tocmai această conviețuire pașnică a fost ruptă brutal de decizia regimului comunist de a duce până la capăt construcția barajului. Potrivit informațiilor locale, evacuarea locuitorilor a început în 1985, iar transformarea satului în lac a durat ani întregi.

Când casa devine mal de lac

Pentru cei din Bezidu Nou, plecarea nu a fost o simplă mutare. A fost o smulgere. Oamenii nu au părăsit doar niște clădiri, ci locurile în care se născuseră, curțile în care munciseră, cimitirul în care își aveau părinții și bunicii, școala în care învățaseră să scrie, bisericile în care își botezaseră copiii.

Mulți dintre cei vârstnici au fost mutați în Sângeorgiu de Pădure, dar foștii localnici s-au risipit în peste 30 de localități din Transilvania. Satul nu s-a destrămat doar geografic, ci și omenește. Vecinii au ajuns departe unii de alții, rudele s-au răspândit, iar legătura firească dintre om și locul lui a fost întreruptă.

Sub ape au rămas aproximativ 180 de case, iar imaginea satului care se scufunda treptat a devenit una dintre cele mai tulburătoare povești ale României comuniste. Wikipedia menționează că lacul s-a umplut treptat, iar până în 1994 satul dispăruse aproape complet sub ape, cu excepția câtorva case rămase neafectate direct.

Turla care a ținut loc de memorie

Ani la rând, din mijlocul lacului s-a mai văzut doar biserica romano-catolică. Turnul ei răsărea din apă ca un semn de întrebare adresat tuturor celor care ajungeau acolo: ce s-a întâmplat cu satul acesta?

În primii ani după inundare, oamenii puteau ajunge cu barca până la biserică. Unii veneau din curiozitate, alții din durere. Pentru foștii locuitori, nu era un obiectiv turistic, ci ultimul reper vizibil al unei lumi pierdute. Dar timpul, apa și nepăsarea au început să roadă zidurile. Furtul de țigle și pietre a grăbit degradarea, iar o furtună din 2009 a prăbușit acoperișul turlei. Pe 29 iunie 2014, turla s-a prăbușit complet.

În acel moment, părea că Bezidu Nou mai pierde o dată. După sat, dispărea și simbolul lui.

„Zidul plângerii”, locul în care satul se întoarce acasă

Totuși, Bezidu Nou nu a murit. A continuat să existe în cei care l-au purtat cu ei.

În 1995, datorită fostului localnic Sükösd Árpád, a fost ridicat un „zid al plângerii”, un loc de reculegere pentru cei alungați de ape. Aici are loc, în fiecare an, în prima sâmbătă din august, comemorarea satului. Foștii localnici se întorc pentru a-și aminti de case, de biserici, de școală, de ulițe, de vecini și de rude.

An de an, numărul celor care au trăit efectiv în Bezidu Nou scade. Dar vin copiii lor. Vin nepoții. Vin oameni care nu au locuit niciodată acolo, dar înțeleg că un sat nu este doar o aglomerare de case. Este o memorie comună. Este o hartă afectivă. Este locul în care o comunitate a învățat să fie împreună.

Din 2012, autoritățile din Sângeorgiu de Pădure au început să facă mai mult pentru păstrarea memoriei satului. Lângă zidul plângerii au fost expuse fotografii vechi, a fost instalat un clopot, iar prin sculpturi funerare a fost refăcut simbolic satul: fiecare casă este reprezentată printr-un semn, astfel încât vizitatorii pot înțelege cum arăta odinioară așezarea. La Castelul Rhédey din Sângeorgiu de Pădure a fost amenajată și o sală memorială dedicată Bezidului Nou, unde poate fi văzută macheta fostului sat.

Biserica Solidarității, simbolul renăscut din apă

Cea mai emoționantă întoarcere a venit însă în 2024, când biserica-simbol a fost reconstruită pe locul celei vechi, în mijlocul apei. Noua construcție nu este un lăcaș de cult în sens obișnuit, ci un monument al memoriei, dedicat tuturor celor care au trăit în Bezidu Nou, indiferent de confesiune. Presa a relatat că biserica a fost refăcută prin donații publice, pe piloni forați în lac, iar turnul are aproximativ 20 de metri înălțime.

Faptul că noua biserică a primit numele de „Biserica Solidarității” spune, poate, cel mai bine ce a fost Bezidu Nou: un sat al conviețuirii. Nu doar al unei religii, nu doar al unei familii, nu doar al unei singure povești, ci al tuturor celor care au împărțit același loc și aceeași pierdere.

Reconstrucția nu aduce înapoi casele, grădinile sau copilăriile. Nu poate șterge nedreptatea. Dar schimbă ceva esențial: locul nu mai este doar o rană sub apă. Devine un spațiu al memoriei asumate.

Satul care continuă să vorbească de sub ape

Astăzi, Lacul Bezid poate fi privit ca o destinație de weekend, un loc pentru fotografii, plimbări și liniște. Dar cine îi cunoaște povestea nu mai vede doar apa. Vede o comunitate scufundată, oameni mutați cu forța, biserici pierdute, drumuri dispărute și o turlă care a refuzat, timp de decenii, să lase satul să fie uitat.

Bezidu Nou este una dintre acele povești în care istoria nu stă în manuale, ci în lacrimi, în fotografii vechi, în nume de familie, în clopote, în pietre și în tăceri. Este povestea unui sat pe care regimul comunist l-a putut acoperi cu apă, dar nu l-a putut șterge din memoria oamenilor.

Pentru că un loc nu dispare cu adevărat atunci când îi sunt dărâmate casele. Dispare doar atunci când nu mai are cine să-l pomenească.

Iar Bezidu Nou este încă pomenit. În fiecare august. În fiecare fotografie veche. În fiecare om care se oprește pe malul lacului și înțelege că sub liniștea apei se află, de fapt, o lume întreagă.

Foto deschidere credit: lacihobo/ Wikipedia / CC BY-SA 4.0

The post Bezidu Nou, satul scufundat din Transilvania care nu a murit niciodată first appeared on Turism Istoric.

În urmă cu aproximativ opt decenii, acest colț izolat de lume a devenit scena unor experimente nucleare care aveau să marcheze definitiv destinul insulelor și al locuitorilor lor.

Experimentele nucleare care au schimbat destinul insulei

După cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite au ales atolul Bikini drept poligon pentru testarea armelor nucleare. Localnicilor li s-a spus atunci că vor fi relocați temporar pentru binele științei și pentru securitatea globală. În realitate, plecarea lor avea să devină definitivă.

Cel mai cunoscut experiment a avut loc la 1 martie 1954, când testul nuclear Castle Bravo a declanșat o explozie colosală. Forța detonării a fost estimată la aproximativ o mie de ori mai puternică decât bomba lansată asupra orașului japonez Hiroshima la finalul războiului.

Explozia a distrus insule din apropiere și a creat un crater uriaș, vizibil chiar și din spațiu. Norul radioactiv rezultat a ajuns însă mult mai departe decât estimaseră specialiștii.

„Zăpada” radioactivă care a căzut peste sate

La aproximativ 160 de kilometri de epicentrul testului, locuitorii altor insule au observat că din cer începea să cadă o pulbere albă. Copiii s-au jucat cu ea, crezând că sunt fulgi de săpun sau cenușă inofensivă. Unii și-au frecat părul și pielea cu acea „zăpadă” misterioasă.

La scurt timp, au apărut primele simptome: căderea părului, arsuri și probleme severe de sănătate. În deceniile care au urmat, numărul cazurilor de cancer tiroidian, leucemie și alte boli asociate radiațiilor a crescut dramatic în arhipelag.

„Bebelușii meduză” – tragedia ascunsă a insulelor

Una dintre cele mai tulburătoare consecințe ale expunerii la radiații a fost apariția unor malformații grave la nou-născuți. În comunitățile afectate au fost raportate cazuri de copii născuți fără oase sau cu pielea aproape transparentă, fenomen descris de localnici drept „bebeluși meduză”.

Pentru populația din Insulele Marshall, aceste tragedii păreau să amintească de vechi legende despre spirite și demoni marini din folclorul local.

Un paradis pustiu si testele nucleare

Astăzi, atolul Bikini este practic nelocuit. Pentru a ajunge aici este nevoie de permise speciale, iar accesul este limitat. Cu toate acestea, locul continuă să atragă un anumit tip de vizitatori: scafandrii experimentați.

În timpul testelor nucleare, armata americană a scufundat numeroase nave militare din al Doilea Război Mondial în laguna atolului. Epavele lor formează astăzi unul dintre cele mai spectaculoase și controversate situri de scufundări din lume.

Pe uscat, turiștii pot vedea încă buncărele abandonate ale vechiului poligon nuclear. Aceste structuri de beton, acoperite treptat de vegetație, par niște fantome ale Războiului Rece.

„Sarcofagul” nuclear care amenință oceanul

Una dintre cele mai mari probleme de mediu din zonă se află pe insula Runit, unde armata americană a construit un imens dom de beton pentru a depozita deșeuri radioactive. Structura, supranumită adesea „sarcofagul nuclear”, adăpostește cantități mari de plutoniu și alte materiale contaminate.

În ultimii ani, furtunile tot mai frecvente și creșterea nivelului oceanului au început să afecteze stabilitatea construcției. Există temeri că, în viitor, structura ar putea fi inundată sau chiar distrusă de ape.

Un loc de o frumusețe paradoxală

În mod paradoxal, natura a început treptat să recucerească acest teritoriu. Coralii revin în lagune, iar vegetația tropicală se extinde peste vechile instalații militare.

Privit astăzi, atolul Bikini rămâne un loc de o frumusețe uluitoare, dar încărcat de o istorie dramatică. Este un paradis care poartă, în același timp, una dintre cele mai grele moșteniri ale epocii nucleare.

The post Insula blestemată a testelor nucleare: paradisul care ascunde un sarcofag radioactiv first appeared on Turism Istoric.

Conform Institutului de Studii Sud-Est Europene, impresiile din această scurtă vizită au fost publicate în presa vremii:

«Noi peste tot avem o părere greșită despre popoarele balcanice, îndeosebi despre turci. Din istorie nu știm alta despre ei, decât că acest popor barbar și păgân a pustiit cu foc și sabie orașe și imperii și suntem tentați a crede că acest popor sălbatic e lipsit cu totul și azi de elementele culturii.

Adevărat este însă că peninsula balcanică și mai cu seamă Turcia este o a doua Franță a Europei. Inteligența Turciei își face studiile sale la universitățile germane și franceze. În școalele elementare, în clasa ultimă, se propune și limba franceză, după cum am avut ocaziune să ne convingem despre aceasta și în Ada Kaleh. (În Turcia se vorbește mult mai mult franțuzește decât la noi). Așa cucerește o cultură: prin puterea ei intrinsecă și nu prin legi volnice. Și apoi cinstea Turcului este de a dreptul proverbială». (sursa: Drapelul, Anul XIII, Nr. 68, 18 iunie (1 iulie) 1913)

Primul Război Balcanic s-a încheiat cu înfrângerea otomanilor și eliberarea aproape totală a Balcanilor de sub ocupația de o jumătate de mileniu. Pacea, impusă de Marile Puteri, a fost semnată la Londra la 30 mai 1913. Aceasta consfințea înfrângerea totală a turcilor în Primul Război Balcanic și pierderea posesiunilor lor europene, în afară de o fâșie de teritoriu în fața Constantinopolului, și lăsa loc de discuții, disensiuni și conflict între foștii aliați. Conflict care nu va întârzia să izbucnească aproape imediat. Al Doilea Război Balcanic va fi declanșat de Bulgaria, în vara anului 1913, contra tuturor statelor din vecinătatea sa vestică și sudică, în forță și cu hotărâre, până când România va tranșa, cel puțin pe moment, situația anului 1913.

«Brațele vânjoase ale unui turc cărunt, cu un barbișon ascuțit, cu o față arămie și cu turban pe cap, ne trec peste Dunărea liniștită și veșnic tulbure. O cărare îngustă, pardosită cu cărămidă arsă, duce în interiorul insulei. E strada principală. Drum, urme și zgomot de trăsuri, nicăieri. Nici măcar galițe nu se văd. Zidurile puternicei fortărețe de pe vremuri sunt rău slăbite de nenumăratele atacuri și furtuni ale trecutului și bine încolțite de dintele vremii. Casele – în mare parte de lemn – sunt micuțe și trădează o mare mizerie.

Dealungul străzilor băieți în haine pestrițe de culori strigătoare cerșesc «parale» ghiaurilor vizitatori. Pe câte o măsuță îngustă își desfac și oferă cei mai mulți marfa lor: ilustrate, tutun, rahat și cafea turcească. Comerțul intermediator e unicul izvor de câștig și existență pentru locuitorii insulei. Soarele se ridicase bine deasupra munților. Nici zefirul nu mișca frunzele. Căldura devenise insuportabilă.

Intrăm în moschee pe niște trepte închise cu o ușiță de lătezi, care se închidea automatic de greutatea unei pietre legate de o funie. Padimentul e acoperit cu covoare scumpe, pe care însă nu poți călca cu încălțămintea obișnuită decât numai în pantofi, care se servesc în tinda bisericii. Altarul e îndreptat către Mecca. Peretele de către sud, care înlocuiește iconostasul nostru, e plin cu tablouri religioase.

Între acestea și piatra neagră (Keblah) din vestitul templu Kaaba din Mecca, unde e dator să peregrineze fiecare musulman cel puțin o dată în viața sa. În partea opusă altarului deasupra intrării sunt galeriile pentru femei. Iar jos se adună bărbații și anume umăr lângă umăr, având și ei la rugăciune îngenuncherea ca la noi; iar atunci când sunt cetiri din Coran, evanghelia islamului, șed jos cu picioarele încrucișate. Lângă moschee, în același edificiu, e școala. Școală poporală cu 4 clase și școală civilă cu 2 clase. Ne surprinde vioiciunea elevilor și proveniența profesorilor.

Sub conducerea d-lui director, aflăm din gura elevilor, rupți de la patria lor, despre ultimele evenimente petrecute în Balcani, și deși nu înțelegem decât numai numirile, totuși putem observa din expresia feței și modulațiunea vocii durerea sfâșietoare și deprimarea aproape de desperare, la rostirea numirilor Ceatalgea, Adrianopol etc. Iar un bătrân încărunțit ne spunea cu ochii scăldați în lacrimi:

«Dacă am avea puști, d-le! Dar așa s-a dus Rumelia, s-a dus Macedonia, ce mai putem noi face săracii din Ada- Kaleh!». Vedeai din ochii lui scânteietori și auzeai din vocea lui tremurândă tradiția războinică a unui popor de eroi cu un trecut glorios». (sursa: Drapelul, Anul XIII, Nr. 68, 18 iunie (1 iulie) 1913)

Locuită încă din Antichitate, insula a fost disputată de marile puteri în Evul Mediu și în epoca modernă, fiind ocupată în mai multe rânduri de maghiari, otomani și austrieci și transformată în fortăreață.

Rolul și destinul militar al insulei Ada Kaleh a luat sfârșit în anul 1885.

De acum soarta și istoria insulei Ada Kaleh va cunoaște un alt sens. Începând cu o organizare nouă din punct de vedere administrativ, bazată pe autonomie – istoria acestor locuri a continuat cu o reformă economică ce consta într-o serie de privilegii.

Principalele cheltuieli ale locuitorilor, așa cum reiese din corespondența dintre guvernatorii insulei cu ambasadorii Turciei din Viena – se referă la despăgubiri sau vaccinuri, turcii confruntându-se, în același timp și cu probleme vamale, contrabandă sau comerțul ilicit cu rachiu. În 1904 sultanul Abdul al II-lea a dăruit insulei Ada Kaleh un covor, lung de 15 m, lat de 9 m, greu de 500 kg, fiind cel mai mare covor din lume.

La 3 septembrie 1916 soldații Regimentului 17 Mehedinți au intrat pe insulă, localnicii neopunând rezistență. Prin Tratatul de la Versailles din 1919, întărit de cel de la Lausanne (iulie 1923), Turcia a recunoscut suveranitatea României asupra insulei Ada Kaleh, pe care i-o cedase țării noastre cu doi ani în urmă. Viața a continuat și mai departe pe această oază orientală.

The post Insula turcească Ada Kaleh, vizitată de un grup de elevi din Caransebeș în vara anului 1913 first appeared on Turism Istoric.

Un loc liniștit la limita dintre apă și pământ

Până în toamna acelui an, lacul era un loc comun de pescuit și recreere, conectat prin Delcambre Canal la Vermilion Bay și, prin acesta, la Golful Mexic. Apa dulce din lac curgea natural spre ocean, iar țărmurile sale erau presărate cu bărci de recreere, barje și instalații agricole și industriale modeste.

Sub această imagine pastorală se afla, însă, un secret geologic: de zeci de ani, Diamond Crystal Salt Company exploatase un imens zăcământ de sare în adâncurile de sub lac, utilizând metoda „room and pillar” pentru a crea coridoare subterane ample, susținute de piloni de sare care mențineau stabilitatea.

Eroarea care a deschis „ușa” spre haos

Pe 20 noiembrie 1980, o echipă de foraj petrolier angajată de compania Texaco opera pe lac, căutând potențiale zăcăminte de hidrocarburi în adâncime. Forajul, realizat de pe o platformă plutitoare, a început ca orice altă operațiune exploratorie. Dar la adâncimea de aproximativ 1.200–1.250 de picioare (aproximativ 365–380 de metri), burghiul s-a blocat.

Problema era simplă, dar fatală: inginerii nu aveau coordonatele exacte ale cavităților miniere sub lac, iar sondorul a perforat din greșeală tavanul minei de sare. Când apa lacului a găsit calea spre această galerie subterană, a fost ca și cum cineva ar fi scos dopul dintr-o cadă — apa și-a început coborârea spre adâncuri, iar sarurile expuse au început să se dizolve cu o viteză surprinzătoare.

Vârtejul și „distrugerea graduală” a lacului

Pe măsură ce apa scurgea în cavitățile miniere, gaura inițială s-a mărit pe măsură ce curentul turbulent tocea pilonii și pereții de sare. Ceea ce începuse ca un mic incident de foraj s-a transformat într-o catastrofă geologică în câteva ore: platforma de foraj, numeroase barje, bărcile locale, copaci și zeci de hectare din malurile adiacente au fost înghițite de vârtejul care s-a dezvoltat pe suprafața lacului.

Martorii de la fața locului au descris o scenă aproape incredibilă: un lac întreg care se golește într-un sinkhole masiv, un vârtej puternic în centrul căruia totul — de la copaci la echipamente grele — era absorbit sub apă.

Inversarea cursului și „cascada” temporară

Una dintre cele mai fascinante consecințe a fost inversarea temporară a fluxului de apă. În mod normal, Delcambre Canal evacua apa lacului spre Golful Mexic. Pe măsură ce lacul se goli, presiunea s-a schimbat, iar apa sărată din ocean a început să curgă invers, spre interior. Acest fenomen a creat o cascadă impresionantă — estimată la aproximativ 50 de metri înălțime — acolo unde apele marine s-au prăbușit în prăpastia formată de scurgere.

Pentru câteva zile, Golful Mexic a „curat” gaura deschisă, iar lacul a început să se umple cu apă sărată, transformându-și caracterul ecologic vechiului mediu de apă dulce.

Un miracol al supraviețuirii

Într-un miracol aproape unanim recunoscut de sursele istorice, niciun om nu și-a pierdut viața în acest accident masiv. Echipajele de pe platformă au fugit la timp, iar cei aproximativ 55 de lucrători din mina de sare au reușit să se evacueze grație exercițiilor riguroase de evacuare practice înainte.

Au existat, totuși, pierderi de animale și distrugeri materiale semnificative — inclusiv barje în valoare de milioane, terenuri agricole, grădini botanică și structuri de pe insula Jefferson.

Modificarea ireversibilă a lacului și consecințele ecologice

După eveniment, Lake Peigneur nu a mai fost niciodată același. Dintr-un lac cu apă dulce, de aproximativ 3 metri adâncime, a devenit cel mai adânc lac din Louisiana, cu peste 60 de metri în zona craterului, alimentat permanent cu apă sărată provenită din Golful Mexic. Ecosistemele locale s-au restructurat, iar fauna de apă dulce a dispărut, înlocuită de specii marine.

Despăgubiri, învățăminte și istorie

Companiile implicate — Texaco și firma de foraj Wilson Brothers — au plătit zeci de milioane de dolari în despăgubiri companiilor afectate, inclusiv Diamond Crystal și Live Oak Gardens, o grădină botanică locală distrusă. Mina de sare nu a mai fost repornită și a rămas inundată permanent.

Astăzi, accidentul de la Lake Peigneur rămâne un studiu-de-caz în inginerie și managementul riscurilor, ilustrând nu doar puterea distructivă a interacțiunii dintre natură și tehnologie, ci și importanța coordonării precise în operațiunile geotehnice.

The post Lake Peigneur: cum un lac liniștit a devenit scena uneia dintre cele mai spectaculoase catastrofe industriale din istoria Americii first appeared on Turism Istoric.

Decizia, anunțată recent și relatată de presa internațională, nu este un gest de disperare, ci parte dintr-un plan de reconstrucție. O strategie pe cinci ani prin care autoritățile speră să oprească declinul unei comunități care s-a stins treptat, pe măsură ce tinerii au plecat, iar străzile s-au golit.

Un sat în căutarea renașterii

Ambert, aflat în departamentul Puy-de-Dôme, numără astăzi aproximativ 7.000 de locuitori. Însă cifrele arată o realitate dură: aproape 60% dintre locuințe sunt abandonate sau nelocuite. Pentru o regiune considerată de ani buni printre cele mai sărace ale Franței, depopularea nu este doar o statistică — este o amenințare la adresa identității sale.

Prin vânzarea caselor la prețul simbolic de un euro, primăria speră să transforme o problemă într-o oportunitate: să atragă familii, antreprenori, tineri rătăciți în căutarea unei vieți mai liniștite, poate chiar și străini care visează la un colț autentic de Franță rurală.

Europa și febra caselor de un euro

Proiectul nu este unic. Italia a deschis drumul încă din 2019, când sate precum Sambuca, Mussomeli, Gangi sau Laurenzana au devenit faimoase în întreaga lume pentru aceeași strategie. Locuințe în ruină au fost cumpărate de americani, britanici, japonezi sau australieni, cu promisiunea — obligatorie — de a le restaura în câțiva ani.

Unele localități au mers și mai departe: prețuri simbolice combinate cu chirii gratuite sau cu taxe modice. Toate cu un singur scop: salvarea unei lumi rurale care, fără intervenție, riscă să dispară.

Un viitor posibil pentru Ambert

Ambert mizează pe ceea ce i-a ținut în viață secole la rând: farmecul istoric, liniștea satului francez autentic și costurile reduse ale traiului. Este o invitație adresată celor care vor să se retragă din marile orașe sau să investească într-un loc în care timpul pare să curgă altfel.

Dacă interesul se va ridica la nivelul speranțelor, s-ar putea ca Ambert să repete succesul satelor italiene și să transforme simbolicul „1 euro” în prețul renașterii sale. Iar clădirile părăsite să redevină, încet, parte dintr-o comunitate vie.

În Europa rurală de astăzi, uneori un singur euro poate cumpăra nu doar o casă, ci șansa unui nou început.

The post Febra caselor la 1 euro ajunge și în Franța! Ambert, satul medieval al Franței care își vinde istoria pentru a-și salva sufletul first appeared on Turism Istoric.

Un palat industrialist în inima Aradului

Construită în anii 1925–1926 de baronul Francisc Neuman, reședința din strada Horia nr. 6 reflectă ambiția unei familii care a transformat Aradul dintr-un cap de pod provincial într-un centru industrial de prim rang al Imperiului Austro-Ungar. Frații Adolf, Dániel și Samu Neuman, sosiți din Košice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fondat fabrici de spirt, drojdie și textile – una dintre ele devenind cea mai mare de profil din tot imperiul. Meritele lor au fost recunoscute la cel mai înalt nivel: în 1884, împăratul Franz Iosif a acordat familiei titlul de Baron de Végvár.

Casa, gândită ca o reședință urbană de prestigiu, avea o arhitectură sobră la exterior, dar somptuoasă la interior: vitralii colorate, coloane neoclasice, sculpturi în lemn, șeminee și stucaturi elaborate, toate păstrate până azi. Clădirea cu 30 de camere și un teren de aproape 2.000 mp impresionează prin amplitudine și rafinament.

Exilul forțat și confiscarea comunistă

Anii ’30 și ’40 au adus un val de întuneric peste Europa, iar familia Neuman, de origine evreiască, a presimțit amenințarea. Începând din 1938, majoritatea membrilor au emigrat, ultimul care a rămas fiind Francisc Neuman, cunoscut și ca fondatorul echipei de fotbal ITA Arad (actuala UTA). Arestat în 1947 de autoritățile comuniste, el a fost eliberat cu avertismentul clar de a părăsi țara – și a făcut-o. Ajuns în SUA, Francisc Neuman a murit în 1996, departe de casa în care se născuse și visase.

Imobilul a fost naționalizat și transformat în vilă de protocol a familiei Ceaușescu, devenind parte din rețeaua rezidențială rezervată elitei comuniste. După 1989, a fost revendicat și redobândit de moștenitorii lui Neuman în anul 2000.

O „bijuterie arhitecturală” la mezat

Astăzi, Casa Neuman își caută un nou destin. Potrivit agenției internaționale care se ocupă de vânzare, clădirea beneficiază de un proiect de conversie într-un hotel boutique cu 23 de camere, patru apartamente, restaurant și spa. Amplasarea, vizavi de Palatul Szantay și în vecinătatea Palatului Administrativ, o face ideală pentru funcțiuni turistice sau culturale.

Dar dincolo de cifrele tranzacției, Casa Neuman rămâne un document viu al istoriei Aradului și al Europei Centrale – o reședință aristocratică ce a traversat imperii, războaie, dictaturi și exiluri. Din sobrietatea fațadei până la exuberanța interiorului, casa păstrează urmele unei epoci în care burghezia evreiască înnobilată a contribuit decisiv la modernizarea regiunii, înainte ca tăvălugul ideologiilor să-i alunge pe proprietari și să închidă porțile.

Astăzi, ele se redeschid. Nu doar pentru un nou proprietar, ci pentru cei dispuși să înțeleagă că istoria se poate cumpăra – dar nu se poate înlocui.

The post Casa Neuman din Arad – de la baroni evrei înnobilați de Franz Iosif, la vila de protocol a lui Ceaușescu – destinul unei clădiri-simbol scoase azi la vânzare first appeared on Turism Istoric.

Împreună, taie iarba crescută până la brâu, o lasă să se usuce în soarele fierbinte și o stivuiesc pentru a fi depozitată peste iarnă, „pieptănând” fânul în jos pentru a-l proteja de vânturile aspre, de ploile abundente și de zăpadă.

Sunt scene care se repetă an de an, de generații întregi pe câmpurile României și intrate în banal pentru localnicii de la sate, obișnuiți cu munca grea și cu planificarea, încă din vară, a resurselor oferite de natură pentru a-și hrăni animalele din gospodărie, pe timpul iernii. La munca de pe terenurile mănoase ale României participă, în cele mai multe situații, toți membrii familiei de la sat. Însă gestul secular de clădire a căpițelor de fân nu servește doar sătenilor și animalelor pe care le au în grijă, ci și ecosistemelor locale, spun experții citați de jurnaliștii britanici.

Cercetările arată că aceste pajiști se numără printre cele mai biodiverse ecosisteme terestre din lume, adăpost pentru zeci de specii de insecte și peste 100 de specii de ierburi și de flori, inclusiv păiuș și scabioasă de câmp. Activitatea umană este cea care face ca aceste habitate să fie atât de bogate în viață sălbatică: sute de specii de plante, păsări și insecte s-au adaptat de-a lungul secolelor de cultivare și recoltare a pajiștilor, ciclurile lor de viață devenind interconectate cu agricultura.

Iar studiile au arătat că fânețele tradiționale din România pot fi mai bogate în viață sălbatică decât pajiștile gestionate ca rezervații naturale. Din mai până în iulie, înainte de tăierea fânului, pajiștile sunt inundate de flori sălbatice și de insecte.

Pe măsură ce noile tehnici agricole preiau controlul, căpițele de fân marchează un mod de viață pe cale de dispariție, în România

România găzduiește unele dintre cele mai mari pășuni din Europa, care sunt încă gestionate prin metode tradiționale. Dar, pe măsură ce agricultura modernă prinde avânt, căpițele de fân devin un simbol al unui mod de viață pe cale de dispariție.

„Iubesc locul în care am crescut. Văd o valoare uriașă în ceea ce au creat strămoșii noștri – atingerea lor blândă asupra naturii, respectul pentru aceasta și modul în care lucrează câmpurile, creând o biodiversitate atât de bogată”, mărturisește Sarig Attila, un fermier din Ghimeș-Făget, un mic sat de munte aflat în Carpații Orientali.

Familia sa locuiește în sat de cel puțin patru generații. În Ghimeș-Făget locuiesc 5.000 de oameni, ale căror ferme au fost, în mare parte, autosuficiente timp de 400 de ani, notează The Guardian. Mulți săteni pot numi mai mult de 120 de specii de plante, au constatat etnoecologii.

În schimb, în cea mai mare parte a Europei de Vest, apariția îngrășămintelor artificiale a pus capăt pajiștilor de fân bogate în viață sălbatică care ar fi acoperit odinioară mediul rural.

Regatul Unit a pierdut 97% din pajiștile cu flori sălbatice începând din anii 1930. Însă lucrurile se schimbă rapid și în România: pe măsură ce tinerii părăsesc satele în căutarea unui loc de muncă în alte zone ale Europei, oamenii și animalele de tracțiune sunt înlocuiți de mașini și îngrășăminte. În ultimii 15 ani, în Ghimeș-Făget au sosit utilaje mici pentru tăiat iarba, deși sunt des folosite și tractoare mai mari.

„În 300 sau 400 de ani nu a existat aproape nicio schimbare, iar acum, în ultimii 30 de ani, totul se schimbă extrem de repede. În ultimii câțiva ani, lucrurile s-au schimbat ca fulgerul”, spune Attila. Acum mai sunt doar câteva familii care construiesc căpițe de fân după metoda tradițională. Deoarece mulți tineri au plecat, Attila nu poate plăti pe cineva să îl ajute, așa că este mai ieftin pentru el să folosească un utilaj „Oamenii își iau tractoare pentru că sunt mai puternice decât caii și pot realiza mai multe munci ale câmpului”, spune fermierul.

Mulți localnici lucrează doar pentru a se asigura că fânețele aurii nu devin relicve ale trecutului

Nat Page este director al Fundației Adept, o organizație de conservare a biodiversității și de dezvoltare rurală, cu sediul în România, care colaborează cu fermierii pentru a găsi cele mai bune modalități de gestionare profitabilă a pajiștilor. Aceasta îi ajută pe fermieri să acceseze fonduri pentru protejarea biodiversității și să creeze piețe pentru produsele lor.

Activitatea sa acoperă 30.000 de hectare de pășuni la sud de Sighișoara, în sud-estul Transilvaniei, care sunt gestionate de aproximativ 5.000 de mici fermieri.

„Te poți plimba zile întregi prin pajiștile cu fân”, spune Page. „Transilvania este ultima zonă europeană cu peisaje agricole tradiționale mari, la scară largă. Suntem dornici să le oferim micilor fermierilor un stimulent pentru a rămâne în țară.” Cu toate acestea, pe teren, distrugerea metodelor tradiționale din România continuă neabătută. În unele zone, jumătate dintre pajiștile cu fân rămân necosite.

The post De ce simbolul pitoresc al satului, tradiționalele căpițe de fân ale României sunt în pericol de a deveni doar o amintire first appeared on Turism Istoric.

Castelul Géza Teleki a fost vândut FOTO Romania Sotheby’s International Realty

Zeci de imobile vechi sunt scoase la vânzare, la prețuri de sute de mii de euro. Odată renovate și date în circuitul turistic, acestea vor contribui la creșterea semnificativă a numărului celor care ne vizitează țara.

Județul Covasna încearcă să atragă turiști cu ajutorul conacelor care au aparținut grofilor și care au fost repuse în circuitul turistic, prin campania ”Ținutul conacelor”, în județ existând peste 160 de conace, curți nobiliare sau mici castele. Pe site-ul dedicat promovării turismului, există oferte de turism nobiliar, balnear, de afaceri, etc.

Au fost redate circuitului turistic Castelul Mikes-Szentkereszty, din Zagon, Conacul Damokos Gyula, din Cernat, Conacul Koréh-Dénes, din Bicfalău, Conacul Benke din Moacșa, Conacul Gaál din Dalnic, Conacul Nagy din localitatea Coșeni, etc.

Conac construit în 1830, de vânzare cu 135.000 de euro

Conacul Horvath Lazar de la Mărtineni, comuna Cătălina, localitate aflată la 60 de kilometri de Brașov, a fost scos la vânzare, inițial, cu 150.000 de euro, iar acum proprietarii vor să-l vândă cu 135.000 de euro.

Are o suprafață construită la sol de 311 mp, pe parter, împărțiți în camere mari, înalte, specifice caselor boierești ale acelor vremuri. La subsol are un de beci boltit, din cărămidă, de 100 de metri pătrați, cu destinația cramă.

În prețul cerut intră și terenul de 7,810 de metri pătrați, care se învecinează cu un râu.  

Un alt conac din Covasna, pus la vânzare, este ”Conacul de la Tălișoara”, construit în secolul al 19-lea. În aceeași localitate se află și  Castelul Daniel, construit în anul 1669 și care astăzi este  unul din cele mai cunoscute hoteluri istorice de lux din România. Imobilul din Tălișoara) are 9 camere și 2 băi, o suprafață construită de 504 metri pătrați dar și un teren de 3982 de metri pătrați. Prețul cerut pentru el este de 179.000 de euro.

Conacul Nagy din Coșeni poate fi cumpărat cu 530 de mii de euro

Conacul a fost construit în 1802 de familia de nobili maghiari Nagy. Este complet renovat oferă condiții moderne de locuit, păstrează nota originală chiar după naționalizare, în timpul comunismului, a fost utilizată pentru adăpostirea zilierilor. ”Povestea spune că Szotyori Nagy Tamásné, stăpână a conacului la mijlocul secolului XIX, a fost o femeie fără frică, care nu doar a mers pe front să își caute fiul erou, ci a oferit adăpost celor persecutați și, după înăbușirea revoluției, a trimis pachete celor încarcerați. În 1884, în timpul campaniei electorale, în clădirea devenită ulterior grânar, stăpânul locului l-a găzduit pe cunoscutul scriitorul Jókai Mór”, se arată pe site-ul agenției Romania Sotheby’s International Realty, care-l are spre vânzare.  

Conacul-pensiune are 3 camere cu pat matrimonial și 4 camere duble, toate cu  grup sanitar propriu. Sala de mese poate găzdui 70 de persoane iar vechea pivniță este acum cramă, păstrând vizibile atât părți din zidul original al fundației cât și vechea țiglă de pe acoperiș reutilizată ca pardoseală.

Aceeași agenție are spre vânzare și castele, care necesită investiții serioase.

Castelul generalului austriac Gyulay Ferencz, construit în 1642, din satul Mintia, comuna Vețel, din județul Hunedoara este de vânzare pentru suma de 800.000 de euro. Are 20 de camere, 5 băi, 1.800 de metri construiți, dar și un teren de 6 hectare.

Castelul Konopi din Arad, construit în 1800, este de vânzare pentru 693.000 de euro. Are 21 de camere, 4 băi, o suprafață construită de 2.245 de metri pătrați și dispune de un teren de 11,3 hectare.

O bună parte a anunțurilor nu mai sunt valabile, deoarece imobilele au fost cumpărate. Printre acestea se numără și Castelul Geza Teleki de la Pribilești, din județul Maramureș, care a fost o adevărată reședință a conților secolului trecut.

Castelul are o suprafață construită de 1.400 de metri pătrați și un teren de aproape 7.000 de metri pătrați.

 Conacul Zsigmond FOTO Romania Sotheby’s International Realty jpg

The post Conacele și castelele vechi ale nobilimii maghiare, la vânzare. Cât costă imobilele unicat, cu o istorie aparte first appeared on Turism Istoric.

O primă astfel de sesiune de consultare publică a avut loc pe 14 noiembrie, iar cea de-a doua va avea loc pe 19 noiembrie. Aceasta din urmă se va desfășura în Sala „Regele Ferdinand” a Primăriei Municipiului Arad, de la ora 11.

Pe 14 noiembrie, prezentarea proiectului a fost făcută de Ovidiu Balint, managerul HUB Cultural mARTA, instituția care se va ocupa de administrarea complexului de clădiri. Clădirea principală – cea cu turn, fosta clădire de birouri a fabricii – și cele două hale – una spre Calea Aurel Vlaicu și cealaltă în curte – vor fi reabilitate în cadrul unui program pilot inițiat de Comisia Europeană pe întreaga Europa – Noul Bauhaus European.

Programul pilot își propune să arate Europei că ruinele pot fi readuse la viață. În cazul nostru, o fosta fabrică va deveni centru cultural. România a fost aleasă pentru a pilota programul pentru că la noi s-au demolat cele mai multe monumente istorice și tot aici se afla cele mai multe monumente aflate în paragină.

Pentru proiectul de pe Calea Aurel Vlaicu, municipalitatea va primi prin Noul Bauhaus European aproape 7 milioane de euro, sumă ce va acoperi o parte din costurile de reconversie a clădirilor. Alte 2,4 milioane de euro sunt vizate prin programul interregional RO-HU. Pentru conversia întregului complex sunt necesare aproximativ 12 milioane de euro.

Proiectul prezentat de Ovidiu Balint arată că în clădirea cu turn, pentru care sunt estimate costuri de 2,9 milioane de euro, vor fi amenajate birouri administrative, un magazin de suveniruri, ateliere, un infopoint al complexului mARTA, atelier de artă fotografică, o sala de dans și vestiare. În hala din curte, pentru care se estimează că lucrările vor costa 3,6 milioane de euro, vor fi amenajate ateliere multimedia, o curte interioară pe locul fostei remize a pompierilor fabricii de vagoane, o cafenea și un muzeu – al tehnicii și tehnologiei. Hala dinspre Calea Aurel Vlaicu va fi cea mai costisitoare – 4,5 milioane de euro fiind suma estimată. Aici se vor amenaja casa de cultură a studenților, camere de oaspeți, depozite, un studio de muzică, o cameră destinată unei tipografii digitale, săli multifuncționale, un atelier de restaurare, dar și un muzeu – al comunităților arădene.

La consultarea publică de pe 14 noiembrie au luat cuvântul și reprezentanți ai Forumului Economic Româno-German (DRW) și ai Ascent Group, care au vorbit despre sursele de finanțare pentru funcționarea clădirilor – ulterior implementării proiectelor europene, dar și despre oportunitatea (și necesitatea) amenajării unor spații de co-working în municipiul Arad.

Cosmin Buruc, consilier local, a fost prezent și el în sală, vorbind despre scopul pe care trebuie să îl îndeplinească viitorul centru cultural de pe Calea Aurel Vlaicu. Acesta a menționat că este conștient că lumea este sătulă de promisiuni și că, cel mai probabil, oamenii vor fi convinși că la mARTA se vor întâmpla lucruri abia în momentul în care „se va da prima lopată”, când se va începe propriu-zis șantierul de acolo.

Arădenii curioși să afle detalii despre proiectul de la MARTA, dar și cei care au idei pe care doresc să le împărtășească cu cei de la HUB Cultural mARTA, sunt așteptați marți, 19 noiembrie 2024, de la ora 11, în Sala Regele Ferdinand.

The post S-a prezentat proiectul de reabilitare a clădirilor MARTA first appeared on Turism Istoric.

Băile din România au fost comparate cu Bad Nauheim

Într-un anunț publicitar din 1927, conducerea Băilor Lipova a făcut o comparație îndrăzneață între stațiunea românească și Bad Nauheim din Germania. Conform istoricului Andrei Ando, această comparație a fost menționată în ziarul bucureștean „Lumea„. Anunțul sublinia similitudinea între cele două locuri, subliniind izvoarele radioactive, feruginoase și bogate în acid carbonic ale Băilor Lipova, a căror eficiență terapeutică era comparabilă cu cea a Bad Nauheim, scriu cei de la Adevărul.

Băile Lipova au o istorie bogată

Stațiunea balneo-climaterică Lipova își are rădăcinile în anul 1892, iar dezvoltarea acesteia a inclus construirea pavilioanelor pentru cazare și amenajarea facilităților pentru tratamente în apele minerale. Cu timpul, Băile Lipova au devenit o destinație cunoscută pentru cei în căutare de vindecare și relaxare.

Cu toate acestea, în prezent, faima și frumusețea de altădată a Băilor Lipova au dispărut în mare măsură. Primarul orașului Lipova, Florin Pera, a adus în atenție faptul că obiectivele din stațiune au fost instrăinate, iar infrastructura a suferit deteriorări. Odată cu pierderea spațiilor de cazare, baza de tratament a fost afectată, iar colaborările cu entitățile private s-au dovedit dificile.

În 2023, primarul Florin Pera a remarcat nevoia de investiții serioase pentru a reda strălucirea Băilor Lipova. Cu obiectivele instrăinate și o infrastructură afectată, orașul caută modalități de revitalizare a stațiunii. Se explorează posibilități de colaborare și investiții pentru a aduce din nou în atenție această bijuterie uitată și pentru a revitaliza circuitul turistic în zonă.

Băile Lipova au o istorie fascinantă și au fost considerate o bijuterie a României, fiind comparate cu celebrul Bad Nauheim. Cu toate acestea, provocările actuale impun eforturi semnificative pentru a reda stațiunii strălucirea de altădată și pentru a o transforma din nou într-o destinație atrăgătoare pentru turiști în căutare de tratamente și relaxare. Revitalizarea Băilor Lipova ar putea contribui la promovarea turismului în regiune și la conservarea patrimoniului istoric și cultural al acestei stațiuni.

The post Ce băi din România rivalizau în interbelic cu celebrele spa-uri europene? first appeared on Turism Istoric.

Fragmente din aceste bogăţii au supravieţuit până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ele au dispărut pe măsură ce oraşul şi-a sporit zestrea demografică cu tot ceea ce presupune acest lucru: noi cartiere, spaţii industriale etc.

În vestul oraşului vechi, unde se află biserica Sf.Elefterie Vechi, a existat o vastă zonă împădurită, care se întindea până pe Dealul Cotrocenilor. După 1850, o parte din această zonă verde a devenit grădina Zdrafcu, aflată în zona actuală a Monumentului Eroilor Sanitari. Către 1870, în grădina Zdrafcu a fost amenajată o sală mare de dans, sală care găzduia şi un teatru. Grădina dispare treptat după primul război mondial în urma lotizărilor cauzate de extinderea oraşului. În apropierea ei, pe malul celălalt al Dâmboviţei, unde este Facultatea de Drept se afla grădina Procopoaiei, care urca şi pe Calea Plevnei. La intersecţia Căii Plevnei cu bulevardul Regiei se afla grădina Scufa, a cărei perioadă de glorie a fost undeva între 1850 şi 1900. După primul război mondial a dispărut într-un teren viran “unde-şi păstrează furagiul Regimentul de Escortă”, deoarece în apropierea ei se afla Manutanţa Armatei.

Una dintre marile grădini dispărute a Bucureştiului a fost aceea numită Belvedere şi care s-a aflat între actuala stradă Mircea Vulcănescu (fostă Fracmazon) şi cartierul Gării de Nord. A fost una dintre primele grădini publice creată ad hoc, martoră a modernizării costumelor şi a manierelor. Începând cu 1870 dispare cu repeziciune pe măsură ce apar Spitalul şi Muzeul Militar, Gara de Nord şi cartierele aferente.

Cândva orașul București era format 50% din verdeaţă

Apoi cine ar mai putea crede că au existat mici pete de culoare chiar în centrul oraşului: grădina Sărindarului lângă Cercul Militar; grădina Slater în zona Pieţei Valter Mărăcineanu de azi; Grădina cu Cai nu departe de statuia lui Mihai Kogălniceanu; Grădina Raşca de pe actuala stradă Edgar Quinet; Grădina Universală a “tinerilor berbanţi” din piaţa Universităţii de astăzi unde se află instalat celebrul ceas al întâlnirilor; grădina “jupânului Stavri” de pe strada Academiei; grădina Oteteleşanu din zona Palatului Telefoanelor; Grădina Union de pe strada Ion Câmpineanu evocată de Caragiale în piesa “O noapte furtunoasă; întinsa grădină a lui Heliad din zona Pieţei Obor de azi, unde se aflau ruinele casei lui Heilade Rădulescu; grădina lui Ivaşcu din vechea barieră a Vergului; grădina Orfeu din spatele Palatului Regal.

Dacă coborâm mai mult în timp aflăm de frumoasa grădină amenajată “după principiile şcoalei italiene” şi care înconjura generos Bărăţia de astăzi sau întinsa grădină în stil englezesc a familiei Dudescu, care în secolul al XVIIII-lea o încânta pe Lady Craven, oaspete a familei Dudescu. Strada Sfinţii Apostoli traversa această minunată grădină a Bucureştilor din vechime.

Problema nu este neapărat aceea că au dispărut aceste grădini ci faptul că, bucureştenii de azi, spre deosebire de aceia de la 1900, nu mai au gustul pentru a proteja şi lupta pentru fiecare metru pătrat de spaţiu verde, pe care administraţia publică îl scoate la mezat. Sau gustul de a crea în jurul reşedinţei o grădină care să încânte privirea oricărui trecător.

The post Vechi grădini dispărute din București – cândva oraşul era format 50% din verdeaţă first appeared on Turism Istoric.

Lucrările ar fi trebuit terminate încă din vara anului trecut, dar societatea care a câștigat licitația a abandonat lucrarea deoarece nu a găsit lucrători care să  pună șiță pe acoperișul imobilului.

„A fost gestionată de o societate care a demarat lucrările interioare. S-au blocat la învelitoare. Au motivat că sunt puțini meseriași care să știe să lucreze șiță. Au încercat diverse colaborări, însă s-au blocat definitiv. Din punctul meu de vedere, au abandonat lucrarea, deoarece trebuia finalizată din luna august a anului trecut. S-a demarat procedura de reziliere a contractului“, a spus Gabriel Coica, viceprimarul municipiului Târgu Jiu.

A fost primul sediu al Muzeului Județean

Pe acoperiș s-a pus folie în anumite locuri ca să nu se infiltreze apa în interiorul clădirii. În urmă cu aproximativ o săptămână, folia de protecție a fost smulsă de vânt.

„S-au făcut verificări de către reprezentații Centrului de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși“ și apa nu a ajuns în interiorul clădirii. Folia a fost pusă la loc de către lucrătorii societății Primăriei Târgu Jiu“, a mai precizat Gabriel Coica.

Firma care se ocupă de restaurare se numește Simevada SRL, iar lucrarea se ridică la o valoare de 57.000 de euro.

Raul Chiriac, directorul Direcției de Investiții din cadrul Primăriei Târgu Jiu, a explicat că în jur de 30 la sută din valoarea lucrării a fost decontată.

„Se vor face evaluări cu privire la lucrările rămase de executat, după care lucrarea se va scoate la licitație“, mai spune Chiriac.

Cula a fost construită în anul 1926 de către Liga Națională a Femeilor Române – secția Gorj, care era condusă de către Arethia Tătărăscu, soția prim-ministrului de la acea vreme Gheorghe Tătărăscu, și a fost primul sediul al Muzeului Județean Gorj.

The post Restaurarea unei cule monument-istoric din Târgu Jiu s-a blocat la acoperiș first appeared on Turism Istoric.

Deşertul Ténéré din nord-estul Nigerului este unul dintre cele mai aride locuri de pe Pământ. Potrivit oamenilor de ştiinţă de la agenţia spaţială americană (NASA) este regiunea cea mai expusă razelor Soarelui, deoarece rareori apar nori, iar episoadele de precipitaţii sub formă de ploaie sunt extrem de rare.

Dar, aşa cum este cunoscut din picturile rupestre şi resturile fosile, deşertul Sahara – din care face parte şi regiunea Ténéré – în urmă cu aproximativ 10.000 de ani era o zonă plină de verdeaţă.

Povestea arborelui din Ténéré

Arborele solitar din Ténéré este o relicvă a pădurilor şi a zonelor cu vegetaţie densă care existau în trecut în această zonă a Africii, fiind singurul arbore existent pe o rază de 400 km, în ceea ce este considerată cea mai frumoasă mare de dune din Sahara. Era un salcâm, din specia Acacia raddiana sau Acacia tortilus şi considerat cel mai izolat arbore de pe Pământ.

Fotografiat în 1939 de soldaţii francezi care au trecut prin zonă, a provocat uimire datorită faptului că se afla într-o stare bună. Există documente în care comandantul Michel Lesourd îşi exprima surprinderea că nu a fost folosit de nomazi ca lemne de foc sau devorat de cămile. Dar există o explicaţie: era considerat tabu. Timp de sute de ani a fost un punct de reper pe rutele caravanelor care traversau regiunea Ténéré din Sahara în nord-estul Nigerului — fiind cunoscut ca singurul copac care apărea pe o hartă la scara de 1:4.000.000.

Acest arbore a fost ultimul supravieţuitor dintr-un pâlc de copaci de pe vremea când clima din zonă era mai umedă. Rădăcinile sale ajungeau la stratul freatic de apă, peste 30 de metri adâncime, ceea ce explică supravieţuirea sa în pustiul Saharei. Imaginea din 1961 îl arata ca fiind încă puternic și viguros

În 1973, arborele a fost doborât de un şofer libian de camion care se pare că era beat. Resturile copacului, în vârstă de 300 de ani, au fost duse la Muzeul Naţional din capitala Nigerului, Niamey, şi încă se mai poate vizita.

În locul Arborelui din Ténéré a fost instalat un arbore din metal, care îi imită forma.

(Wikipedia.org)

Şi în prezent stâlpul metalic acţionează ca un far pentru caravanele care încă mai traversează peste 600 de kilometri, iar punctele de apă şi de reper sunt foarte rare. Caravanele care traversează Sahara cu cămilele sunt grupuri mici, o reflecţie palidă a celor 20.000 de animale care traversau deşertul cu secole în urmă.

Arborele din Ténéré este un simbol naţional pentru Niger, iar la prima aniversare de la distrugerea sa serviciul poştal a emis un timbru comemorativ cu imaginea copacului. Nostalgicii încă îşi mai amintesc că cel mai celebru brand de hărţi ale lumii l-au marcat pe hărţile lor, singurul copac solitar care apărea pe o hartă.

The post Trista poveste a unui simbol – Arborele din Ténéré first appeared on Turism Istoric.

Pe strada care poartă astăzi numele Comisia Centrală din Focşani a funcţionat, din 1959 şi până în 1862 primul Parlament al ţării, după unirea dintre cele două principate române, Moldova şi Muntenia, sub oblăduirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

I s-a spus clădirea Comisiei Centrale, aceasta fiind casa boierului căminar Scarlat Bontaş. Boierul a închiriat-o Comisiei, pentru a se pune bazele noii Constituţii cu articole valabile şi astăzi în Constituţia României.

A fost aleasă acea casă pentru că trebuia să fie una arătoasă, acolo veneau personalităţile. În plus, trebuia să fie aproape de hotelul Cimbru unde membrii comisiei erau cazaţi. Hotelul era în clădirea în care se află acum Muzeul Unirii.

Comisia Centrală a funcţionat la Focşani de la 10 mai 1859 până în februarie 1862. Sarcina acestei comisii consta în realizarea unităţii legislative a Principatelor Unite, după ce se perfectase unirea politică.

Aici au fost găzduite personalităţi politice ale vremii, membrii Comisiei Centrale, respectiv 16 membri, opt moldoveni şi opt munteni, printre care nume de răsunet ale istoriei noastre naţionale, precum Mihail Kogălniceanu, Nicolae Suţu, Vasile Melinescu, Christian Tell, Ştefan Golescu, Costache Filipescu, Costache Brăiloiu, Grigore Alexandrescu.

Clădirea a fost conservată în stare foarte bună mai bine de o sută de ani. În anul 1962, clădirea a fost preluată de Penitenciarul Focşani.

„Fosta casa a lui Scarlat Bontaş şi sediul micului Parlament de Unificare a Principatelor Române  a fost cumpărată de Ministerul Justitiei şi întrebuinţată drept arest comunal  din perioada interbelică  până la organizarea Muzeului Unirii pe la 1966. A fost demolat o parte din complex înainte de amenajarea muzeului şi o alta după 1990”, potrivit istoricului Florin Dîrdală, de la Arhivele  Naţionale Vrancea.

În 1965, în planul vizitei lui Nicolae Ceauşescu, autorităţile de atunci au stabilit că imobilul să fie transformat în Muzeu, dar acesta a fost desfiinţat la scurt timp, iar clădirea Comisiei Centrale a fost lăsată în paragină.

Nici după 1990 autorităţile nu s-au îngrijit să repare clădirea cu simbol istoric, astfel că în anul 2003 imobilul, din cauza degradării, a fost demolat, nu înainte de a fi fost scos de pe lista monumentelor istorice.

La Direcţia de Cultură exista în urmă cu câţiva ani o notă de constatare prin care pe precizează că acea clădire “s-a autodemolat” din cauza intemperiilor şi pentru că nu a fost întreţinută. Ulterior, terenul pe care se afla clădirea a fost cumpărat un afacerist local care a construit un bloc de locuinţe.

Din fericire, în Focşani s-a păstrat clădirea care a servit drept hotel pentru membrii Comisiei Centrale, situată relativ aproape de imobilul descris mai sus.

În clădirea care datează de la 1853, despre care se spune că este cel mai vechi imobil în picioare din oraş,  funcţionează astăzi Muzeul Unirii din Focşani, cunoscut pe vremuri  sub denumirea Hotelul Cimbru.

Muzeul Vrancei funcționează în clădirea fostului Hotel Cimbru

În faţa hotelului Cimbru era şi piatra de hotar care despărţea Focşani Moldova de Focşani Muntenia, desfiinţată mai târziu, la 1866, după o vizită a  domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

După anul 1912 imobilul a fost cumpărat  de Poşta Română, dar  a fost abandonat de această instituţie, care şi-a ridicat la începutul anilor 1960 un sediu propriu.

Clădirea a rămas aproape nefolosită sau folosită parţial, decenii la rând, în plus fiind  slăbită  şi de seisme,  până când s-a dat în administrarea Muzeului Vrancei,  pentru înfiinţarea Muzeului Unirii.

The post Locul unde a funcționat primul parlament după unirea Principatelor Române, demolat first appeared on Turism Istoric.

Marea Aral, situată între Kazahstan şi Uzbekistan, a fost cândva cel mai vast lac din lume. Această întindere de apă s-a micşorat în mod remarcabil din 1960 – suprafaţa sa reducându-se de la 67.000 de kilometri pătraţi în 1960 la doar 6.000 de kilometri pătraţi în 2020.

Majoritatea concluziilor au indicat drept cauză a micşorării Mării Aral extinderea terenurilor agricole. „Însă, din 2000, terenurile agricole din bazinul Mării Aral au încetat să se extindă”, a declarat Chen Xi, directorul Centrului de studii ecologice şi de mediu din Asia Centrală, aflat în subordinea Academiei de Ştiinţe din China.

Cele mai recente cercetări au constatat că în ultimele două decenii reducerea suprafeţei Mării Aral a fost provocată de un cumul de factori: creşterea temperaturilor, lipsa tehnologiei de economisire a apei pe terenurile agricole, extinderea zonelor umede în zonele medii şi inferioare şi o cantitate mare de apă stocată în hidrocentrale din amonte.

Zonele secate reprezintă o sursă de praf de sare, o ameninţare serioasă pentru mediul înconjurător şi sănătatea oamenilor

Oamenii de ştiinţă din China şi Uzbekistan au propus o foaie de parcurs în vederea restabilirii ecologiei zonelor secate, acoperite anterior de apele lacului. Ei au împărţit Marea Aral în mai multe secţiuni, care urmează să fie „tratate” prin măsuri personalizate.

Chen a precizat că tehnologia de economisire a apei reprezintă una dintre modalităţile importante prin care pot fi rezolvate problemele ecologice din ţările din Asia Centrală. „Şaizeci de procente din resursele de apă ale Uzbekistanului sunt utilizate pentru plantaţiile de bumbac. Tehnologiile eficiente de economisire a apei pot salva în fiecare an, în Uzbekistan, 8 până la 10 miliarde de metri cubi de apă care poate fi folosită pentru dezvoltarea industrială şi restabilirea Mării Aral”, a declarat cercetătorul.

The post O nouă ipoteză despre dispariția Mării Aral first appeared on Turism Istoric.

Studiile realizate în perioada interbelică arată că populaţia de foci autohtone din Marea Neagră ar fi fost o subspecie distinctă a speciei Monachus monachus de Mediterana, care a primit în trecut şi nume ştiinţific propriu, Monachus monachus albiventer. Acest nume s-ar explica pe motivul că focile din Marea Neagră ar fi avut o culoare albicioasă a abdomenului mai pronunţată decât surorile lor din Marea Mediterană.

Foca-monah este o focă de dimensiuni medii, care atinge lungimea de 2-3 metri și o greutate cuprinsă între 200-350 kilograme, femelele fiind mai mici decât masculii și mai deschise la culoare.

Potrivit statisticilor oficiale, ultimele două foci ar fi fost văzute în Marea Neagră în anul 1996, pe țărmurile din Bulgaria și Turcia. Cauzele principale ale dispariției focii din Marea Neagră au fost cele două războaie mondiale, poluarea şi pescuitul excesiv, distrugerea habitatului, dar uciderea lor de către pescari.

Azi, câteva colonii de foci-monah se mai găsesc în Mediterana (Marea Egee – Insulele Sporade de Nord, Kimolos şi Karpathos, Marea Ionică, ţărmul Turciei, Marocului şi Algeriei), precum şi de-a lungul coastelor Africii de Nord-Vest (Deserted Islands – Madeira, Cabo Blanco – Ras Nouadhibou), după cum arată într-un studiu. Se estimează că mai trăiesc între 350 și 600 de exemplare.

Foca-monah prezentă din cele mai vechi timpuri în marea noastră

Documentele antice menționează un număr de foci destul de mare în Marea Neagră. Istoricul Pliniu cel Bătrân scria: „În Pont nu pătrunde niciun animal vătămător pentru peşti în afară de foci şi delfini mici”, iar istoricul şi cronicarul Isidor din Sevilla, meționa, la început de secol VIII d.Hr. că în această mare numită Pontus Euxinus, pentru că era „întunecată şi mai scurtă”, nu trăiau alte animale mai mari „în afară de foci, toni şi delfini”.

Ultimul exemplar de focă văzut în România

Una din cele mai mari colonii de foci a trăit la Capul Caliacra. De pe coasta Bulgariei focile au emigrat și pe țărmul nostru, până în Delta Dunării. Aici a fost descoperită la noi în ţară ultima focă, moartă pe data de 26 martie 1983, în apropiere de oraşul Tulcea, în drepul milei 35. Evenimentul a fost consemnat în Revista Vânătorul şi Pescarul Sportiv din acea lună. Foca fusese ucisă cu un cuțit mare, pescăresc și abandonată pe țărm.

Capul Caliacra, raiul focilor din Marea Neagră

Pentru sute de ani la rând, relieful stâncos cu peșteri și grote de la Capul Caliacra, Bulgaria, a fost locul unde focile au prosperat, ajungând chiar la 130 de exemplare într-o colonie, în anul 1930, deși, în mod natural, numărul unei colonii este mult mai mic.

Primele știri în presa constănțeană despre existența focilor în Marea Neagră, au apărut în anul 1925, în urma unei expediții științifice, întreprinsă de renumitul cercetător Ioan Borcea, pe Marea Neagră, între Capul Caliacra și Ecrene (azi Kranevo, Bulgaria), în condiţiile în care, între 1913 și 1940, judeţele Caliacra şi Durostor (azi în Bulgaria), făceau parte din Regatul României.

Deși specialiștii consideră că foca a dispărut din Marea Neagră, în ultimii ani, sporadic, au mai fost semnalate cazuri ale prezenței ei, (pe coastele din Bulgaria și Turcia, sau în apropierea platformelor petroliere), dar, este posibil fie să fi fost confundată cu vidra, fie să fie fost exemplare care nu mai fac parte din populația naturală.

La Muzeul Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa” a fost organizată o dioramă dedicată focilor-monah. Aceasta prezintă un aspect din colonia de la Capul Caliacra, aşa cum apărea ea la începutul sec. XX, remarcându-se, pe lângă foci, şi păsări sau reptile, precum şarpele de apă.

The post Știați că în Marea Neagră au trăit foci? De ce au dispărut? first appeared on Turism Istoric.

Acest subiect este unul dintre cele mai sensibile când vine vorba de patrimoniu și prezervarea lui. De aceea am ales să ne răspundă la câteva întrebări unul dintre membrii importanți ai proiectului 112patrimoniu, arh. Dorothee Hasnaș. Grupul de lucru 112 patrimoniu încearcă de mai bine de doi ani să aducă în actualitate problemele legate de patrimoniu, de arii istorice protejate, dar și de o modernizare smart.

• Sunt multe discuții azi cu privire la demolari? Ne puteți explica în ce context se poate demola o clădire de patrimoniu?

Din păcate nu sunt destule discuții privind demolarea. A ajuns sa fie considerată un rău necesar, pentru ca multe imobile din zone istorice au rămas în paragină ani de zile, obisnuind trecătorii cu o imagine decrepită și tristă. Atunci devine preferabil noul, oricat de impersonal si nepotrivit în context.

S-a spus mereu ca momentul 1989 a oprit buldozerele lui Ceaușescu înainte ca acestea sa ajungă să radă complet orașul vechi. Însă în locul unui dictator nebun avem acum o mulțime de proprietari care cred în dreptul fiecăruia de a face cu imobilul sau orice îl taie capul. De fapt aceasta reprezinta o proasta intelegere a noțiunii de oraș. Dacă vrem sa traim mulți laolaltă și să ne bucurăm de ce avem împreună, e nevoie sa ne ținem de anumite reguli.

Într-un oraș suntem toți la un loc, nu singuri pe câmp. Orașul este un organism extrem de eficient, atunci când e bine administrat. Pentru a avea o bună funcționare, însă și o imagine coerentă, exista aici regulamente de urbanism, PUD-uri si PUZ-uri care reglementează situația imobilelor și ce ai voie sa faci pe lotul tau – pentru ca nu poți construi orium – de exemplu până la marginea terenului sau oricât de înalt sau pune o fabrica în mijlocul unei parcelări de case, din motive obiective: densitate, umbra, buna funcționare a vecinătății etc.

În altă ordine de idei patrimoniul construit nu este regenerabil. El a crescut în timp, cu imobile construite după un anumit tipic propriu perioadei în care au apărut, ridicate cu materiale și tehnici specifice momentului. Imaginați-vă cartierele vechi ale Parisului sau Florenței cu toate imobilele înlocuite cu dezvoltări imobiliare P+ 3 sau mai mult. 60% din suprafața construită a orașului nostru este substanța istorică, însă cifra scade pe zi ce trece, fie prin demolari directe, fie prin nesocotirea autorizației de construcție – a devenit o modă sa fie îndepărtată complet casa pentru care s-a dat aviz de restaurare, recompartimentare și extindere, în cel mai bun caz se păstrează fațada de la stradă.

Ca să răspund și pe scurt demolarea unui monument de patrimoniu se face cu  aprobarea Direcției de Cultură județene sau a Municipiului București și în prealabil prin declasare de o curte de instanța, cum a fost casa Miclescu.

• Ce înseamnă o demolare? Ce se pierde/ schimbă prin demolare?

Cu ocazia cercetărilor legate de activitatea platformei 112patrimoniu.ro, am constatat ca în capitală se demolează – legal – foarte multe case istorice. Odată cu ele se pierd însă elemente valoroase, care ar putea fi refolosite sau integrate in alte construcții. De la materialele prime de construcție de tipul caramizilor, la  tâmplărie, mobilier, detalii de fațadă, garduri – toate acestea pot fi reimplementare prin intermediul platformei noastre.
Platforma 112recuperare, este gândită să intermedieze și faciliteze reutilizarea materialelor de construcții și probabil cea mai așteptată de societatea civilă și extrem de rapid mediatizată, ca oportunitate de salvarea de resurse și refolosire inovativă.

Pe platforma de recuperare se pot  #oferi, anuntand desfaceri de case sau #cauta obiecte si elemente. OAR București nu percepe comisioane, ci înlesnește colaborarea dintre cele doua parti. În niciun caz nu preluăm detalii scoase de pe șantiere fără autorizațiile necesare.

Refolosind elemente din construcții care se desfac:

• se reduce cantitatea de deșeuri!
• se salvează detalii valoroase, ce nu pot fi reproduse cu tehnicile și mesterii de azi
• detaliile salvate care vor deveni parte din alte imobile ridica valoarea acestora.

• Stau clădirile vechi de patrimoniu în calea modernizării? De multe ori auzim aceasta replica din parte unor dezvoltatori imobiliari, politicieni sau si chiar din partea unor arhitecti, ne puteți da o perspectiva?

Numai dacă definim modernizarea ca pe schimbarea totală a ceea ce este în prezent. Clădirile de patrimoniu pot fi modernizate cu intervenții corecte: nu locuim la fel ca la 1890 într-un palat, de ce am face altfel cu imobile istorice? Valoarea unei pardoseli sau a unor detalii ce nu se mai pot reproduce azi este mult peste ce se implementează standard in case.

De multe ori, imobilele nou construite din București sunt de o calitate slabă sau foarte slabă și fără o valoare arhitecturală care să se aproprie măcar de cea precedentă.

• Exista multe zone din București și în România în general unde nu se demolează în zone istorice (mai exact clădiri care nu sunt incluse pe lista monumentelor istorice), dar care se află în apropierea acestora, iar distrugerea lor face ca acel perimetru să se modifice. Puteți explica fenomenul?
  

Imaginați-vă că vă mutați într-un cartier cu fler istoric – de exemplu Cotroceni – pentru ca are spații aerisite, mult verde, case cu garduri joase și transparente, umbra vară și terase în grădini. Pe rând, toate aceste case sunt înlocuite de dezvoltări imobiliare rentabile gen P+4, până în trotuar, arborii tăiați si detaliile dispar și zona devine din ce in ce mai impersonală, înghesuită și lipsită tocmai de atmosfera pentru care ați ales-o de fapt. 

• Cum ajuta platforma 112 în situația în care apar abuzuri legate de demolarea unor clădiri istorice și/sau de patrimoniu?

Informând despre legi și normative, despre zone construite protejate și principii de mentenanta și renovare, raspunzand întrebărilor trimise pe platforma, pe de o parte. Cu ajutorul sesizărilor, pe de alta parte, monitorizand activități ilegale si care distrug patrimoniu, trimitand mai departe către autoritățile competente aceste sesizări și educand asupra modului de intervenție în caz de necesitate. 

• Ce se întampla după ce cineva reclama o ilegalitate/ un abuz asupra patrimoniului? Până unde puteți merge? Cum reactionez in cazul unei urgente?

Sesizarea se trimite mai departe către autoritatea competentă – în funcție de caz: Departamentele de specialitate din administrația locală (Inspectoratul de Stat în Construcții, Direcția pentru Cultură a Municipiului București, Primăria Municipiului București, Poliția Locală). Ideal ar fi, mai ales în cazul unei urgențe, sa contactați telefonic poliția locală, de ex. 021 9941 pt sectorul 2, pentru a putea interveni înainte să fie prea târziu. Nu va lăsați intimidați de argumentul “nu e monument, nu putem interveni” – de obicei, un imobil cu vechime istorică se afla ori în zona protejata, ori în aria de protectie a unui monument istoric. Însă adesea poliția nu știe acest lucru, ei nu sunt specializati pe monumente, ci au de acoperit cazuri variate.

Timpul de prelucrare este de 30 de zile. Unele cazuri se încheie cu dosar penal – și aceste știri sunt preluate de presa. Am găsit o enormă deschidere la media pe diverse canale de media și presa, de menționat numai cateva: B365, Digi Știri, ProTV, Euronews, etc dar și website-uri mai mici. Acestea sunt de gasit pe pagina noastra la PRESA: https://112patrimoniu.ro/stiri/presa/

Astfel clatforma 112 Patrimoniu are impact în societatea civilă, adresandu-se direct persoanelor interesate să intervină în zone de patrimoniu. Este un proiect care se poate extinde în timp la nivel național.

Standardizarea prin formular de sesizare s-a dovedit utilă atât celor care au sesizat, cat și instituțiilor, care au primit astfel sesizări clare și la obiect, formulate coerent. 

• Ce are de castigat un cetățean care va ajuta/ face o reclamatie pe 112 patrimoniu?

Credem ca e timpul sa invatam din nou cate ceva despre curajul civic și răspunderea socială. Cand vezi pe cineva ca taie un arbore umbros fără autorizație sau că își bate cainele, poți desigur alege sa nu intervii. Însă asa ramanem fara patrimoniu, toți punem capul in pamant si nu mai ramane încet-încet nimic din detaliile unui trecut bogat și plin de personalitate. Credem ca numai invatand din nou să ne iubim, apărăm și intretinem orașul, ni-l vom asuma din nou ac pe “locul nostru”, care va deveni astfel din nou orașul nostru, nu al celor cu interese imobiliare pe termen scurt.

The post Demolarea! Ce câștigăm si ce pierdem prin demolare – o discuție între nou, modern si istoric first appeared on Turism Istoric.

Biserica Enei, cu o istorie care datează din 1611, lăcaș de cult cu un ansamblu important de pictură murală, a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist. La începutul secolului al XX-lea, biserica se afla vizavi de Maidanul Primăriei, un teren neconstruit pe care se antrenau jandarmii, unde se găsește, în prezent, Teatrul Național din București.

Drama Bisericii Enei a început după cutremurul din 1977. Blocul Dunărea, care se afla chiar lângă monumental religios, a căzut, alături de multe alte clădiri-simbol. Cu toate acestea, lăcașul de cult a rămas în picioare, neatins. Supărat că blocul nu a căzut peste biserică, Ceaușescu a decis demolarea ei. N-a fost ușor de dat jos. Turla s-a prăbușit după mai multe încercări. Au fost distruși și pereții cu picturi murale neprețuite, iar clopotul s-a crăpat în cădere. În 1981, a urmat Biserica Mărgeanului, a cărei istorie data din 1946. Un an mai târziu, și Biserica Crângași 2, construită în 1943, a fost pusă la pământ de buldozere.

Biserica unde s-a rugat Mihai Viteazul

În anul 1984, a venit rândul faimoasei Biserici Alba-Postăvari, ctitorită în 1568, cu picturi murale inestimabile semnate de Anton Serafim. Lăcașul de cult se afla pe locul actualei Piețe Constituției și are o istorie pe cât de veche, pe atât de interesantă. În această biserică se afla icoana Sfântului Nicolae care a devenit celebra în urma episodului petrecut cu Mihai Viteazul, Ban al Craiovei pe atunci, care a trecut pe acolo când era dus la decapitare din porunca lui Alexandru Voda cel Rău.

Mihai Viteazul a cerut să fie lăsat să se roage în Biserica Alba-Postăvari. S-a rugat la icoana Sfântului Nicolae. Apoi, când a ajuns la locul sacrificării, călăului i s-a făcut milă de el și a aruncat securea. Mihai Viteazul a scăpat cu viață. În 1591, Mihai Viteazul a ctitorit Mănăstirea Mihai Vodă, care a supraviețuit până astăzi. Dar nu în totalitate. Deși ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă a fost considerat și în perioada comunistă unul dintre cele mai prețioase monumente ale Bucureștiului , nu a scăpat de politica de excludere a lăcașelor de cult din perimetrul vizual, adoptată între 1980 și 1990. Astfel, în 1984, în timpul construcției Centrului Civic, clădirea mănăstirii a fost demolată. 

Spirea Veche a fost greu de pus la pământ

A urmat Biserica Spirea Veche, cu o istorie datând din secolul al XVI-lea. Pentru eliberarea cu repeziciune a amplasamentului destinat Casei Poporului, lăcașul de cult a fost demolat în aprilie 1984. Fiind printre primele biserici la a cărei structura de rezistenţă s-a folosit betonul armat, distrugerea ei s-a făcut prin dinamitări succesive, datorită solidităţii ei.

În același an, aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim, construită între 1713 și 1715, au fost demolate. Aceeași soartă a avut-o și Mănăstirea Văcărești, cu o tradiție datând din 1716. Una dintre cele mai însemnate mănăstiri din București, a fost pusă la pâmănt între 1984 și 1987. Dintr-o suprafață de circa 2.500 de metri pătrați de frescă, datând din timpul edificării, au putut fi salvați de către profesorul Dan Mohanu și studenții săi de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” doar 140 de metri pătrați.

Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepția unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost furate de muncitorii șantierului de demolare. Istoria s-a repetat și în cazul Bisericilor Izvor și Gherghiceanu, care au fost distruse în 1984.

În 1985, a venit rândul Bisericii Sfântul Nicolae Sârbi, care data de la începutul secolului al XVI-lea. La fel s-a întâmplat și în cazul Mănăstirii Cotroceni, construită în 1679, care a fost demolată în același an. Lăcașul de cult era una dintre cele mai vechi mănăstiri brâncovenești din București, pe locul acesteia aflându-se astăzi Palatul Cotroceni.

Tot în 1985, două corpuri de clădire și capela Institutului Medico-Legal „Mina Minovici‟ din 1892, au fost puse la pâmânt. Capela din incinta instituției fusese o operă a arhitectului Paul Petricu. Mare parte din inventarul ei s-a pierdut în timpul demolării: lambriurile și stranele din stejar sculptat, mozaicul de deasupra intrării, pictura din absida altarului și vitraliile executate în Franța la începutul secolului al XX-lea.

Lacul Morii în locul Bisericii Crângași

Un an mai târziu, în 1986, Biserica Crângași, construită în 1564, și cimitirul adiacent, au fost distruse pentru a face loc Lacului Morii. De asemenea, Biserica Sfântul Nicolae-Jitniță (1590) din Calea Văcărești, a fost demolată în iulie 1986. Biserica Mănăstirii Pantelimon, cu o istorie datând din 1750, a fost și ea rasă de pe fața pământului în același an. Și Biserica Doamna Oltea (1947) a fost demolată în 1986.

Lacrimi pentru Sfânta Vineri

Biserica Sfânta Vineri Herească din secolul al XVII-lea, a fost demolată în iunie 1987, la doar câțiva ani după renovare. Lăcașul de cult era împodobit cu picturi de Dumitru Belizarie. Când biserica a fost despicată de lamele şi de odgoanele care o înconjurau, un tânăr înalt, cu o cămaşă albă, s-a aruncat în faţa buldozerelor. „Eu nu fug din faţa altarului, darâmaţi biserica peste mine. Va fi cel mai frumos mormânt”, îşi amintesc istoricii.

Apoi, lanţurile au fost legate de biserică, iar zidurile au fost smulse. Mii de oameni care barau linia tramvaielor dinspre Călăraşi au început să urle şi să blesteme cănd au căzut coloanele şi pridvorul sfântului lăcaş. Bucureşteni, martori oculari ai distrugerii, au aprins lumânări şi au vegheat toată noaptea ruinele bisericii.

Totodată, Biserica Sfântul Spiridon-Vechi din secolul al XVII-lea, a fost demolată în iulie 1987. În timpul demolării, a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei în 1748.

Picturi distruse sau furate

Biserica Olteni, ctitorită în 1696, a fost rasă de pe fața pământului în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de rezistență și fusese avariată de bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost distruse sau furate în timpul demolării.

De asemenea, Biserica Bradu Staicu din 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, a fost demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut și pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât monumental religios.

Tot în 1987, a fost pusă la pământ și Biserica Sfântul Troiță-Izvor, ctitorită în 1804. Lăcașul de cult a fost descris de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose. Odată cu demolarea au dispărut și numeroase obiecte de cult.

The post Poveștile impresionante ale lăcașelor de cult dispărute din Capitală, pentru a face loc planurilor lui Ceaușescu first appeared on Turism Istoric.

Mănăstirea Văcăreşti a fost construită în 1716-1722 de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, acest aşezământ a avut funcţie monastică, de curte domnească şi totodată aceea de centru cultural al Europei secolului XVIII. 

Anul 1864 marchează începutul declinului pentru Mănăstirea Văcăreşti care este transformată în penitenciar. Călugării sunt evacuaţi, iar chiliile sunt transformate în celule. La ferestre şi creneluri apar gratii, iar arhitectura monumentului este alterată grav de adăugirile impuse de noua destinaţie. Casa domnească a Mavrocordaţilor este transformată în spital al închisorii, stăreţia devine penitenciar de femei, paraclisul este închis, iar biserica este rezervată uzului religios duminical al deţinuţilor. Sunt realizate o serie deateliere, destinate muncii prestate de aceştia. Astfel, în decurs de câteva decenii, acest bastion al ortodoxiei europene suferă o iremediabilă deteriorare morală în percepţia colectivă din ţară şi din exterior.

În 1914, Tudor Arghezi este închis la Văcăreşti, pentru că a  scris articole considerate de autorităţi drept “agitaţie războinică”. Perioada este imortalizată de poet în volumul memorialistic “Poarta Neagră”. Tot în acea perioadă este încarcerat şi Ioan Slavici, care a descris viaţa la Văcăreşti în cartea “Închisorile mele”. Totuşi, cel mai complet tablou al vieţii de penitenciar de aici se datorează lui Mircea Damian, care publică în 1924 cartea “Celula nr. 13”, spune Florin Dobrescu, vicepreşedinte al organizaţiei Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei. În 1924 este încarcerat la Văcăreşti şi Corneliu Zelea Codreanu.

Cine a fost inchis aici

Pe la Văcăreşti au trecut şi Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sub regimul comunist, deţinuţii politici vor fi aduşi la Văcăreşti fie la spitalul din incinta penitenciarului (după obiceiul bolşevic, erau aduşi atunci când nu se mai putea face nimic), fie în tranzit sau pe timpul implicării în alte procese colaterale.

În 1973, penitenciarul este evacuat, dispunându-se ample măsuri de restaurare a clădirilor. Scopul declarat era transformarea Văcăreştilor într-un amplu ansamblu muzeistic de artă medievală românească. Acum sunt restaurate: casa domnească, paraclisul, stăreţia, cuhniile şi galeria pe două nivele de pe latura de răsărit. Însă, câţiva ani mai târziu, în 1977, Direcţia Monumentelor Istorice este desfiinţată şi astfel, patrimoniul arhitectural al ţării rămâne la discreţia lui Nicolae Ceauşescu. 

Pe 2 decembrie 1984, Ceauşescu a vizitat Văcăreştii, dispunând demolarea lăcaşului, sub pretextul construirii pe platoul dealului a unui nou palat al justiţiei.  La sfârşitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti, sesiza Studioul Buftea că, în timpul acţiunilor de filmare conduse de Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect istoric, „Noi, cei din linia întâi“, fapt ce a determinat intervenţia la forurile superioare a personalului Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti au fost aduse grave avarii monumentului istoric Văcăreşti. În adresă se menţiona faptul că în monument s-au folosit aruncătoare de flăcări, petarde, tancuri şi tunuri. Opera de distrugere a fost completată de un grup de ţigani din zona, care au furat icoane pe lemn datând din secolul XVIII, din fericire recuperate.

O ultimă incercare de salvare

De cealaltă parte a baricadei, protestele şi intervenţiile scrise, aparţinând unor personalităţi ale vieţii culturale de atunci (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer), nu au avut sorţi de izbândă. La fel intervenţiile personale ale unor înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române sau cele ale preşedintei de onoare a Uniunii Arhitecţilor din România, nonagenara Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui scriitor Barbu Stefănescu-Delavrancea. Doar tergiversările intenţionate şi curajoase ale unor arhitecţi, precum Gheorghe Leahu, au făcut ca demonicul plan să fie întârziat.

Totuşi, în intervalul septembrie – decembrie 1986, ansamblul este demolat. Zi şi noapte buldozerele şi macaralele lucrează, în timp ce basculantele cară spre rampa de gunoaie capiteluri, sculpturi, fragmente de frescă. Zidurile pe care utilajele nu le pot distruge sunt puse la pământ cu dinamită. 

În ianuarie 1987 cad ultimele piese ale măreţului ansamblu: biserica şi galeria estică, cu paraclisul domnesc. De Sfântul Ioan Botezătorul, platoul dealului Văcăreşti, gol, arăta ca o rană vie în bătaia viscolului.

The post Istoria blestemată a Mănăstirii Văcăreşti, monumentul distrus de Ceauşescu unde s-au filmat scene din „Noi, cei din linia întâi“ first appeared on Turism Istoric.

Dacă am da timpul înapoi cu două secole și ne-am plimba prin Țara Românească sau Moldova, am descoperi, de pildă, hanuri mărginașe, care se aflau la intersecția drumurilor importante. Acestea erau de dimensiuni mici, cu câte o cameră curată pentru călătorii ce doreau să se adăpostească peste noapte. Hanurile negustorești erau mult mai răspândite în Țările Române, având un rol economic, în așa fel se explică şi existența a numeroase prăvălii în interiorul lor. Desigur, acestea erau așezate în zonele importante ale orașului, unde viața economică era înfloritoare. În cele din urmă, în călătoria noastră imaginară, am putea admira şi hanurile domnești, care se remarcau prin faptul că în interior exista și o mănăstire susținută de câștigurile acestora.

Mulţimea străinilor care veneau la Bucureşti între anii 1780 şi 1800, datorită „desfătatelor sânuri ale Bucureştilor”, cum spuneau călătorii greci de atunci, i-au determinat pe hangii să se îngrijească ca hanurile să fie cât mai primitoare, iar acestea să se înmulţească cu repeziciune. Hangii aveau o mulţime de îndatoriri, dar şi câştiguri pe măsură, astfel că hanurile reprezentau  un adevărat centru de profit al Bucureştiului trecut.

Concurenţa acerbă de pe piaţă i-a determinat pe hangii dornici de profituri, în aceeaşi măsură şi pe oamenii de afaceri ai prezentului, să se adapteze cerinţelor potenţialilor clienţi. Numai că hangii au simţit pulsul pieţei şi şi-au extins domeniul de activitate.

De la cele mai diversificate oferte, până la metode la limita legii, hangii au recurs la orice mijloc pentru a trage cât mai mulţi clienţi. Dacă unii au înteles să construiască într-o manieră nouă și inovativă – Manuc a ridicat un han 23 de prăvălii cu bolti, iar Atanasie Polizu și Stefan Popovici au ridicat Hanul cu Tei unind cele două străzi între care a fost ridicat si extinzând spațiul prăvăliilor de-o parte și de alta a gangului – cei mai mulţi stăpâni au spart în zidurile hanurilor pentru a face loc la cât mai multe prăvălii, care să deservească populaţia cu o gamă completă de produse.

Această acţiune în scop comercial punea în pericol siguranţa hanurilor şi a trecătorilor. În anul 1820, cei mai mari arhitecţi ai vremii îi opresc cu forţa pe Egumenul Sfântului Ion cel Mare şi Egumenul Zlătarilor să mai dărâme. Atât de mare era pofta câştigurilor. De altfel Hanul de la Sfântul Ioan cel Mare se va ruina până la declararea independenței de stat a României, la fel și cel ridicat de Constantin Brâncoveanu, pe locul în care azi este Muzeul Național de Istorie, fostul maiestuos Palat al Poştelor.

Veniturile s-au diminuat odată cu apariţia hotelierilor, care veneau cu un aer occidental, plin de  dichisuri, la care bucureştenii nu rezistau.  Cel dintâi hotelier care s-a aşezat pe pământ bucureştean a fost „Hotel de l’Europe“, clădire modernă, cu accente europene.

Centrul Bucureştiului era dominat de hanuri

În afară de marile hanuri domnești: Șerban Vodă – azi palatul BNR, Constantin Vodă – azi MNIR, Ioan cel Mare – azi Palatul CEC, centrul Bucureștiului cunoaște multe alte hanuri.

Hanul Filipescu este unul dintre hanurile mici, dar foarte apreciate în acea perioadă. A fost ridicat de către Căpitanul Constantin Filipescu, în jurul anului 1700, pe un loc dat de zestre de Elena Cantacuzino uneia dintre fetele sale, cea care era căsătorită cu Pană Filipescu. Hanul a fost ridicat la intersecția Lipscani cu Calea Victoriei. Se afla între Hanul Zlătari și Hanul Greci pe o parte și Hanul Câmpineanu pe celaltă (Pasajul Villacrosse Macca) având în spate Hanul Șerban Vodă.

Hanul Colţea era renumit pentru negoţul care avea loc în interiorul zidurilor hanului, unde descindeau turcii. Mihail Spătarul Cantacuzino este autorul acestei construcţii, clasată printre cele opt hanuri cu biserici înăuntrul curţii. Tot aici se deschide primul spital din București.

Hanul Chiriței sau Hanul lui Mihail Chiriță a fost ridicat lângă Biserica romano-catolică (Bărăția) de către negustorul Mihail Chiriță. La mijlocul secolului al XIX-lea hanul era cunoscut sub numele de Hanul Chiriței. În apropiere se afla și Hanul Bălăcenului, despre a cărui poziționare nu există informații foarte clare.

Hanul Avram era așezat în apropierea fostului Spital Brâncovenesc, la intersecția Bulevardului Maria (George Coșbuc) cu strada Gheorghe Bibescu, fiind construit, probabil, de către Avramie, patriarhul Ierusalimului, în anul 1781. A fost frecventat cu precădere de carele cu marfă ale negustorilor care veneau să-și vândă produsele în târgurile Bucureștilor.

Hanul Caracaș s-a numit inițial „Hanul lui Nemțoaica” datorită faptului că a fost arendat de o nemțoaică. Deținea „pivnițe mari și solide, o cârciumă și o curte interioară foarte spațioasă”. În anul 1881, proprietarul hanului era Grigore Caracaș. Hanul s-a aflat la intersecția dintre străzile Gheorghe Bibescu și Poetului (în prezent Ienăchiță Văcărescu). Din păcate blocurile de azi nu mai lasă cele două străzi să se unească.

La 1720, vornicul Iordache Creţulescu primeşte de la Nicolae-Vodă Mavrocordat locul domnesc care se întindea de unde este astăzi Pasajul Român şi până unde se afla mica grădină a Palatului Regal, adică, după cum se spunea pe atunci, până la Puţul cu Zalele.

Hanul Castrișoaei s-a aflat pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), între Pasajul Macca și strada Doamnei. După moartea ctitorului său, macedoneanul Castriș, hanul este administrat de soția sa, Safta Castrișoaia.

Hanul Mercuș. Transformat, la începutul secolului al XIX în Hotelul Mercuș, s-a aflat pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei) vis-a-vis de terasa Oteteleșanu. Ulterior, pe locul Hotelului Mercuș a fost construit palatul societății „Imobiliara”.

Hanul Dimitriu a fost ridicat de către Athanasie Dimitriu și a existat în apropierea Pieței Victoria, lângă Cișmeaua lui Mavrogheni. E posibil să își fi schimbat numele în Hanul Mocanu.

Hanuri care adăposteau birourile bancherilor şi ale negustorilor

La Mânăstirea lui Pană Vistierul, pe care o găsim menţionată încă din secolul al XVII-lea, Ecaterina, soţia lui Alexandru-Vodă Ispilanti şi fiica lui Constantin-Vodă Moruzzi, a făcut multe îmbunătăţiri şi a oferit ajutor sub formă de bani mereu. De aceea, biserica a căpătat şi numele de Sfânta Ecaterina. Ocrotitoarea mânăstirii a clădit în apropiere de mânăstire un han pe care l-a închiriat bisericii şi care era dator să primească negustorii turci.

Hanul Zlătarilor, clădit în secolul al XVII-lea, reprezenta reşedinţa favorită a bancherilor bucureşteni, în interiorul căruia erau instalate birourile. Vecin cu Hanul Zlătarilor era Hanul Grecilor, mai vechi decât acesta cu un secol. În faţa bisericii Zlătarilor se afla biserica lui Andrei Vistierul şi, lângă aceasta, hanul Sfântului Ioan-cel-Mare, unde, la 1789, Nicolare-Vodă Mavrogheni îşi instala muniţiile de război.

Hanul Sfântului Spiridon-Vechi se află în clasamentul făcut de istoricul Dionisio Fotino printre cele opt hanuri cu biserici înauntru zidurilor lor. A fost clădit de de familia Florescilor, care, înainte de Constantin-Vodă Mavrocordat ridicase bisericuţa de lemn a Sfântului Spiridon de peste gârlă.

În apropiere de Sfântul Nicolae din Prund, de pe Podul Calicilor, astăzi cartierul Rahova, a fost ridicat Hanul Golescului, pe care istoricul Dionisio Fotino îl aşează printre cele şapte mari hanuri fără biserici. Potrivit documentelor  Mitropoliei şi ale Episcopiei Buzăului, hanul deţinea în interiorul curţii sale şi un lăcaş de cult, lângă biserică aflându-se adăpostul boierilor Golesci.

Hanurile bucureştene, preferatele evreilor şi bulgarilor

Lângă biserica Răzvan se afla Hanul Nicolescului, locul preferat al evreilor prin anul 1794, ceea ce i-a înfuriat teribil pe mahalagii vremii. Evreii căutau tot timpul motive de dispută cu preotul bisericii Răzvan, apogeul îndrăznelii lor culminând cu momentul în care l-au lovit fără mila pe părinte.

Acest incident a generat plecarea evreilor de la Hanul Nicolescului înapoi în mahalaua Popescului, zonă unde obişnuiau sa-şi ducă veacul conaţionalii săi.

Locuitorii de la Gabrova veneau din Bulgaria pentru activităţile de negoţ care se desfăşurau în Bucureşti. Aşezământul său se afla în spatele Curţii Domneşti, în mijlocul numeroaselor şi strâmtelor ulicioare negustoreşti din Târgul din Năuntru. De-a lungul timpului, Hanul Gabrovenilor a ars de mai multe ori în urma celebrele incendii, dar de tot atâtea ori a fost şi reconstruit.

Hanul lui Jugă-Urs avea cel mai viteaz stăpân

În spatele spitalului Colţea, unde începea strada Polonă, se zărea Hanul lui Jugă-Urs, care are o poveste curioasă şi neobişnuită. Legenda spune că stăpânul hanului a mers să se aprovizioneze cu lemne de la pădure, iar boul său a reprezentat hrana din acea zi a unui urs.

Ca un adevărat Hercule, hangiul a înfruntat ursul, l-a răzbit, l-a legat şi l-a înjunghiat chiar în locul unde boul său a fost mâncat. De aici numele hangiului şi al hanului, de Jugă-Urs.

The post Hanurile de altădată din Bucureşti – afaceri profitabile și acțiuni riscante și ilicite la care se dedau oamenii de afaceri de atunci first appeared on Turism Istoric.