Cartierele bucureştene au poveşti inedite pe care doar istoricii le mai cunosc. Azi ne vom opri asupra unui cartier cu o istorie sumbră modificată radical de regimul comunist: Balta Albă.
Balta Albă era o gropă de var, unde se topeau cadravele ciumaţilor. Documentele arată că aici se afla o groapă cu var, care se transforma într-o baltă atunci când ploua.
În urmă cu două secole, în vremea lui Caragea, Balta Albă era doar o privelişte înfiorătoare, pe care oamenii o evitau.
În anii 1813-1814, perioadă ce a concis cu venirea pe tronul ţării a domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea, Bucureştiul a fost cuprins de o epidemie de ciumă bubonică, ce a rămas în istorie cu denumirea de „Ciuma lui Caragea“.
În vremea aceea, Balta Albă era cartierul unde erau duse şi topite cadavrele ciumaţilor.
Descrierile celor care au trecut prin Bucureştiul acelor vremuri prezintă lucrurile într-o manieră foarte sumbră. Sosirea domnitorului fanariot în Târgul Bucureştilor, care numai a Cetate de Scaun nu arăta la acea epocă, a fost semnalul unor mari calamităţi pentru ţară. Chiar în noaptea instalării sale, în toiul petrecerii de la Curte, Palatul Domnesc, de la Mihai-Vodă, din Dealul Spirei, a ars până în temelie, motiv pentru care acea Curte Domnească a rămas cu numele de „Curtea Arsă”. A doua zi, pe 13 decembrie, ghinionul a fost încă şi mai mare, căci s-a ivit ciuma între oamenii alaiului domnesc, veniţi cu Vodă de la Ţarigrad, de unde pesemne o şi aduseseră… „A fost de multe ori ciumă în Valahia, dar istoriile Ţării Româneşti nu pomenesc de o epidemie mai cumplită decât «Ciuma lui Caragea»! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime printre bieţii români!… Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor din toată ţara a fost mai mare de 90.000 de suflete, de-a lungul anului 1813” – scria Ion Ghica către Vasile Alecsandri într-o scrisoare despre calamităţile petrecute exact acum două veacuri.
Se pare că nu doar boala cumplită a fost cel mai rău lucru: „Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii, cuprinsă de disperare, iar bărbatul, ca să salveze propria viaţă, îşi abandona soţia în mâinile cioclilor, ce erau nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu.” În continuare Ion Ghica povesteşte cum erau adunaţi muribunzii şi cei morţi de ciumă şi duşi în această zonă a metropolei de azi şi care erau abuzurile celor care practicau această meserie.
„Toţi beţivii, toţi criminalii, toţi hoţii şi destrămaţii îşi atârnau de gât un şervet roşu (semnul distinctiv al „meseriei” de cioclu – n.r.) şi porneau din casă în casă, dintr-o curte în alta, pe unde vecinii strigau că apăruseră semnele ciumei. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele bolnavilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, bijuterii de aur, argintărie, îmbrăcăminte, stofe, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în carul cu boi, claie peste grămadă, şi îi duceau pe câmpul ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup, auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor. Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor… De cele mai multe ori, o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile, fiindcă cioclii mai aveau de furat inele sau lanţuri de aur de la muribunzi. Dar poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi încă vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat, unde mai agonizau o vreme… Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaitele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor! În urma mai multor scene neomenoase şi chiar bestiale, petrecute între cei bolnavi şi cioclii, în care unul dintre aceşti mizerabili fusese rupt cu dinţii de un tânăr care apăra cinstea soţiei sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunţii, şi în urma unei revolte a ciumaţilor, care au sărit cu parul şi au omorât zece cioclii, din dezesperare, Vodă Caragea a luat în sfârşit măsura de a organiza un fel de serviciu sanitar.”
Multă vreme regiunea după aceste evenimente, unde azi e cartierul Balta Albă-Titan era doar un sat aparţinând comunei Dudeşti-Cioplea. Lucrurile au început să se modifice când au apărut Fabrica de locomotive N. Malaxa – S.A.R., redenumită în urma naţionalizării „Uzinele 23 August” şi Fabrica de ţevi Nicolae Malaxa, devenită după naţionalizare „Republica”.
Venirea comuniştilor şi planurile de industrializare au dus la numeroase modificări în această zonă. În contextul unei crize acute de locuinţe din perioada anilor 50, zona Titan a devenit o alegere perfectă pentru dezvoltarea oraşului. Spaţiul era foarte puţin construit şi nu necesita demolari. Un alt avantaj era reprezentat de apropierea sa de zona industrială. Majoritatea blocurilor existente astăzi în cartierul Titan au fost construite în această primă etapă de construcţie ce a durat până aproape de anii ’70 . Tot atunci a fost amenajat parcul Titan pe locul unor foste gropi de nisip şi var.
O nouă gândire a dezvoltării urbane începe odată cu anii ’70. Pe linie politică, urbanismul liber este criticat şi eliminat total din proiectare. Aceasta se traduce în cazul ansamblurilor existente construite din anii ’60, precum cartierul Balta Albă-Titan, prin îndesirea construcţiilor şi inserarea de blocuri noi de locuinţe în spaţiile rămase libere între blocuri.
Astfel de la un câmp de ciumaţi şi de locuinţe sărăcăcioase această zonă a devenit unul din “dormitoarele” Bucureştiului de azi.