Anul acesta comemorăm centenarul intrării României în Primul Război Mondial sau războiul care a condus la formarea României Mari în 1918. Tânărul stat român nu a început războiul în 1914 ca multe dintre statele europene, ci a căutat un moment prielnic. În tot acest timp Bucureștiul a devenit un punct de interes pentru toată lumea: jurnaliști, reprezentați ai Puterilor Centrale sau ai Antantei, ambasadori ai țărilor non-combatante, lobbiști etc. De ce ajunsese atât de interesant Micul Paris în primii ani ai secolului XX și ce anume își doreau toți cei veniți aici, este o poveste ce explică viziunea politică a unei elite românești care și-a asumat un rol cu riscuri inimaginabile, după cum ne vor arăta evenimentele ce au urmat datei de 17 august 1916, când vorba cântecului, batalioanele române au trecut Carpații la arme cu frunze și flori.
Între 3 august 1914 şi 17 august 1916, România trece prin ceea ce istoricii numesc anii Neutralităţii. Consiliul de Coroană din 1914 de la Sinania nu a adus intrarea în conflict, alături de Germania și de Puterile Centrale, așa cum spera bătrânul rege Carol I. România a preferat să se alăture Italiei și să aștepte un moment mai bun pentru a intra în război. Neutralitatea s-a dovedit a fi o bătălie diplomatică de proporții, iar premierul Ionel Brătianu un jucător și un actor formidabil.
Chiar înainte de începerea acestui război România își crease o imagine de cea mai stabilă țară din zonă, cu o armată modernă și o capacitate de mediere a conflictelor regionale destul de bună. Dincolo de poziția strategică importantă, accelerarea procesului reformă și modernizare internă, obținerea independenței de stat 1877-1878, construcția de infrastructură feroviară, dezvoltarea urbanistică – cu precădere în București, dar și existența unui rege dintr-o familie europeană erau atuuri ale României pentru a fi considerat u partener de luat în seamă. Această imagine de soft power a tânărului stat român a fost confirmată și apreciată în timpul Păcii de la București din 1913, tratat ce a survenit după încheierea celui de-al doilea război balcanic. Atunci România, nu doar a opținut Cadrilaterul, dar s-a impus ca un lider regional.
Astfel Bucureștiul a devenit un câmp de dispute, intrigi, bârfe, înțelegeri și negocieri mai mult sau mai puțin oficiale. Declanșarea războiului, decizia neașteptă a Consiliului de Coroană din august 1914, moarte regelui Carol I și numirea lui Ferdinand au amplificat această stare de fapt.
Faptul că România a ales neutralitatea a nemulțumit foarte mult Puterile Centrale, mai ales că în secret regele Carol I semnase aderarea la tratatul de alianță cu acestea. De remarcat era un tratat defensive! Cu toate acestea diplomații germani și austrieci încercau să facă tot felul de promisiuni pentru a-i atrage pe români de partea lor în război. Dincolo de promisiunea că va primi Basarabia, încă de la începutul conflictului apar niște semnale interesante pentru premierul Ionel Brătianu. De exemplu ministrul de război german von Falkenhayn încerca să-l convingă pe împăratul austro-ungar Franz Joseph, să cedere României o parte din Bucovina, mai exact județul Suceava, stăpânită de Austro-Ungaria, pentru a obține în schimb o colaborare activă a României înainte de venirea iernii anului 1914.
Aceste informații ajungea pe diverse căi la organele de decizie de la București: oficiali, reprezentați în delegații, spioni și tot felul de informatori. O altă promisiune apărută în această perioada a neutralității este Odessa (de către subsecretarul de stat german Zimmermann lui Nicu Filipescu), precum şi la sugestia ministrului german de externe von Jagow şi a feldmareşalului von Conrad, guvernul austro-ungar prin ministrul Czernin ne promite ţinutul Negotin din Serbia.
Totuși aceste intrigi și dispute diplomatice se desfășurau într-o arie relative restrânsă a Bucureștiului: Palatul Regal și zona limitrofă, cei mai mulți dintre străini fiind cazați la Athenee Palace.
Iată cum era descrisă atmosfera de aici în timpul Primului Război Mondial de către editorul Ernst Latham: „România era singura ţară din Europa unde jurnaliştii ţărilor neutre sau aliate puteau să lucreze şi ţara era într-o poziţie magnifică pentru istorie. Dacă armata germană se ducea spre sud, trebuia să treacă prin România, dacă se ducea la est, trebuia să-şi stabilească baza invaziei aici. România era o capitală pentru istorie. Aici, la hotelul Athenee Palace, era un mare centru de intrigi”.
Athenee Palace era un hotel de primă pagină, construit în 1912 de o societate franceză condusă de un anume baron Marseille, acesta era, după standardele hotelurilor de la Roma, Paris sau Londra, chiar tânăr. Pe lângă asta eera foarte bine poziționat, lângă Ateneu și Palatul Regal, de aceea era foarte bine apreciat de elite în perioada interbelică.
Puterile Centrale deţineau la Bucureşti o întinsă reţea de informatori,spioni, agenţi de influenţă, diplomaţi. Reprezentanţii Austro-Ungariei şi Germaniei veneau zilnic pe capul lui Ionel Brătianu pentru a-i cântări intenţiile, și, după ce și-au dat seama că nu îl pot atrage de partea lor, pentru a-l convinge de avantajele neutralităţii. Premierul trebuie să-şi arunce în joc toate resursele sale de tras pe sfoară pentru a le adormi bănuielile. La fel trebuie să precedeze şi cu trimişii Antantei, la fel de insistenţi, la fel de pisălogi, îmboldiţi de şefii lor prin circulare imperative să-l bată la cap pe Ionel Brătianu.
Fiecare dintre cele două tabere nu precupeţea niciun mijloc pentru a-l apleca pe Brătianu într-o parte sau alta. Presa de la Paris, Viena, Berlin, Moscova se întrecea în ameninţări privind soarta României dacă nu optează o dată, în avertismente asupra riscului de a le tot cumpăni.
Mai mult decât atât, în această încrengătură de intrigi, într-un moment de neglijență a ministrul Czernin, serviciile secrete românești reușesc să pună mâna pe cifrul diplomatic și pe o listă a informatorilor austro-ungari care acționau pe teritoriul României, lucru care îi va fi benefic premierului român după intrarea în război.
Chiar și acest moment al semnării, 17 August 1916, este unul foarte interesant pentru a înțelege atmosfera din Bucureștiul anului 1916. Ionel Brătianu, primul ministru al României, i-a convocat aici pe ambasadorii Antantei pentru a semna intrarea României în Război. Era momentul prielnic pe care îl aștepta – avansul armatelor rusesti in operatiunea Brusilov – și potrivit previziunilor tuturor războiul avea să se încheie curând cu Victoria Antantei. De obicei, Brătianu primea diplomaţii la el acasă. De această data a ales locuinţa unchiului său, de teama spionilor nemţi şi austro-ungari, destul de mulţi la Bucureşti, gata să transmită la Berlin şi Viena că dezastrul pentru Puterile Centrale s-a produs: România a pus capăt neutralităţii, în favoarea Antantei!
Până atunci Ionel Brătianu jucase strălucit teatrul omului indecis în privinţa taberei cu care urma să se alieze România. În timp ce negocia dur cu Antanta, el liniştea Puterile Centrale cu jurământul neutralităţii. Abil, încuraja manifestaţiile pro Antanta din Bucureşti, pentru a-i convinge pe reprezentanţii Austro-Ungariei şi Germaniei cât de greu îi era să rămână neutru. De asemea pentru a obține condițiile dorite lăsa să se scurgă către ambasadorii Antantei informaţii despre presiunea exercitată de adepţii neutralităţii absolute (P.P. Carp) sau ai intrării alături de Puterile Centrale. În permanență Brătianu a ținut să facă şi mai de preţ atragerea României, deşi se convinsese de mult că doar Antanta garanta împlinirea idealului naţional.
Chiar privind retrospectiv de azi și deținând totate informațiile istorice, ne mirăm de această fericită întâmplare – realizarea României Mari, și de dăm seama că datorăm imens elitelor din acel moment care au reușit totul dintr-un context ce se anunța neclar, în anii neutralității, pentru tânărul stat român și pentru monarhie. Anii războiului vor fi impredictibili. Până la finele anului 1916 Bucureștiul va fi ocupat de trupele germano-bulgare, iar în 1918 se semna o pace separată umilitoare cu Puterile Centrale în ciuda rezistențelor eroice din vara lui 1917. Ceea ce considera Ionel Brătianu a fi o intrare a României cu armata proaspătă la finalul războiului s-a transformat în doi ani crânceni, care s-a încheiat surprinzător cu unirile tuturor provinciilor românești într-un singur stat – România Mare.