Stând în ruinele impunătoare ale Băilor lui Caracalla, în Roma, sute de pescăruși zboară în cercuri deasupra capului. Strigătele lor prelungi par ecoul unor voci vechi de 1.800 de ani. Astăzi, ceea ce a fost cândva unul dintre cele mai mari complexe termale ale Romei e doar o carcasă monumentală, folosită uneori ca decor pentru spectacole de operă.
Dar cum arătau, de fapt, băile romane în epoca lor de glorie? Și de ce era poporul roman atât de pasionat de scăldatul public?
O rețea termală cât un imperiu
Trăind aproape un an la Roma, nu am putut să nu remarc prezența constantă a ruinelor de băi antice – thermae, în latină – în aproape orice cartier. Fiecare împărat părea să fi construit cel puțin un complex, iar până în secolul al IV-lea, în oraș existau 952 de băi publice.
Cea mai mare a fost cea ridicată de împăratul Dioclețian (284–305 d.Hr.), întinsă pe 13 hectare și capabilă să primească zilnic circa 3.000 de vizitatori. Ca în majoritatea băilor, complexul cuprindea o sală cu aer cald – caldarium, încălzită prin canale sub pardoseală și în pereți. Podelele erau atât de fierbinți, încât oamenii purtau sandale speciale.
Urma apoi tepidarium, camera cu temperatură moderată, și în cele din urmă frigidarium, cu bazinul rece. O piscină exterioară de 4.000 m² era piesa centrală. De asemenea, băile publice includeau adesea săli de gimnastică, biblioteci, restaurante și curți pentru exerciții fizice.
„Băile, vinul și sexul fac viața demnă de trăit”
Filosoful Seneca, consilierul împăratului Nero, locuia în preajma unei băi publice în jurul anului 50 d.Hr. El descria cu iritare sunetele ce se revărsau din interior: oameni gâfâind în timp ce ridicau greutăți, alții sărind zgomotos în piscine, vânzători strigând prețurile și cântăreți improvizați încercându-și vocea în ecoul sălilor boltite.
O relatare din secolul al IV-lea menționează cum aristocrații veneau la baie însoțiți de până la 50 de servitori, cu haine luxoase și bijuterii. Unele zone ale complexului erau rezervate exclusiv acestora.
Chiar dacă împărații construiau băi monumentale, existau și băi private mai mici, iar accesul era extrem de ieftin sau chiar gratuit în timpul sărbătorilor sau al campaniilor electorale. Astfel, toate clasele sociale, de la sclavi la senatori, se puteau bucura de aceste spații comune.
Bărbații și femeile se îmbăiau separat, fie în momente diferite ale zilei, fie în spații special destinate. Medicul Soranus din Efes, autor al unui tratat de ginecologie în secolul II, recomanda femeilor să frecventeze băile înainte de naștere, pentru a-și pregăti corpul.
Într-un oraș aglomerat și poluat precum Roma, băile ofereau un refugiu al simțurilor: apă caldă, arome de unguente parfumate, masaje și o atmosferă apropiată de ceea ce azi am numi „spa”. Un proverb roman din secolul I sintetiza idealul de viață:
„Băile, vinul și sexul fac viața demnă de trăit.”
Sub luxul marmurei – realitatea muncii sclavilor
Deși băile erau locuri ale relaxării și prestigiului, întreaga lor funcționare se sprijinea pe umerii sclavilor, care curățau cenușa, goleau latrinele și întrețineau canalele de scurgere.
Aceștia îi însoțeau pe stăpâni, îi ungeau cu uleiuri și le curățau pielea cu strigile – răzuitoare de bronz. În unele complexe, sclavii aveau chiar o intrare separată de cea a cetățenilor liberi.
Băile – din Roma până la marginile imperiului
Băile publice erau prezente în orice colț al imperiului, de la Aquae Sulis (orașul Bath din Anglia de azi), unde izvoarele naturale alimentau bazinul închinat zeiței Minerva, până la Baden-Baden (foto sus) în Germania și Toledo, în Spania, unde a fost descoperit un complex de aproape un hectar.
Băile existau inclusiv în taberele militare, pentru confortul soldaților. Exemple notabile includ băile de la Zidul lui Hadrian, fortificația romană care delimita frontiera nordică a Britaniei romane, și cele din Chester, cu săli de aburi (sudatoria) asemănătoare saunelor moderne.
O moștenire care a trecut prin secole
Romanii nu au inventat băile publice – le-au moștenit de la greci –, dar le-au transformat într-un simbol al civilizației imperiale. Oriunde ajungea Roma, ajungeau și băile.
Tradiția a continuat și în perioada islamică, fiind dusă la apogeu de otomani, care au condus imperiul din 1299 până în 1922. Băile turcești (hammam), încă funcționale în Istanbul (unde există peste 60 în uz), sunt urmașele directe ale thermaelor romane.
Un univers social și tehnologic al Antichității
Băile romane erau minuni ale ingineriei și spații democratice de socializare, în care omul simplu putea sta alături de un senator sau chiar de împărat. Ele reflectau un mod de viață centrat pe corp, plăcere, sănătate și comunitate.
Iar atunci când pescărușii se învârt deasupra ruinelor lui Caracalla, strigătele lor par să poarte, prin timp, spiritul unei civilizații care a înțeles că viața merită trăită – cu băi, vin și dragoste.
