Uneori consider că vorbele nu fac doi bani. De vreo cateva zile încoace nu-mi găsesc liniştea şi cadenţa de lucru. Simt o presiune pe umerii mei te parcă toate grijile lumii ar fi acolo. Tot ceea ce scriu îmi pare mediocru şi mult prea slab şi totul vine dintr-o tristeţe pe care nu pot s-o îngrop într-o propoziţie. Pe deasupra ei pluteşte cu putere un uragan de oboseala. Poate e doar astenia de primăvară.

Cert este faptul că deşi am încercat diverşi stimulenţi: sucuri, ceaiuri, cafea, somn etc., un singur lucru m-a înviorat. O melodie… Incercaţi-o!