Aceasta este povestea unui adevăr rămas la răscruce, nu din lipsa încercărilor noastre de a-l aduce mai aproape, ci pentru că el însuși a ales să păstreze distanța față de dorința noastră de claritate absolută. Nici pe deplin adevăr, nici întru totul ficțiune, istoria îmbrăcată în straiele timpului ascunde totuși fragmente de realitate trăită.
Mitul întemeierii
De unde vine numele București? O legendă spune că își are originea în numele unui păstor, Bucur. Se spune că acesta își păștea oile pe câmpia udată de Dâmbovița, pe un deal unde se afla un mic lăcaș de cult cu hramul Sfântul Atanasie. Se crede că această bisericuță încă există, pe malul drept al râului, lângă Biserica Radu Vodă, deși datează doar din secolul al XVIII-lea.
Legenda lui Bucur este cea mai cunoscută variantă populară a întemeierii Bucureștiului și a fost preluată și de istoriografie prin intermediul călătorilor străini, devenind parte din conștiința locală începând cu secolul al XIX-lea. Totuși, există și alte povești despre originea orașului. O legendă orientală vorbește despre armeanul Hapet Boukor, originar din Varna, care ar fi fondat BoukorAské – „orașul lui Boukor”. Turcii susțin că întemeietorul a fost Ebu-Kariș, de unde și denumirea Bukoriș, în timp ce albanezii văd în numele orașului o coincidență cu expresia „Bukur esht’” – „frumos este”.
Mitul „Craiului de Curtea Veche”
În istoria Bucureștiului, craiul de Curtea Veche apare sub două forme distincte. Pe de o parte, erau grupuri de aventurieri care, în secolul al XVIII-lea, se refugiau printre ruinele fostei Curți Domnești. Pe de altă parte, termenul a ajuns să definească, mai târziu, o categorie de bărbați mai în vârstă care își cumpărau favorurile tinerelor, împingându-le adesea spre adulter – o realitate surprinsă literar de Matei Caragiale.
Documentele istorice din secolul al XIX-lea menționează deja prezența bandelor de aventurieri. În 1802, pe fondul panicii cauzate de zvonurile despre o invazie turcească, domnitorul Mihai Șuțu a fugit din oraș, urmat de dregători și boieri. Orașul a rămas pustiu, iar haosul a fost preluat de grupurile de răufăcători, cunoscuți în popor drept „craii”.
Acești vagabonzi au jefuit Curtea Domnească, purtând însemnele domnești prin oraș, iar liderul lor, un anume Melamos, a ajuns să fie aclamat ca un domnitor improvizat. Se spune că intenționa chiar să dea foc orașului, dorind să rămână în istorie asemenea lui Nero. După 40 de zile de anarhie, ordinea a fost restabilită, iar Melamos și oamenii săi au fost pedepsiți.
Mitul mahalalei famate
Mahalalele „famate” au fost zone marcate de reputație proastă, iar localizarea lor s-a schimbat de-a lungul timpului. În secolele XV-XVIII, ele se aflau în sud-vestul orașului, în zona Podului Calicilor. În perioada interbelică, Calea Rahovei și începutul Ferentarilor au scăpat de această imagine negativă, dar stigmatul a fost preluat rapid în anii comunismului.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, existau deja cartiere notorii, precum Mahalaua Jarcaleților, în apropierea Bisericii Sfântul Spiridon Vechi, și Mahalaua Țircilești, cunoscută drept cea mai periculoasă zonă a orașului. Constantin Râuleț, în lucrarea Urechea mahalalei, sublinia că simpla apartenență la o astfel de zonă putea afecta reputația cuiva, indiferent de caracterul său.
București – „Micul Paris”
De ce i s-a spus Bucureștiului „Micul Paris”? Explicația are două dimensiuni: una culturală și una arhitecturală.
Europenizarea orașului a început odată cu influența ofițerilor ruși din perioada 1806-1812 și s-a accentuat după 1830, când Bucureștiul a fost sub administrație rusească. Tinerii boieri români care studiau la Paris, Viena sau Berlin, alături de valurile de imigranți din Europa Centrală, au contribuit la transformarea orașului.
Franceza devenise limba de salon, iar stilul de viață parizian – de la vestimentație la arhitectură – a fost adoptat rapid. Sintagma „Micul Paris” a apărut în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, fiind o reacție a călătorilor balcanici uimiți de europenizarea rapidă a orașului. Spre deosebire de Sofia, Atena sau Belgrad, încă puternic influențate de tradițiile otomane, Bucureștiul a adoptat cu entuziasm modelul cultural francez.
„Ce n-a văzut Parisul!”
Dincolo de asemănările cu Parisul, în București s-a născut un mit urban specific: dorința celor înstăriți de a avea ceva ce nici parizienii nu aveau.
Această competiție de lux își are originile într-o interdicție tradițională: până în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, negustorii și comercianții nu aveau voie să circule în trăsuri, deși își permiteau să le comande din Viena sau Paris. După ridicarea interdicției, a început o veritabilă cursă pentru extravaganță, imortalizată în epigramele vremii.
În concluzie…
Dincolo de mituri și legende, Bucureștiul este un oraș viu, modelat de istorie și de oamenii săi. Privind înapoi, vedem un trecut plin de contradicții, în care realitatea s-a împletit cu imaginația. Poate că adevărul rămâne, într-adevăr, undeva la mijloc, dar ceea ce ne definește cu adevărat este felul în care alegem să-l privim.
