Între anii 1960 și 1975 Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, în colaborare cu Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti (1965-1971), a efectuat cercetări arheologice în zona satului Căldăraru (comuna Cernica), în partea de Sud-Est a teritoriului Bucureştilor.
Profesorul dr. docent Gheorghe Cantacuzino (1900–1977) este cel care a condus șantierul arheologic de la Mănăstirea Iezăru, ctitorie a jupânesei Chiajna, soția marelui vornic Cernica, ctitor al Mănăstirii ce-i poartă numele, Cernica. Durata medie a unei campanii într-un an era de cca. 3-4 luni, în toată această perioadă fiind deschise şi săpate peste 107 şanţuri (secțiuni), scrie Muzeul Curtea Veche, pe pagina de Facebook a instituției.
Situl de la Cernica, devenit celebru în lumea științifică prin necropola neolitică identificată, a avut și alte numeroase descoperiri mai puțin cunoscute.
Este vorba de descoperirea urmelor de locuire din mai multe perioade istorice, începând din paleolitic şi mergând până la sfârşitul epocii medievale: rare urme ale culturii aurignaciene din paleoliticul superior; două aşezări neo-eneolitice, una Dudeşti şi alta Boian; urme rare de locuire ale culturii Glina III şi foarte numeroase ale culturii Tei din Epoca Bronzului; vestigii reduse de locuire getică din perioada La Tène; vremelnice urme de locuire din sec. VI p.Ch.; numeroase ruine ale unui sat şi aşezământ din epoca medievală.
Marele complex medieval, descoperit la Cernica, se compune dintr-o aşezare sătească cuprinzând un număr important de complexe de locuit: bordeie, semi-bordeie, locuinţe de suprafață; vetre şi cuptoare situate în locuinţe şi în curţi; un mare număr de gropi menajere şi de bucate; construcţii din cărămizi reprezentate printr-o biserică, o clopotniţă şi o locuinţă medievală; cimitirul format în jurul bisericii etc.
