“Podul cu trei arce” al lui Kadare este o lectură pentru orice pasionat de infrastructură unde podul devine un nou curcubeu (nou legământ între om și Dumnezeu), chiar dacă oamenii îl ridică pentru moarte și război.
Pasiunea pentru infrastructură se regăsește și în domeniul literar unde romanul lui Ismail Kadare, devine și o punte către minunata lume a construcțiilor. Spun “minunată” deoarece acest domeniu deseori este evidențiat doar în partea de final prin edificiile, lucrările de artă construite.
Despre sacrificiul din spatele lor se cunoaște mai puțin și nu mă refer doar la Meșterul Manole sau la balada zidirii podului (”Așa cum tremur eu prinsă în piatră, Așa să tremure și acest pod”) așa cum o regăsim în cartea lui Kadare.
Mă refer la un sacrificiu mai banal precum organizarea de șantier a podului cu oameni: “murdari din cap până în picioare, cu niște fețe de strigoi, muncitorii cărau fără întrerupere butoaiele pline de nămol. Acum nu numai râul, ci tot locul de jur împrejur se transformase într-o mocirlă cumplită”.
Sau la superstiții (starea epilepticului tradusă prin mesajul Atotputernicului care trebuie pus în faptă, respectiv construcția podului) alimentate geopolitic (căci antreprenorul se pare plasase special epilepticul acolo pentru a crea, stimula așteptările populației cu privire la pod). Și era nevoie de acest lucru căci mulți credeau că podul va aduce moarte și război.
Moarte și război, două cuvinte ce în istorie definesc progresul
Căci așa spune și arhitectul, meșterul șef al podului, că se va naște o lume nouă în locul celei vechi chiar dacă din partea opusă (adică de la „Bărci și plute” antreprenorul care pierdea afacerea prin construirea noului pod) se spunea foarte clar că „omul care se îndeletnicește cu podul” se ocupă cu ceva negru ca moartea”, adică cu bitumul.
Și, bineînțeles, se împotrivea și natura prin râul “Ujana cea Rea” care aduce prejudicii majore podului necesar pentru drumul roman Via Ignatia, Drumul Balcanilor, cum îl numeau turcii, care străbătea Albania, Macedonia, Grecia și se oprea în vechea capitală a Bizanțului, Constantinopol.
Călugărul catolic Gjon, naratorul nostru, râul Ujana cea Rea cât și podul cu cele trei arce sunt personaje principale ale lui Kadare, sunt martorii oculari ai noului, progresului.
Muncitorii se cățărau ca niște diavoli printre grinzile fixate în cruce
Arhitectul, meșterul șef denumit și „Anticristul”, după unele guri precum bătrâna Ajkuna, “strecoară noroiul printre degete ca să-i cunoască secretele”. Mai aflăm că “săpăturile au început departe, lateral, în stufăriș, ca și când podul ar fi vrut cu tot dinadinsul să ocolească râul. Erau săpate zeci de gropi și șanțuri care nu duceau nicăieri. Se lucra la nivelarea pământului, pe partea de râu, de parcă n-ar fi vrut decât să-l amăgească: n-avem treabă cu tine, nu vezi unde săpăm? Tu vezi-ți de cursul tău”.
Alte citate despre lucrările desfășurate în șantier sunt haioase prin realitățile pe care le prezintă:
”Lucrările la ridicarea picioarelor podului s-au desfășurat zi și noapte. După ce au săpat gropile pentru fundație, până ce au dat de stâncă, lucrătorii au început să le umple cu bolovani uriași. Aceștia erau scoși dintr-o carieră veche și, aduși cu carele până aici, erau apoi aruncați în gropi cu ajutorul unei unelte căreia-i spuneau scripete”.
„În apropiere fuseseră săpate gropile pentru var și o parte din muncitori erau albi din cap până-n picioare. Cu toate acestea, cenușiul noroiului acoperea încă întregul peisaj”.
Continuarea pe: https://bucurestiivechisinoi.ro
