Pietrele funerare vlahe din Bosnia, cunoscute sub numele de stećci, reprezintă un patrimoniu cultural unic, care reflectă complexitatea istorică și culturală a regiunii balcanice. Aceste monumente funerare sunt o mărturie a influenței vlahe și a moștenirii culturale vlaho-române, care continuă să fie o parte importantă a identității etnice și istorice a comunităților vlaho-române din Serbia și Bosnia.
Stećci: mărturii ale unei culturi vechi
Stećci sunt pietre funerare sculptate, datând din secolele XII-XVI, întâlnite în principal în Bosnia și Herțegovina, dar și în Serbia, Muntenegru și Croația. Acestea aparțin unei tradiții funerare dezvoltate de comunități mixte, care includeau atât vlahii, cât și slavii medievali. Pietrele sunt decorate cu simboluri diverse: cruci, figuri antropomorfe, motive florale, animale stilizate, scene de vânătoare și texte epigrafice gravate în alfabet chirilic.
Deși stećci au fost asociate de-a lungul timpului cu comunitățile slave din regiune, cercetările recente sugerează o legătură strânsă cu populațiile vlahe. Vlahii, cunoscuți pentru modul lor nomad de viață și pentru activitățile de păstorit, au jucat un rol semnificativ în formarea acestei tradiții funerare. Stilul artistic și simbolistica stećci reflectă influențe romano-bizantine, care ar putea fi atribuite moștenirii culturale vlahe, un amestec între tradițiile romane și cele locale balcanice.
Comunitatea vlaho-română din Serbia și Bosnia
Comunitățile vlahe din Serbia și Bosnia constituie un segment distinct al populației locale, cu rădăcini care se întind până în epoca romană. Deși au fost adesea supuse asimilării culturale și lingvistice, aceste comunități au reușit să păstreze elemente esențiale ale identității lor precum limba, apropiată de română și tradițiile, similiare cu cele ale păstorilor din zona Carpaților.
Vlahii din Serbia
În Serbia, vlahii trăiesc în principal în regiunile Timoc și Valea Moravei de Est. Aceștia vorbesc un dialect românesc, iar tradițiile lor sunt strâns legate de obiceiurile pastorale și de sărbători religioase cu influențe păgâne și creștine. În ultimele decenii, vlahii au început să-și revendice mai activ identitatea etnică și culturală, cu sprijin din partea României și a altor organizații internaționale.
Vlahii din Bosnia
În Bosnia, comunitatea vlaho-română este mai mică și mai puțin vizibilă. Istoric, vlahii au fost o populație mobilă, care a contribuit la dezvoltarea economică și culturală a regiunii prin activitățile lor de păstorit. În prezent, aceștia sunt adesea integrați în comunitățile slave locale, dar urmele prezenței lor pot fi găsite în toponimie, obiceiuri și, desigur, în monumentele funerare stećci.
Moștenirea vlaho-română în Balcani
Patrimoniul vlahilor din Serbia și Bosnia reflectă un amestec fascinant de influențe culturale, etnice și religioase. În timp ce identitatea lor a fost adesea estompată de procesele de asimilare, vlahii au lăsat în urmă o moștenire tangibilă în arhitectura funerară, folclor, toponimie și obiceiuri.
Pietrele funerare stećci, de exemplu, reprezintă nu doar locuri de odihnă veșnică, ci și documente ale unei epoci în care vlahii și-au adus contribuția la cultura balcanică. Prin conservarea și studierea acestor artefacte, istoricii și arheologii pot reconstrui o imagine mai clară a vieții și spiritualității vlahilor medievali.
Sunt multe lucruri de spus, dar un episod interesant care a lăsat urme vizibile și azi în special pe aceste pietre de mormânt este trecerea unui număr mare de vlahi din serbia și Bosnia la bogomilism, precum și participarea la răscoalele din secolele XI-XII împotriva Bizanțului și nu numai.
Bogomilismul este o doctrină eretică creștină, bazată pe dualismul binelui și răului, larg răspândită în sec. X-XV. Numele curentului religios provine de la presupusul Bogomil, călugăr bulgar cu intenții reformatoare, care se presupune a fi trăit către sfârșitul secolului al IX-lea. Bogomilii se mai numeau patareni, babuni, albigenzi (catari). Vlahii bogomili din Bosnia si alte zone din fosta Iugoslavie au participat la rascoala lui Travlos, care și-a stabilit tabăra sa într-o cetate părăsită din Veliatovo. În anul 1086, împăratul bizantin Alexius a trimis imediat o armată sub comanda lui George Pacurianus. În bătălia care a urmat lângă Veliatova, Pacurianus și-a pierdut viața iar bizantinii au fost învinși.
Despre participarea românilor balcanici la revolta bogomililor și a vlahilor de la Veliatova există diverse referințe. În 1205, bogomilii l-au sprijinit pe Ioan Asan, ducele vlahilor, să captureze orașul Philippopolis. Urmele cetății Veliatova au dispărut în decursul timpului și nu se mai cunoaște locul bătăliei. Isidor Ieșan a scris că majoritatea sectanților erau vlahi; de asemenea, cei mai multi vlahi sectanți s-au remarcat in Bosnia și Herțegovina unde au lăsat multe monumente funerare fără cruce.
Trecerea românilor la bogomilism este un fenomen interesant bazat pe o serie de modificări istorice. În anul 602 slavii treceau la sud de Dunăre si mai târziu apăreau statele slave din sud: țaratele bulgărești și cele sârbești. În același timp mutarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la Constantinopol in timpul lui Constantin cel Mare a dus la o creștere a importanței limbii și culturii grecești în partea de răsărit a Imperiului. Odată cu dispariția Imperiului Roman de Apus – cu abdicarea lui Romulus Augustus sub presiunea lui Odoacru la data de 4 septembrie 476, limba latina își pierde din importanță mai ales în răsărit, unde majoritatea episcopilor și patriarhilor preferă greaca și mai târziu slavona ca limbi cultice. Astfel îmbrățisarea unei doctrine creștine eliberată de anumite constrângeri în special lingvistice sau de tradiții importante din zona greco-slavă a fost una firească pentru mulți vlahi zona Balcanilor. Mai mult chiar după înăbușirea ereziei bogomile, mulți adepți ai acestei credințe au preferat romano-catolicismul în locul ortodoxismului, tocmai pentru a putea să își păstreze identitatea.
Cei mai mulți vlahi bogomili au fost înregistrați, în documentele vremii, în Bosnia. În urma lor au rămas numeroase necropole cu lespezi decorate artistic dar fără semnul crucii. Marian Wenzel a scris că monumentele funerare au fost ridicate de către vlahi între secolele XI-XVI (Bosnian and Herzegovinian Tombstones– Who Made Them and Why? In: Sudost-Forschungen.1962. 21, p. 102-143.): perioadă care coincide cu bogomilismul vlahilor din Bosnia. Monumentele funerare ale vlahilor bogomili mai sunt vizibile și astăzi atât in Bosnia cât și în Croatia, Muntenegru si Serbia.
O parte din bogomilii bulgari au ajuns în Banat în secolul XVII, unde sunt numiți și palkene sau palchene. Astăzi religia lor este romano-catolică. Ei se trag dintr-un grup de bogomili din nordul și nord-vestul Bulgariei (din împrejurimile Nicopole, Ciprovți, Sviștov). Bulgarii bănățeni vorbesc o limbă aparte, un dialect bulgar oriental, cu influențe lexicale din germană, maghiară, română și sârbocroată. Sunt singurii bulgari care utilizează alfabetul latin.
Importanța conservării patrimoniului vlaho-român
În 2016, stećci au fost incluse în patrimoniul mondial UNESCO, un pas important pentru recunoașterea valorii lor culturale și istorice. Acest statut subliniază importanța conservării acestor monumente, dar și a promovării moștenirii vlaho-române în regiune.
În același timp, eforturile pentru susținerea comunităților vlaho-române din Serbia și Bosnia continuă, prin proiecte educaționale, culturale și de cercetare. Promovarea identității vlaho-române nu este doar o formă de a onora trecutul, ci și o oportunitate de a întări legăturile între popoarele balcanice și România.
Pietrele funerare vlahe din Bosnia și comunitatea vlaho-română din Serbia și Bosnia oferă o fereastră spre o lume bogată în istorie și cultură, dar adesea trecută cu vederea. Prin cercetare și conservare, această moștenire unică poate deveni un simbol al diversității și al cooperării în regiunea balcanică, păstrând vie amintirea unei identități care a modelat istoria locală timp de secole.
Articol realizat la sugestia și cu ajutorul domnului Octavian Ciobanu
