Unul dintre cei mai falnici munţi din Bucegi îşi are legenda în povestea unui vrăjitor bun căruia copiii săi au încercat să-i fure cimpoiul în care sufla pentru a înverzi natura. De durere, bătrânul a împietrit, cu tot cimpoiul pe care încă îl ţine sub braţul său protector
Muntele Caraiman cu semeţul său vârf de 2.384 de metri domină priveliştea Bucegilor de pe Valea Prahovei. Este uşor de recunoscut după crucea care îi poartă numele, ridicată în memoria ostaşilor români căzuţi în Primul Război Mondial.
Întunecat şi înfricoşător, cu vegetaţie puţină din cauza structurii stâncoase, se ridică parcă ameninţător dintre ceilalţi munţi. La jumătatea versantului, o stâncă ce seamănă cu un cimpoi pare desprinsă şi parcă atârnată la jumătatea drumului.
Mari iubitori de legende, oamenii locului îi atribuie Caraimanului şi cimpoiului său o poveste.
Se spune că muntele adăpostea cu mult timp în urmă un vrăjitor mare şi bogat. De altfel, şi numele muntelui înseamnă, în turceşte, cara – negru şi imam – conducător.
„Negrul conducător“ era, însă, un vrăjitor foarte bun la suflet a cărui mare bucurie era să sufle dintr-un cimpoi de care nu se despărţea. Înzestrat cu puteri neobişnuite, când sufla în el, vrăjitorul înverzea pădurile şi înflorea pajiştile.
A împietrit din cauza copiilor
Vrăjitorul Caraiman avea foarte mulţi copii ce îl iubeau nespus când erau mici. Crescând, au început să se certe pe avere, însă Caraiman i-a domolit o vreme împăţindu-le în mod egal toate avuţiile sale. Dar curând, copiii mai leneşi care şi-au pierdut averea au cerut noi bogăţii de la fraţii lor.
Potrivit poveştii consemnate în „Legende geografice româneşti“, copiii au început să se certe foarte tare, iar între ei s-a încins o luptă puternică în care mai mulţi au fost ucişi. Cum nici aşa nu au reuşit să se împace, Caraiman s-a întristat foarte tare şi a plâns atât de mult încât din lacrimile sale au izvorât pârâie şi râuri care au ajuns până la mare.
Durerea vrăjitorului Caraiman nu s-a încheiat decât după ce copiii săi au încercat, într-o noapte, să-i fure cimpoiul fermecat care trezea natura la viaţă. Atunci s-a dezlănţuit o furtună teribilă, iar toţi copiii nerecunoscători au fost ucişi de natura dezlănţuită. De durere însă, şi Caraiman s-a transformat în piatră, părând că doarme, şi acum, cu cimpoiul sub braţ, blocul de stâncă de la jumătatea muntelui.
Pe vreme de furtună, cimpoiul se umflă şi se aude pe toată Valea Prahovei.